Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Mihaela Helmis în dialog cu Nicolae Breban: Piatra de temelie a culturii

Mihaela Helmis în dialog cu Nicolae Breban: Piatra de temelie a culturii

„Suntem un pericol pentru România”

Nicolae Breban: Am o vârstă foarte rotundă, nu ştiu dacă ştiţi…

Mihaela Helmis: Foarte rotundă. De fapt chiar în colţuri, nu? Nu‑i în colţuri?

Nu mă plâng. O să fiu aniversat în Aula Academiei, la ora 11, vineri, pe 1 februarie…
Eu probabil că o să fiu acolo, pe 1 februarie, de ziua dvs.
Eu sunt născut pe 1 februarie.

Ştiu asta, scrie peste tot, ar fi culmea să nu ştiu. Cu atât mai bine atunci. Cred că sunt zece ani de când am avut anteriorul nostru interviu la radio; nu ştiu dacă vă amintiţi. Aş începe această întâlnire întrebându‑vă cum este dimineaţa unei săptămâni obişnuite într‑o zi obişnuită pentru dvs.

Dimineaţa la Nicolae Breban este una foarte relativă, pentru că eu lucrez nopţile. Sau, uneori, mă scol dimineaţa la 4, la 5, sau mă scol la 11‑12. Aşa a fost toată tinereţea mea. Concluziile mele, adesea, se compară, se reduc şi se refugiază în tinereţea mea, care a fost foarte, foarte lungă, a fost dublă: prima parte în care părea că nu produce nimic, până la 28 de ani, şi după aceea, când a început cariera mea de romancier. Deci, dimineţile sunt sterile, în sensul că eu nu iau micul dejun de 40‑50 de ani decât dacă sunt invitat undeva sau mă aflu în străinătate. Toată tinereţea mea împreună cu prietenul meu cel mai apropiat, singurul meu egal în literatura română de astăzi, Nichita Stănescu, noi doi ne‑am petrecut serile şi nopţile nu numai în discuţii, ci şi în lupte ca să convingem. Lupte disperate, uneori teribile, prin care voiam să‑i convingem pe foarte mulţi activişti, impostori şi securişti că nu suntem un pericol pentru România. Cerem şi noi dreptul să ni se dea să publicăm cărţi, fără să le spunem că noi vrem să fim mari scriitori, pentru că aşa ceva părea imposibil. Sistemul comunist, bolşevic‑comunist era cel care punea accentul pe clasele foarte sărace şi pe muncitori; cerberii sistemului le acordau multe favoruri şi în literatură, şi în viaţă. Tot ei sperau să împingă – şi au şi împins o parte – în vârful creaţiei literare. Iar noi doi, care eram pătaţi, care avem o genetică pătată – el, Nichita, era jumătate rus, bunicul lui a fugit de revoluţia lui Stalin şi Lenin la Ploieşti, iar eu aveam o mamă nemţoaică şi un tată preot greco‑catolic – noi, aşadar, speram, paranoici cum eram, să ajungem nu numai scriitori, adică să publicăm tot felul de ticăloşii şi porcării care apăreau cu miile, noi voiam să facem literatură bună, ceea ce se numeşte literatură mare.

Cred că aţi trăit cu senzaţia, date fiind datele lumii în care trăiaţi, trăiam, că puteţi să creaţi o altă lume. Dacă Nichita, ne‑aţi dus cu gândul la el, se refugia în „patria de cuvinte”, în limba română, pentru dvs. care erau cărămizile cu care doreaţi să construiţi acel altceva, în care doreaţi să fiţi creatorul total?

