Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Mircea Vulcănescu, o excepţie ameţitoare

Mircea Vulcănescu, o excepţie ameţitoare

Mircea Vulcănescu face parte din elita intelectuală cu formaţie enciclopedică apărută în România ca urmare a descătuşării energiilor, tinere şi viguroase, după Marea Unire din 1918. Generaţia de sinteză, cum a numit‑o Mircea Eliade. Participarea acestei generaţii la spiritul public antebelic este remarcabilă

Preşedintele Cehoslovaciei, Thomas Masaryk, într‑o scrisoare adresată la 9 aprilie 1933 lui Virgil Madgearu, pe atunci ministru al Finanţelor, se arăta entuziasmat de Proiectul economic al Europei de Est pregătit de Mircea Vulcănescu. Preşedintele cehoslovac elogia „competenţa acestui tânăr autor, remarcabil specialist, economist şi filosof… Vă mărturisesc marea mea mulţumire, continuă el, de a avea la Consiliul de organizare… pe acest prinţ al Spiritului a cărui clarviziune şi subtilitate nu sunt egalate decât de marea lui inimă şi frumosul şi nobilul lui caracter”. Acest „prinţ al Spiritului” avea să moară, la 28 octombrie 1952, după ce ispăşise patru din cei opt ani de temniţă grea, în puşcăria de la Aiud; fusese condamnat în lotul demnitarilor care au făcut parte din guvernul lui Ion Antonescu în timpul războiului pentru întregirea neamului!

Mircea Vulcănescu face parte din elita intelectuală cu formaţie enciclopedică apărută în România ca urmare a descătuşării energiilor, tinere şi viguroase, după Marea Unire din 1918. Generaţia de sinteză, cum a numit‑o Mircea Eliade. Participarea acestei generaţii la spiritul public antebelic este remarcabilă. Este drept că unii dintre creatorii de vârf s‑au abandonat orgoliului sau vanităţii, chiar şi ranchiunei. Detaşarea în timp ne ajută să facem dreptate acolo unde opera lor o impune şi să recunoaştem că, prin ceea ce rezistă vremii, ei au format o generaţie ce avea o impresionantă capacitate de construcţie istorică. Receptarea creaţiei acestei generaţii a fost diferită, cum diferită a fost şi confruntarea operei fiecăruia cu adevărul şi cu judecata posterităţii. Este o realitate că mulţi dintre intelectualii antebelici au avut apetit pentru politică. De unde şi rezervele manifestate, din raţiuni doctrinare, în timpul irumperii lor în conştiinţa publică – cazul tragic al lui Nae Ionescu –, sau din spirit vindicativ şi opacitate politică, după instaurarea regimului de guvernare comunistă în România, cazul lui Mircea Vulcănescu.

În ultimii ani, dificultăţile de receptare au fost depăşite – când nu a funcţionat noul oportunism politic –, iar reintegrarea unora dintre scriitorii, filosofii, sociologii antebelici a făcut progrese. Relectura operelor celor care au format elita culturii româneşti interbelice demonstrează că avem încă mari datorii şi că reintroducerea creaţiilor antebelice în circuitul culturii româneşti contemporane trebuie grăbită. Nici tentaţia pentru excesul de glorie, nici ingratitudinea nu trebuie să bulverseze o receptare obiectivă şi dreaptă. Chiar dacă „toată «opera» lui, atât câtă este ea (adică mai puţin întinsă decât ar fi putut fi), raportată la «volumul» de fiinţă şi de informaţie structurată care i‑a constituit temeiul, a fost strict «ocazională»: răspuns graţios la diverse solicitări”, cum susţine superficial Mihail Şora (Câteva crochiuri şi evocări, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2000). O reticenţă neacoperită decât de vanitate; critica, măcar din când în când, ar merita să aibă suport moral. Vulcănescu, observă corect Sorin Lavric, nu a trăit cu superstiţia operei. (Doi interbelici, Contemporanul. Ideea europeană nr. 8/2017).