Aţi spus foarte bine. Aţi folosit două substantive: cărămidă şi construcţie. Eu sunt un constructor, romanul e o construcţie, una din cele mai teribile în afară de sistemele filosofice, o construcţie în care literatura română e foarte, foarte slabă. O sută, două sute de ani toţi criticii şi oamenii de cultură români s‑au căinat şi au jubilat că literatura română este una lirică. Ibrăileanu şi Lovinescu deplângeau lirismul exagerat al literaturii române şi întârzierea romanului. Romanul, la noi, cu adevărat, romanul care stă în picioare până astăzi, Ion al lui Rebreanu, a venit abia după Primul Război, deci cam la o sută de ani după ce Balzac şi Tolstoi, rusul şi franţuzul, au fondat romanul, adevăratul roman, care este piatra de temelie a întregii culturi mondiale. Odată cu sfârşitul secolului al XIX‑lea şi începutul secolului al XX‑lea, romanul începe cu Thomas Mann, cu Marcel Proust, cu Dostoievski, care au reuşit să absoarbă toate filoanele de cunoaştere ale omului: filosofia, sociologia, psihologia, istoria şi, bineînţeles, în primul şi în ultimul rând, fiinţa umană.

Aşadar, trebuie să dau un sinonim ca să ajungem exact acolo unde puneam întrebarea: creator, demiurg. A cărui fel de lume aţi sperat să fiţi creatorul, demiurgul, prin literatură?

Lumea mea pe jumătate am moştenit‑o de la marii mei maeştri: Thomas Mann, Marcel Proust, Thomas Hardy, marele englez, Flaubert, şi primul meu maestru, Henri Beyle, care semna Stendhal, care era… 1830, odată cu Balzac o lume. După părerea mea Balzac a propus o lume, Divina Comedie, iar Stendhal a fost primul mare psiholog al romanului mondial. Deci, de la aceşti maeştri am învăţat meseria mea, i‑am adus în literatura română, mai ales pe Dostoievski şi pe Nietzsche, maestrul meu din tinereţe, care era nu numai atacat, ci şi necunoscut în România, neapreciat în Europa până la 1900 sau chiar după 1900. Am şi re… – să folosesc un termen foarte uzat – am revoluţionat romanul românesc, aducându‑i pe aceşti inşi care şi astăzi sunt greu acceptabili în literaturile balcanice. Nietzsche şi Dostoievski au devenit maeştrii totali ai planetei literaturii lumii. Maeştri şi profeţi.

Vedeţi câte feluri, câte forme monstruoase prinde dreptatea. Pe vremuri, era o dreptate numai pentru un grup foarte sus situat, comandat de la Moscova, în care s‑a încercat – cum parţial se încearcă şi azi, e adevărat, cu alte mijloace – distrugerea tradiţiei româneşti, distrugerea valorilor acestei ţări, a valorilor europene, şi inocularea tinerilor cu ură faţă de înaintaşi, cu ură faţă de părinţi, cu ura faţă de biserică, cu ura faţă de adevăratele valori

Veneam încoace, la întâlnirea noastră, având în gând două cuvinte care erau poate o definire a ceea ce poate să fie scriitorul. De fapt, ce este lumea ca voinţă şi interpretare? Pentru dvs. cum stau lucrurile? Cum e lumea, cum e trăirea, câtă trăire e în cărţile dvs.?