Mircea Vulcănescu se formase ca filosof în atmosfera universitară incitantă din jurul lui Nae Ionescu, al cărui apropiat a devenit fără să cadă pradă admiraţiei necenzurate; ca sociolog, la şcoala lui Dimitrie Gusti, al cărui asistent şi colaborator a fost; ca jurist şi economist, în Franţa. La Paris ar fi putut să‑şi continue studiile în filosofie sau estetică, cum se aşteptau prietenii lui, sau în sociologie – Dimitrie Gusti îl vedea urmaşul lui la catedra de la Universitatea din Bucureşti –, dar Vulcănescu a preferat ştiinţele economice, care îl vor antrena în cariera administrativă publică pe care o va face dintr‑o pornire pragmatică, moştenită în familie („bunicul meu a fost agent fiscal la ţară, tatăl meu a ajuns secretar general la Finanţe, eu am urcat până la treapta de subsecretar de stat”), dar şi din devotament civic, niciodată din interes politic. Alegerea lui îi va lua o bună parte din timp şi, din păcate, îi va aduce nemeritat tragicul sfârşit. Devenise specialist în operaţiuni de naţionalizare, conversiune şi răscumpărarea datoriilor publice externe ale României. Calificarea, experienţa şi probitatea lui fac să fie chemat, în condiţii excepţionale, în misiuni dificile, aşa cum au fost cele din august‑septembrie 1940, când a făcut parte din delegaţia României la Comisia mixtă româno‑bulgară care a negociat retrocedarea – către Bulgaria – a Cadrilaterului, sau în guvernul antonescian format după înăbuşirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941. A avut o carieră didactică prodigioasă: la 25 de ani era asistent la Catedra de sociologie, etică şi politică a Facultăţii de Litere din Bucureşti; în paralel, a fost profesor la Şcoala superioară de asistenţă socială. Tânăr, publicase deja 146 de lucrări şi studii; bun orator, ţine frecvent conferinţe, după moda vremii, la Ateneul Român, Sala Dalles, Institutul Francez etc. Depune o muncă prodigioasă pentru înfiinţarea de cercuri, asociaţii şi reviste; să amintim numai Cercul Criterion. A fost un intelectual angajat în presa vremii, aşa cum se vede din colaborarea lui la publicaţii de mare influenţă Gândirea, Criterion, Ideea Românească, Dreptatea, Cuvântul, Lumea Nouă etc.

Opera filosofică, chiar neîncheiată, reprezintă forţa lui creatoare, Vulcănescu fiind promisiunea tragic neîmplinită a filosofiei româneşti. Cu Dimensiunea românească a existenţei, Omul Românesc, Existenţa concretă în metafizica românească, Ispita dacică, Vulcănescu se alătură pleiadei de filosofi, sociologi, istorici interbelici preocupaţi de ontologia românilor care deschid orizonturi noi de reflecţie asupra raporturilor omului cu devenirea lui istorică. „Îl interesa tot, scrie Mircea Eliade în 1967, pe când se afla la Chicago. Mai mult: înţelegea (sublinierile autorului) – şi‑ţi explica – de ce‑l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită operă. Dar nu era nimic haotic, nici dezarticulat în cultura lui. Ce învăţase de la teologii şi filosofii pe care‑i citise se lega de tot ce‑l învăţaseră sociologii, economiştii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultură nu era distribuită în «compartimente»; era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii. De aceea era în stare să profite din lectura unui «reducţionist» – un freudian, bunăoară, sau un marxist –, pentru că ştia unde să‑l situeze”.

Între toate tentaţiile: filosofia, sociologia, estetica, statistica, finanţele, este greu să se spună care a fost activitate secundară, exercitată în adevăratul înţeles al profesiunii. Trimiterea lui Eliade la lecturile „reducţioniste” priveşte faptul că Vulcănescu ţinuse câteva conferinţe la Asociaţia de arte, filosofie şi litere „Criterion” (care îşi deschisese seria unor întâlniri publice în octombrie 1932), pe teme incitante: Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generaţi, Filosofia lui Freud, Lenin şi leninismul, Andre Gide, călăuză a vieţii interioare. Filosofia poate fi socotită, totuşi, primordială la Vulcănescu, celelalte – sociologia, estetica, economia şi finanţele – au avut „regimul” de „viollon d’Ingres”. A se reciti cuvintele lui Masaryk de mai sus. În toate se găseau şi se combinau erudiţia şi înţelepciunea, cultul pentru adevăr şi cel pentru frumos, sentimentul de devotament şi starea naturală de probitate cu care era înzestrat.