Eu am publicat acum vreo zece ani patru volume de memorii care n‑au fost volume de biografie, ci de memorii amestecate cu elemente biografice. Acum doi ani am publicat un volum de biografie strictă. Acum lucrez la volumul doi, se cheamă Viaţa mea. Acolo, din primele pagini – acest volum a apărut la Editura Polirom – am declarat că viaţa ca atare nu există. Viaţa, spun eu, există doar în formele ficţiunii. Noi ne închipuim sau inventăm, la un moment dat, într‑un anumit moment al existenţei, la 30 de ani, la 50 de ani, la 80 de ani, amintindu‑ne, rememorând trecutul propriu, ne amintim câteva evenimente, le legăm între ele, ne amintim câteva fenomene, de fiecare dată la altă vârstă, în alt moment, având alte interese, alte spaime, alţi zei. Şi atunci apare viaţa noastră personală. Lumea, cum aţi spus, este atât de complexă, de contradictorie, de plină de adevăruri şi de falsuri. Uneori falsurile sunt adevăruri şi adevărurile sunt nu ştiu ce, poate profeţii sau amintiri. De fapt, se spune că adevărurile sunt amintiri, iar memoriile sunt adevăratele profeţii, spun filosofii. Deci, lumea mea a fost lumea din tinereţe, de la 14 ani, lumea romanului pe care îl visam. Eu îi adoram pe romancierii români, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, care nu erau învăţaţi la şcoală. Comuniştii i‑au scos din manuale. Citind în franceză şi în germană pe maeştrii amintiţi, m‑am hrănit cu această lume, m‑am intoxicat cu această lume, m‑am îmbolnăvit benevol cu toate temele lor şi am găsit eu însumi, în prima mea tinereţe, mi‑am găsit propriile mele teme. De fapt, era o singură temă, pe care eu o numesc temă obsesivă, pentru care am fost şi atacat sub comunism enorm, tema relaţia între stăpân şi sclav, între stăpân şi serv. După douăzeci de ani am descoperit această temă în Fenomenologia spiritului la Hegel. Apoi am descoperit‑o la Dostoievski şi la câţiva, foarte puţini. În câteva piese din Shakespeare, de pildă. Deci, asta a fost tema mea ax, cum îi zic eu, axul întregii mele opere până astăzi. Am publicat vreo 20 de volume de proză, 18 romane ample, în care această temă este mereu axul, iar în unele trilogii… Ştiţi că am publicat şi unele trilogii şi tetralogii; în anii ’90 şi ceva am publicat o tetralogie în care această temă, relaţia stăpân‑slugă sau stăpân‑sclav, s‑a transformat în relaţia maestru‑ucenic, care mi‑a permis în patru volume, Voinţa de putere se cheamă, după un dicton al lui Nietzsche. Am încercat să înţeleg cel mai mare fenomen cultural al Europei, Renaşterea, pe care, din păcate, cultura română şi românii n‑au trăit‑o; cultura română nu‑i îmbibată, nu‑i fundată de Renaştere, de aceea unii vorbesc de lipsa de organicitate a culturii noastre şi de tentaţia spre imitaţie. Într‑adevăr, noi ne‑am format – şi asta au spus‑o şi Iorga, şi Lovinescu – mai mult prin imitaţie, imitaţia unor modele apusene, cele care au trăit şi s‑au format în Renaştere. Deci, tema esenţială stăpân‑sclav, stăpân‑serv, care a dat forma maestru‑ucenic.

Să nu se uite că am fost un luptător. Un luptător lovit adesea şi din vina mea. Pentru că nu eram destul de abil. Pentru că am îndrăznit să produc texte care nu erau conforme nici cu comunismul, nici cu bunul simţ, nici cu logica curentă sau cu tradiţia directă.

Aţi învăţat o tehnică, un fel de a exprima, de a construi, de a alcătui o lume de la maeştri. Dar se mai întâmplă un lucru: modul acesta de a trăi şi ceea ce vine dincolo de trăire pentru a se putea exprima în literatură a găsit aici, în vieţuirea noastră, un sol foarte fertil. Cum simţiţi, ce spuneţi faţă de alţii cu aceleaşi mijloace, dar în felul dvs., în literatura pe care o scrieţi?

Cu excepţia primei tinereţi, în care m‑am hrănit din aceşti romancieri buni, de mâna a doua – Ionel Teodoreanu şi Cezar Petrescu – eu m‑am îndepărtat de acest sol, de care dvs. spuneţi că e fertil, în cazul meu nu a fost fertil. M‑am depărtat de cele două filoane ale romanului românesc clasic, filonul istoric romanţios al lui Sadoveanu, cu Ştefăniţă Vodă, cu viaţa de provincie moldovenească şi cu o limbă splendidă din nordul Moldovei, sau cu filonul agricol al lui Rebreanu. Deci, m‑am îndepărtat, mergând spre lumea lui Marcel Proust, a lui Dostoievski, spre lumea numită abisală, adică un univers al fondurilor, al vârtejurilor profunde ale sufletului uman. În literatura mea e descrisă mai puţin natura, mai puţin mediul. Dar găsiţi mereu, dacă vă interesează, această profundă contrarietate între bine şi rău, între viaţă şi moarte, între război şi pace, între gelozie şi iubire, care se află nu în afara noastră, ci în interiorul firii şi al tendinţelor noastre genetice sau câştigate.