Formarea intelectuală a lui Vulcănescu a fost iniţiată în ambianţa academică din jurul Universităţii de la Bucureşti, mai ales a lui Nae Ionescu. Ca mai toţi tinerii studioşi de aici, el şi‑a completat studiile în străinătate, la Paris, centrul ideilor politice, sociale, artistice şi, în bună măsură, filosofice al Europei. Fascinaţia modelului există, influenţe, de asemenea. Nu este vorba de epigonism facil. Universitatea românească devine forum şi un laborator de idei, iar profesori ca Nae Ionescu, Simion Mehedinţi, Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan vor declanşa interes, unii chiar patimi, pentru studiul istoriei, filosofiei, geografiei, interes preluat pe diferite căi în spaţiul public: „Influenţele suferite de cineva până la o anumită vârstă, scrie Vulcănescu despre apropierea lui de Nae Ionescu, sunt poate‑n legătură cu obscure afinităţi latente; dar sunt, de cele mai multe ori, pentru un tânăr încă în formare, cum eram eu, o chestiune de întâmplare. Când te‑ai cristalizat deja într‑un fel, sunt desigur oameni pe care simţi că trebuia să‑i întâlneşti, într‑atât de mult răspunde strădania lor aşteptării tale; când însă eşti încă tânăr şi amorf, conformaţia ta viitoare atârnă, de multe ori, de întâlnirile pe care ţi le prilejuieşte întâmplarea” (Nae Ionescu aşa cum l‑am cunoscut).

Vulcănescu găseşte noi surse de reflecţie pentru înţelegerea şi interpretarea identităţii şi sufletului românesc în context european. Tentativele vor da rezultate salutare în cultura noastră. În disputele, adesea confuze, în care era uşor de sesizat mobilitatea în întrebuinţarea termenilor, el intuieşte nevoia de a face distincţie între „neam” şi „rasă în accepţia ei biologică”: „Ceea ce constituie un neam este o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria”; neamul este ceva mai adânc decât rasa, „o unitate de soartă, de destin în timp, unitate pentru care pământ, sânge, trecut, lege, limbă, datini, obicei, cuget, credinţă, virtute, muncă, aşezăminte, port, dureri, bucurii şi semne de trăire laolaltă, stăpâniri şi asupriri constituiesc doar chezăşii, semne de recunoaştere, peceţi, temeiuri” (Omul Românesc). Este de presupus că în această aglomerare se realizează şi o sinteză a preocupărilor apropiaţilor şi prietenilor lui ce se vor materializa într‑un fel de program de cercetare deosebit de prodigios. În mai 1941, la Sala Dalles, are loc un ciclu de conferinţe consacrat cetăţilor dacice, în cadrul căruia Mircea Vulcănescu, cu Componenta dacică a sufletului românesc, conferenţiază alături de Simion Mehedinţi (Ideea dacică în cugetarea geografică românească), Constantin Daicoviciu (Spaţiu şi popor dacic), Ion Conea (Virtuţile eterne ale Daciei), Dan Botta (Spiritul dacic în lume). Cercul de apropiaţi sau de prieteni ai lui Vulcănescu se coagulează în jurul unor preocupări intelectuale majore comune; cu Dimitrie Gusti colaborează la alcătuirea Enciclopediei României.

Înainte de acel ciclu de conferinţe, în 1937, Vulcănescu definise, în ambianţa orientărilor de cercetare sociologică a şcolii lui Dimitrie Gusti, modelul ontologic al „omului românesc”. Categoria filosofică de „neam” este supusă schimbării, constată el: „Suportul principal al unui neam variază de la o vreme la alta, cu semnul principal de recunoaştere al celor ce‑l alcătuiesc. Neamul românesc e cuprins astfel virtual tot atât de unitatea pământului românesc (extindere a ideii de moşie), drept o stăpânire a pământului legat de conştiinţa legăturii de sânge cu stăpânitul primitiv, pe cât e cuprins în unitatea cugetului românesc faţă de mormintele domnilor noştri, în unitatea de limbă, de port, de obiceiuri care îngăduie oamenilor – sublinierea aparţine autorului – să se înţeleagă şi să trăiască laolaltă (Omul Românesc, 1937). Este evident determinismul în conceptul pe care îl preferă Vulcănescu: „Actual neamul nostru nu este decât în ceea ce vom fi noi în stare să facem din el. Dar un neam nu este niciodată o realitate închisă, sfârşită, ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci o realitate etică; destinul unui neam nu e dat odată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s‑au stins şi sunt şi neamuri care şi‑au trădat destinul”. Filosoful consideră că românii, prin categoriile lor de viaţă constitutive, adică economice şi culturale, au fost mai omogeni decât prin cele „regulative”, adică cele juridice şi politice. Conceptul are avantajul de a explica mişcarea în istorie a poporului ca entitate.

În Dimensiunea românească a existenţei Vulcănescu vorbeşte de „fiinţa fiinţei”: firea e una bogată, plină, statornică, dincolo de prefaceri, tare veşnică, pururea la fel cu sine; fiinţa este multiplă, slabă, nestatornică, schimbătoare, trecătoare şi ameninţată de nimicire. O lectură atentă a studiului poate fi de folos înţelegerii corecte a ceea ce unii numesc „resemnarea mioritică a românului”: „Starea normală a românului e lipsită de sentimentul gravităţii existenţei. Existenţa lui desfăşurându‑se pe un plan cu lucrurile veşnice se desfăşoară lin şi fără drame. Nu doar că împrejurările dramatice ar ocoli soarta lui! Dar el nu le valorifică astfel!” Filosoful constată că românul este un teribil oponent pe tărâmul ideilor şi al posibilităţilor, dar concesiv cu faptele; pe fond, nu dă importanţă faptelor, le consideră „încercări” care apar în calea lui, „ispite” sau „vămi”, nu neapărat de netrecut. Românul are o pronunţată pornire de contestare, pune la îndoială sau neagă fără să distrugă: „Tendinţa lui iniţială, ispita gândului lui este să se împotrivească. Lucru curios, opoziţia lui nu desfiinţează însă ce neagă, ci creează, alături de ce tăgăduieşte, o realitate care îmbogăţeşte, în loc să pustiască”. Vulcănescu constată că, în plan existenţial, Occidentalul, prin negaţie, alege posibilitatea de imposibilitate. La român negaţia nu are eficacitate. „Negaţia românească nu are caracter existenţial, ci esenţial. Românul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. El opune deci totdeauna unui fel alt fel. Nu e deci negativist, ci limitator!” Şi totuşi devine „esenţialmente concesiv… dacă‑i precizezi planul în care îţi propui să ai dreptate! Ceea ce nu‑ţi îngăduie el este să ai dreptate în bloc sau în perspectiva lui”.

În faţa completului de judecată a demonstrat, fără echivoc, că nici un capăt de acuzare sub care era învinuit nu avea temei: nu a susţinut intrarea României în război, nu a colaborat cu Germania, nu a avut resentimente faţă de URSS, ci a răspuns unui imperativ al istoriei în situaţii limită acceptând, solicitat ca specialist, să conducă finanţele ţării. Constituţional, Vulcănescu era în afara oricărei învinuiri