Numeam sol fertil ceea ce trăim cu toţii, ceea ce poate să fie diferit ca trăire. Nu la fond…

Vă gândeaţi la dramatismul existenţial, nu la fertilitate.

Exact, în sensul acesta. Multe au fost extrase de aici.

Crima în numele unei idei

E adevărat. Viaţa în anii când m‑am format eu şi când am încercat să devin scriitor, adică să public – scriitor înseamnă cel care publică, are un public şi e acceptat de critica de specialitate – viaţa a fost îngrozitor de dramatică. Pentru cei care nu au trăit‑o, şi sunt tot mai puţini cei care au trăit‑o, a fost o formă a unei crime numită în textele mele ultime „revoluţia făcută în numele unei idei”. De fapt, crima în numele unei idei. Şi nazismul, şi bolşevismul ne‑au recomandat că‑i putem omorî pe contemporanii noştri, pe congenerii noştri, în numele ideii: ideea de rasă albă a naziştilor, ideea de viaţă – o numeau ei! –, ideea de dreptate. Vedeţi câte feluri, câte forme monstruoase prinde dreptatea. Pe vremuri, era o dreptate numai pentru un grup foarte sus situat, comandat de la Moscova, în care s‑a încercat – cum parţial se încearcă şi azi, e adevărat, cu alte mijloace – distrugerea tradiţiei româneşti, distrugerea valorilor acestei ţări, a valorilor europene, şi inocularea tinerilor cu ură faţă de înaintaşi, cu ură faţă de părinţi, cu ura faţă de biserică, cu ura faţă de adevăratele valori.

Vorbiţi cu foarte mult patos despre lucrurile atât de serioase care sunt în noi, de fapt, în dvs., creatorul şi constructorul acestor adevărate catedrale care ne sunt lăsate. Mă refer la amplele dvs. romane, dar îmi permit să deschid o paranteză pe care sper să n‑o consideraţi frivolă. Care au fost momentele acestei existenţe – şi personale, şi pentru literatură – în care v‑aţi bucurat, aţi fost senin, aţi râs?

M‑am bucurat tot timpul. În momentele celei mai mari lovituri şi dezamăgiri, eu m‑am bucurat exact de lucrurile pe care le scriu nopţile astea în volumul doi: de faptul că m‑am născut. Şi în aceasta am fost şi sunt şi astăzi elevul lui Nietzsche. Nietzsche este primul mare filosof modern care a avut şi el o tinereţe şi o viaţă îngrozitoare, pentru că textele sale au enervat, au iritat enorm universitatea germană şi universităţile europene. Unul din elementele esenţiale la Nietzsche este „omul care spune da existenţei”. Faţă de atâţia mari scriitori şi filosofi, faţă de atâţia contemporani din jurul meu, din tinereţe şi de astăzi, care se plâng de existenţă, o afurisesc şi speră o existenţă viitoare, maestrul meu Nietzsche ne îndeamnă să credem că valorile existenţei se află aici şi nu dincolo, că a exista e o formă, un dar al zeilor, că e doar vina noastră dacă credem că doar suferinţa şi nedreptatea domină existenţa socială.

Iar râsul, în cele două forme să spunem, ca manifestare a diferenţei între noi şi restul vieţuitoarelor, râsul de ceea ce ni se întâmplă, cum staţi cu râsul? Când râdeţi?

Râd tot timpul, în primul rând, de mine. Am fost ridicol toată viaţa, ridicol ca copilul unui mic preot din Maramureş, dat afară din şcoli, care, la un moment dat, a făcut o falsă carieră politică la care nu se aştepta pentru că adjunctul lui Ceauşescu, Dumitru Popescu, care visa şi el şi a şi ajuns romancier, m‑a împins să iau România Literară şi să devin membru al Comitetului Central într‑un moment în care eu am fost de acord, după ce Ceauşescu, în ’68, în aplauzele a sute de mii de români, a protestat faţă de atacul împotriva Cehoslovaciei şi a prietenului său Dubček. Deci, eu am râs de mine şi în tinereţe. Cu Nichita râdeam amândoi de ridicolul posturii noastre, de faptul că nu puteam să fugim, frontierele erau închise, iar când puteam fugi – şi unii colegi de‑ai noştri au şi fugit – noi am rămas pentru că deja ne‑am găsit stilul, am publicat primele cărţi în care am arătat că e posibil într‑o ţară din estul Europei, balcano‑orientală, e posibil să oferim modele mari după marii maeştri ai literaturii mondiale. Noi am învins în felul nostru, am învins punctul esenţial al comunismului: ideologia. Pentru că puterea lor nu a fost atât cum o cred unii: armata sau securitatea. Puterea lor a fost puterea de convingere, cum a fost şi la nazişti, şi la bolşevici; ei convingeau sute şi mii de tineri sau de intelectuali că temele lor sunt adevărate. De altfel, şi astăzi a apărut din nou aceeaşi temă a bolşevismului, cuvântul viitor, cuvântul progres. Cele două elemente au apărut încă o dată. Eu cu Nichita am suferit enorm în tinereţe, pentru că noi nu credeam în progres. Noi ştiam că progresul e o minciună, că viitorul e o minciună. Şi mă reîntorc încă o dată la Nietzsche: adevărul este aici, lângă noi, e cel pe care‑l producem noi. Deci, am râs… În literatura mea poate nu foarte mult. De aceea eu sunt între cele două catapetesme ale literaturii moderne: Eminescu şi Caragiale. În timp ce tot Bucureştiul din jurul nostru şi acum îl adulează pe Caragiale, eu rămân de partea himericului, romanticului, nebunului şi ultragenialului Eminescu, care din mare scriitor a ajuns astăzi mult mai mult – ceea ce nu înţeleg mulţi dintre ticăloşii care încearcă să‑l denigreze, el nu e numai un mare scriitor, el este stâlpul existenţei umane, psihologice şi de credinţă a poporului român.

„N‑a existat un singur comunism”
Nu puneam deloc în opoziţie râsul cu frica, dar ce este ea? Pentru că o găsim citindu‑vă cărţile, citind revista Contemporanul, în atâtea forme. E un vehicul? Ce e pentru dvs. frica, cea care dă şi titlul celui mai recent volum al dvs., roman al dvs.

Ultimul meu roman de 800 de pagini creează o uimire la unii colegi: cum de un scriitor la 85 de ani continuă să publice opusuri atât de pretenţioase? De fapt, acest volum, Frica, este al treilea volum dintr‑o trilogie pe care am închinat‑o unui eveniment de care nu se ocupă nimeni sau de care foarte mulţi vorbesc şi aici, şi în Europa, la modul fals, caricat. Toată lumea vorbeşte de comunism, dar e fals. N‑a existat un singur comunism. Adevăratul comunism, adică bolşevismul, a existat în România doar într‑o perioadă relativ scurtă: ’48‑’64. În ’48 s‑a demolat orice, bolşevicii au scos manualele şcolare, a apărut securitatea, au dispărut toate partidele, Maniu şi alţii au fost închişi la Sighet, iar în ’64 au fost eliberaţi ultimii deţinuţi politici. Această perioadă a fost cea mai îngrozitoare, cea mai teribilă, a fost infernul medieval românesc, teribil, pe care o prietenă a mea a avut puterea să‑l redeştepte în istorie. Mă refer la Lucia Hossu Login, care a făcut Memorialul durerii cu aceste 500 de dischete şi cu cele două volume apărute la Humanitas, unde sunt trataţi cei 10 ani de luptă a unor ţărani fugiţi ca să nu‑şi dea pământul şi vitele şi demnitatea noilor stăpâni, care erau nişte golani, nişte jigodii ale satelor, ţărani care alături de ofiţerii regelui au luptat 10 ani. Lucia Hossu Longin a negat minciuna care s‑a înstăpânit în toată presa românească, şi anume că noi n‑am rezistat contra comunismului. Răstimp de 10 ani lupta s‑a mutat în munţi. Un mare scriitor, ticălos în felul lui, Petru Dumitriu, care a fugit în ’60, i‑a înjurat pe aceşti oameni în volumul său de care nu vorbeşte nimeni, Vânătoare de lupi, în care i‑a atacat pe aceşti ţărani liberi, luptători, martiri şi ofiţeri. Petru Dumitriu i‑a făcut bandiţi.