În privinţa „elementelor de sinteză ale românului”, „ale sufletului acestui neam”, Vulcănescu se opreşte la mai multe „ispite”: o ispită a Romei, una a fondului nostru nelatin, o ispită greco‑bizantină, o dublă ispită slavă: una slavo‑balcanică, alta a Rusiei lui Dostoievski (aluzie la disputa din vreme pe tema ortodoxiei şi misticismului); există ispite franceze şi germane atât de puternice, încât, crede filosoful, ne pot înstrăina; mai avem o ispită polono‑maghiară „de trufie, mai ales în Ardeal”. Acesta trebuie înţeles, deopotrivă, un tablou al atracţiilor şi al influenţelor pe care filosoful, inspirat, le numeşte ispite. Iată cum le explică: Roma ne‑a dat cultura modernă, cronicarii, unirea religioasă şi şcoala latină; greco‑bizantinii îi recunoaştem de cum ieşim la Mogoşoaia; slavo‑bizantinii ne‑au dat mănăstirile, fondul nostru trac, pe Blaga, Pârvan, Nae Ionescu, pe autohtonişti adică; ispita franceză ne‑a livrat, prin paşoptişti, spiritul întregii noastre culturi; cea germană ne‑a dat Junimea; cea rusă, poporanismul şi, în parte, sămănătorismul. Există o reacţie autohtonă la aceste ispite, nu întotdeauna clar manifestată, dar implicită în evaluările străinilor. „Românii au admirat şi criticat întotdeauna alte popoare”, spune Vulcănescu în conferinţa Omul românesc, publicată ulterior ca studiu. Ceea ce Eminescu constata şi critica la străini, la Vulcănescu devine obiect de cercetare, ca la Blaga. Filosoful se explică succint şi plastic: pe român l‑au cucerit totdeauna precizia şi eleganţa minţii franţuzeşti –, dar pe francez l‑a găsit obraznic, meschin şi calic; la rus apreciază sentimentalismul, dar îl consideră inconsistent şi nesigur; cu neamţul, deşi i se pare nebulos, s‑a înţeles cel mai bine pentru că este cumsecade şi la treabă practic; pe polonez îl vede înfumurat; pe ungur mândru şi hain, dar sclipirea lui i‑a luat ochii; pe sârb prost, dar îndărătnic (ferm, aici, căci totul este construit prin antinomie); pe bulgar cinstit, dar tare de cap; pe grec strălucitor, dar înşelător; italianul este ca un foc de paie, bun la gură, dar la treabă tot de gură bun (iată şi un calambur!); englezul este plicticos şi neînţelegător, dar socotit (calculat, a se înţelege) ca nimeni altul; americanul este simplu, dar masiv (probabil consistent, puternic). Găsim aici şi adevăr, şi aproximaţie, care vin din caracterul impus de stilul conferinţei, mai puţin riguros.

Vulcănescu a avut un dezvoltat spirit al solidarităţii intelectuale. „Ne urmărea şi ne judeca prieteneşte pe toţi”, scrie Constantin Noica în Amintiri despre Mircea Vulcănescu, în ianuarie 1990; se referă la „romanele lui Eliade, poeziile lui Dan Botta, traducerile mele filosofice, unde‑mi găsea nu numai greşeli, dar şi «întorsături» franceze de vorbire; era o mare prezenţă printre noi, dar undeva şi o dureroasă absenţă, sau mai degrabă o evaziune. Şi totuşi, ce impresionant devenea, asimila, se maturiza în toate, netrădând nimic din sărăcia treptată a celor ce trăiesc din reuşitele timpurii”. Mărturiile lui Noica sunt utile pentru o exegeză consacrată lui Vulcănescu, care, de neînţeles, se lasă prea mult aşteptată. Amănuntele sunt utile. Cei cu care urmărea cursurile de filosofie ale lui Nae Ionescu, la Universitatea din Bucureşti, îi vor rămâne prieteni: Mircea Eliade, Constantin Noica, Dan Botta, Paul Sterian şi alţii: „Când l‑am regăsit pe Nae, după întoarcerea lui din recluziune (în 1934, acesta a fost întemniţat ca urmare a instigaţiilor sale pentru asasinarea lui I. G. Duca, n.n.), şi mergeam lunile seara la el la cină, cu Mircea Eliade, părintele Alecu Popescu, Costică Floru şi Virgil Bogdan, discuţia era purtată de Mircea Vulcănescu, iar noi toţi, inclusiv profesorul, mai stins acum, eram figuranţi fericiţi”.

Împreună cu Eliade, Noica, Petru Comarnescu, Ion Cantacuzino, Henri H. Stahl, Alexandru‑Christian Tell, scoate, începând din 15 octombrie 1934, şapte numere din Criterion. Revistă de arte, litere şi filosofie, publicaţie fundamentală în cultura română de dinainte de război. Între 1941‑1944, împreună cu Noica şi Constantin Floru, se ocupă de editarea a patru cursuri universitare ale lui Nae Ionescu şi publică anuarul Izvoare de filosofie. Culegere de studii şi texte, în care a apărut, de alt­fel, şi Dimensiunea românească a existenţei. Noica recunoaşte că fără lectura acestui studiu nu ar fi scris niciodată Rostirea românească.