…şi pentru care frica nu trebuia să nască duplicităţi.

Nu. Frica a născut luptă, aşa cum am făcut şi noi, ardelenii. Noi, în Ardeal, am luptat contra ungurilor, bunicul meu a fost condamnat la moarte. Protopopul Nicolae Breban, tatăl meu, a fost închis de unguri. Băiatul de 6 ani care eram eu l‑am văzut dus pe tatăl meu de doi jandarmi unguri, pentru că şi tatăl meu a refuzat să fugă, cum refuz şi eu să fug din România, deşi sunt cetăţean german de 40 de ani. Sunt cetăţean prin sânge. Familia mea şi rudele mele sunt în Germania. Nu fug pentru că eu cred că acest pământ este dăruit, cum se spune, e un pământ sfânt. Vorbesc, mai ales, de pământ, pentru că… Să vă dau un exemplu. M‑a întrebat un tânăr, Gabriel Andreescu, care a publicat două cărţi foarte importante, a studiat dosarele securităţii şi are o carte esenţială care a făcut multă ordine în toată zarva şi minciunile care au cutreierat, de la CNCSAS până la Uniunea Scriitorilor, societatea românească: Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivei Securităţii. Gabriel Andreescu, aici, într‑o seară, m‑a întrebat: „– Domnule Breban, vorbeam de România… Ce vă leagă pe dvs. de Decebal?” Nu i‑am răspuns pe loc. M‑a uimit întrebarea lui puţin impertinentă sau naivă, deşi nu e un om deloc naiv. Gabriel Andreescu e un foarte bun sociolog. După două luni, fiind cu mai mulţi prieteni, inclusiv de la Academie, am spus: uitaţi‑vă, acest tânăr mi‑a pus o întrebare, v‑o pun şi eu vouă: ce ne leagă pe noi, ce mă leagă pe mine de Decebal? Şi i‑am spus atunci: – Gabriel, îţi răspund acum. Pe mine mă leagă de Decebal nu limba; ei, dacii, vorbeau un alt idiom. Nu credinţa; ei aveau credinţa lui Zamolxis. Nu religia; geto‑dacii aveau o altă religie. De Decebal mă leagă acest sol: locul pe care trăim de 2000 de ani şi pe care îl cântă Eminescu şi atâţia poeţi. Deci, noi suntem, de fapt, victorioşi, că am reuşit din câteva provincii pierdute, dispreţuite, lipite de trei mari imperii. Moldova era dispreţuită de tătari, de ruşi, Valahia încălcată cinci secole de turci şi Ardealul nostru sub grofii unguri. Noi am reuşit. Strămoşii noştri, paşoptiştii, Heliade şi după aceea ceilalţi, Maiorescu, Iorga, Avram Iancu, au reuşit, au luptat şi au creat acest lucru imposibil: o naţiune, un stat, căruia noi îi zicem liber. Un stat care şi astăzi luptă pentru libertate, un stat conştient de sine şi, mai ales, un stat capabil să creeze mari valori. În istorie, legislaţie, cultură, această forţă a creării de valori justifică existenţa unui stat, ca şi luciditatea de a aparţine aceleiaşi credinţe. Prin credinţă înţelegem şi credinţa religioasă creştină, dar înţelegem şi credinţa faţă de tradiţia acestei ţări.