Şi acum câteva precizări în legătură cu condamnarea politică.

În oglinda timpului, chipul lui Mircea Vulcănescu este cel al martirului şi este de mirare că moartea lui nu a intrat în legendă. Se ştie că s‑a îmbolnăvit grav în temniţa de la Aiud, recurgând la un gest de sacrificiu. Acest eveniment zguduitor – ca şi neîmplinirea operei lui – merită să reţină mai mult atenţia generaţiilor de astăzi. Ultimul cuvânt este volumul care cuprinde propriile pledoarii la procesele care i s‑au intentat. În timpul procesului lui Ion Antonescu, în mai 1946, fusese şi el arestat, împreună cu alţi demnitari, în baza Legii nr. 312 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război, semnată, la 24 aprilie 1945, de regele Mihai şi de ministrul de Justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu. La proces, Mircea Vulcănescu îşi construieşte apărarea cu o încredere totală în dreptatea lui. Va fi, însă, arestat. Pentru scurt timp, după arestarea din mai 1946, va fi scos din închisoare şi folosit drept consultant de Ministerul de Finanţe la pregătirea dosarului şi a tratativelor de pace de la Paris. Va fi din nou judecat, în baza Legii nr. 455 şi a Legii nr. 291, din 18 august, toate adoptate la presiunea Moscovei, prezentă politic şi militar în România prin trupe de ocupaţie. Cinism fără egal! Noul proces durează din decembrie 1946 până în ianuarie 1947. La 15 ianuarie 1948, Mircea Vulcănescu, într‑o pledoarie memorabilă care a durat patru ore, îşi susţine nevinovăţia. În faţa completului de judecată a demonstrat, fără echivoc, că nici un capăt de acuzare sub care era învinuit nu avea temei: nu a susţinut intrarea României în război, nu a colaborat cu Germania, nu a avut resentimente faţă de URSS, ci a răspuns unui imperativ al istoriei în situaţii limită acceptând, solicitat ca specialist, să conducă finanţele ţării. Constituţional, Vulcănescu era în afara oricărei învinuiri. Textul Constituţiei din 1938, încă în vigoare în momentul procesului, prevedea că Guvernul se compune din miniştri şi subsecretari de stat şi că „miniştri (singurii), reuniţi laolaltă, alcătuiesc Consiliul de Miniştri”. Or, el nu a fost ministru, ci subsecretar de stat. La al doilea recurs era deja sceptic, dar a ţinut ca adevărul să‑l rostească până la capăt. Juridic, nimic nu‑i putea fi imputabil. În condiţiile de război şi de alianţă, Vulcănescu a vegheat ca acordurile, încheiate înaintea intrării sale în administraţie, să fie îndeplinite cu respectarea riguroasă a legilor şi intereselor româneşti. Germanii au fost obligaţi să plătească până la ultimul cent tot ce au luat din România, în baza acordurilor, în timpul războiului. „Acuzatul” limpezeşte, fără echivoc, această cauză, prezentând acte de gestiune.

Ca atitudine?

„Şi dacă, în sfârşit, domnii procurori, urmărind gândul meu în ultimele lui retranşamente, ar voi să fie lămuriţi şi asupra sentimentelor mele cele mai intime şi ar voi să cunoască reacţiile sufleteşti cu care am primit tot ce s‑a petrecut, cât timp am fost în guvern, în sfera politicii externe, iată care este răspunsul meu:

Când am intrat în guvern nu cunoşteam pe generalul Antonescu. Eram deci îngrijorat, căci nu ştiam dacă omul care ne conducea îşi vânduse sufletul diavolului, ori făcuse cu el numai pactul celui nevoit să treacă puntea.

Mă întrebam acest lucru nedumerit, pentru că, la întrevederea pe care o avusesem cu el, la depunerea jurământului, nu‑mi ceruse nici un program şi nici nu‑mi dase nici o directivă.

L‑am auzit însă, trei zile mai târziu, vorbind la înmormântarea soldaţilor căzuţi victime în timpul rebeliunii legionare, de faţă cu ministrul nou venit al Germaniei, care ne‑a impus arbitrajul de la Viena. A spus atunci cuvinte care m‑au impresionat adânc, spuse parcă anume ca să fie auzite la Berlin.