Am fost şi sunt un om fericit. Patosul despre care vorbiţi este forţa temperamentului meu. Sunt un coleric sanguin, un sanguin în esenţă. Am un roman de o mie de pagini, Drumul la zid, care a avut succes, pentru că a fost publicat sub comunism şi lumea l‑a citit. E un roman în care fac istoria unui sanguin care doreşte să se stăpânească. Această încercare de autometrizare, de stăpânire, a fost una din temele biografiei mele.

„Salvarea noastră a fost cultura”

Ca de fiecare dată, oricare ar fi întrebarea tot la patos ajungeţi, ajungem, şi fără discuţie vă caracterizează. Oare e la fel şi atunci când îl traduceţi pe Rilke în Elegiile duineze?

Elegii duineze e una din marile descoperiri ale tinereţii mele cu care l‑am „infectat” şi pe prietenul meu Nichita, după care el, după câteva zeci de nopţi, a scris, după părerea mea, cel mai înalt volum al său, 11 Elegii. A fost una din descoperirile mari: după Hölderlin, Rilke. O descoperire făcută după ce‑i citisem in extenso în tinereţe pe clasicii romantici, clasicii germani, Schiller, Goethe, şi pe cei în proză, în teatru. Din fericire, eu fac parte din partea de nord a culturii române. Cultura română e formată din două straturi: stratul nordic şi cel sudic. Stratul sudic, în care ne aflăm, a fost format şi influenţat benefic de cultura franceză şi aici s‑au petrecut lucrurile importante, pentru că s‑a creat Regatul, cum ziceam noi înainte, Vechiul Regat. Aici s‑au produs marile întâlniri. Aici au venit şi cei doi regi germani care au stabilizat şi au creat România Mare. Noi, în nord, după Maiorescu, care l‑a împins şi pe tânărul Eminescu să meargă la Viena şi la Berlin, noi, cu Maiorescu, cu Eminescu şi cu Blaga, noi facem parte din zona influenţată de germani. Eu l‑am „infectat” şi pe prietenul meu Nichita, care atunci când l‑am cunoscut era foarte impresionat de sudici. Era un ucenic al sudicilor, al lui Ion Barbu, de exemplu. Dar eu i‑am băgat în cap doi poeţi pe care el atunci îi dispreţuia. Eram foarte tineri. Avea 24 de ani el; 25 – eu. El îl dispreţuia pe Blaga; nu‑l cunoştea bine. I‑am băgat în cap un necunoscut care astăzi este un mare poet şi pe care eu l‑am pus pe prima pagină din primul meu roman: George Bacovia. Aşa ne‑am intoxicat şi ne‑am ajutat unul pe altul, ne‑am împrumutat „cârjele”. În şcoli, în facultăţi se spuneau numai porcării, minciuni şi deformări ale realităţii culturale. Salvarea noastră a fost cultura văzută într‑un anumit fel.

Şi când vine vorba despre traducere, chiar a acestor elegii, cum simţiţi că vă ajută interioritatea în limba germană şi stăpânirea limbii române?

Mă ajută faptul că îl iubesc pe Rilke, că îl ador, este îngerul meu de pază. Eu nu cred în îngeri, eu cred în zei, dar în vreo doi‑trei îngeri cred, vreo doi au apărut şi în viaţa mea, mama şi soţia mea – fie iertată, care m‑au ajutat. Soţia mea a murit anul trecut şi a stat lângă mine 42 de ani. Iar mama – toată viaţa ei, deşi nu era de acord să fiu scriitor, ea era nemţoaică dintr‑o familie de comercianţi nemţi, ea ştia că e o meserie imposibilă, nepractică, mai ales fiind copilul unui preot greco‑catolic. La această meserie imposibilă se adaugă incapacitatea mea de a fi abil social. Nici astăzi nu sunt foarte abil social, spre norocul meu, dar şi spre multele mele suferinţe.