«Nu va fi pace în această parte a lumii până ce Neamul Românesc nu‑şi va fi aflat dreptatea!».

Când am văzut, în vară, ţara intrând în război, mi‑am văzut sufletul împărţit între smerenia de a fi prezent la ceea ce putea fi un act de dreptate pentru ţară şi sfiala unei întovărăşiri nedorite, cu autorii silniciei de ieri, unită cu îngrijorarea adâncă pentru durerile pe care un asemenea pas putea să le însemne pentru ţară.

Când, în 1942, am aflat că mareşalul Antonescu angajase grosul armatei române în Răsărit, am rămas nedumerit.

Crezusem războiul terminat pentru noi şi o scrisesem în rapoartele mele şi nu pricepeam bine sensul şi obiectivele acestei angajări”.

În faţa unui complet de judecată de obedienţi amatori, a cărui singură menire era să dea satisfacţie Moscovei, Vulcănescu face proba nu numai a nevinovăţiei lui, ci şi a unei culturi juridice desăvârşite, a unei onestităţi fără cusur, a unei rigori ireproşabile. Apărarea lui rămâne o pagină de istorie. Nimeni nu a dorit să o ia în seamă, sentinţa fusese scrisă anticipat. Este din nou condamnat, la opt ani de temniţă grea, degradare civică pe termen de opt ani şi confiscarea averii! O nedreptate mai strigătoare la cer nu poate fi imaginată!

Pledoariile lui la ambele procese au fost publicate în volum cu titlul semnificativ Ultimul cuvânt. Acesta trebuie aşezat lângă alte două volume, Războiul pentru întregirea neamului şi Nae Ionescu. Aşa cum l‑am cunoscut, ambele socotite pagini esenţiale de istorie.

Între procese şi moarte se aşază, cu greutatea suferinţei numai de el îndurate, două destăinuiri zguduitoare în care doar lumina transcedentală mai poate pătrunde. Intuind că va fi condamnat, la procesul din 1946, a spus: „Ascultând această incriminare, nu mi‑am putut stăpâni un amestec de mândrie şi de ciudă, pentru că, orice s‑ar zice, pentru un creştin nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său…”. Înainte de a muri a cerut: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Să revenim la Dimensiunea românească a existenţei şi să încercăm să înţelegem puterea şi înţelepciunea filosofului de a întâmpina moartea: „Românul nu are sentimentul pierderii absolute, sentimentul iremediabilului. Pentru el, nimic nu se poate strica definitiv, nimic nu e condamnat fără apel, nimic nu e pierdut definitiv, nimic nu este nereparabil”. Cu această convingere şi‑a privit propriul lui sacrificiu! Supoziţia este întărită de o mărturisire a lui Constantin Floru: „Atitudinea pozitivă faţă de lume (a lui Vulcănescu, n.n.) n‑a rămas o trăsătură de temperament, a devenit o trăsătură de caracter, o convingere cu rezonanţă religioasă”.

Cioran îl consideră pe Vulcănescu „o excepţie ameţitoare”: „Cu cât mă gândesc mai mult la tatăl dumitale, scria el la 20 ianuarie 1966 Elenei Vulcănescu, cu atât îmi apare că şi el era o excepţie ameţitoare, că tot aşa şi el trebuie să fi înlăturat prin vreo minune blestemul nostru al tuturor. Poate să apară nebunie să afirmi despre un spirit cu adevărat universal că nu gustase din fructul blestemat. Totuşi, aşa trebuie să fie – căci ştiinţa lui prodigioasă era îmbinată cu o aşa mare curăţenie, încât n‑am întâlnit niciodată una asemănătoare. Păcatul strămoşesc, vădit în noi toţi, nu se arăta în el, în el care era atât de bine legat în trup şi în care se adăpostea, paradox miraculos, un sfânt ieşit din icoană”.

Sunt cuvinte copleşitoare, mai ales că vin de la cel care nu vedea prea mult bine în viaţă şi nu era dispus la reverenţe amicale.

Din volumul în curs de apariţie
Şi tot astfel… (Lecturi selective).
George Apostoiu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now