Aşadar, ne‑aţi dăruit o cărticică de ţinut la piept, mă refer la Elegiile duineze, dar atunci când e să vă cunoaştem trebuie să luăm cu noi un bagaj impresionant, şi nu număr de pagini, ci număr… greutatea celor trăite şi puse în romanele dvs. care toate suntem, să le zicem, fluviu. Ajungem la Frica, reajungem la Frica. În ce fel vă desprindeţi de ce v‑a făcut bine şi rău şi v‑a determinat să construiţi în acest fel?

Frica e studiată de foarte mulţi mari scriitori. Frica este unul dintre elementele cele mai profunde, psihologice ale sufletului uman. Adeseori ea nu răzbate la suprafaţă decât în alte forme: în forme de disperare, de fugă, de slugărnicie, chiar şi de credinţă creştină. În acest roman pe care vi l‑am dat, sau ca în Bunavestire – un roman foarte atacat de comunişti – frica are forme agresive, pentru că frica poate lua şi forme agresive, deşi la început, în cărţile mele, primele sute de pagini pot să înşele. Şi astăzi sunt mulţi critici care nu cred că Grobei poate să‑şi schimbe masca. Masca e un concept al lui Nietzsche care nu înseamnă ceva care acoperă, ci care înseamnă o formă a caracterului. Şi aici, în această carte, veţi vedea un fel de văr primar al lui Grobei. Şi aici, în Frica, e un personaj care acoperă 800 de pagini, un om mărunt, meschin, calculat, care la un moment dat din două momente afirmă brutal adevărul. Dacă trăieşti 800 de pagini într‑o frică teribilă, aproape fizică… Totul se întâmplă în stalinism, această trilogie este închinată stalinismului. Sunt singurul om care, în loc să afurisesc sau să mă îndepărtez de aşa‑numitul comunism, m‑am întors şi ca un istoric al moravurilor şi al sufletului spre acea perioadă. Mă ocup acum de perioada de infern a românilor şi a estului Europei, prin cele trei romane: Singura cale, Jocul şi fuga şi Frica. Pentru că acolo sunt adevărurile, pentru că adevărul despre om uneori se află în puşcărie şi în suferinţă – asta a fost uriaşa descoperire şi religie a lui Fiodor Dostoievski: suferinţa e o formă profundă a cunoaşterii.

Să nu uitaţi că sunt un om care crede în viitorul statului român, în necesitatea acestui stat, în frumuseţea, în gloria şi în valoarea formidabilă a Europei Naţiunilor.

Ce vă face să vă înseninaţi? Ce vă înseninează?

Mă înseninează muzica. Vedeţi, aici am sute de dischete cu muzică romantică germană, clasică, literatură. Mă înseninează şi o femeie, un prieten care uneori nu se sperie prea tare de sălbăticia existenţei şi a ideilor mele, de singurătatea mea, de vagabondajul meu prin Europa în care părea că fug, dar n‑am fugit de România. Fugeam ca să călătoresc, pentru că ştiam că un mare scriitor nu poate să‑şi înţeleagă timpul, ţara şi propria sa fire decât ieşind din matricea sa. Numai ieşind din matricea ta poţi s‑o cunoşti, aşa cum, ieşind din uterul mamei şi depărtându‑te, poţi să te întorci la ea şi s‑o iubeşti. Deci, muzica, poezia, literatura, o femeie caldă, prietenă. Femeile pot fi şi foarte bune prietene. Într‑o perioadă când eram foarte ocolit şi atacat, când am trăit 18 ani fără nici un venit în România, pentru că l‑am certat la Paris pe dictatorul României şi am îndrăznit să mă întorc, sub ochii Securităţii şi ai lui, rareori se apropia cineva de mine. Şi atunci era o figură feminină sau un prieten rar, un prieten rar… Deci, asta mă face să mă înseninez şi să fiu în acord încă o dată cu mine şi cu lumea.

„Un infern al disperării tăcute”

S‑a întâmplat în câteva rânduri să treceţi şi pe un tărâm tot al literaturii, care era diferit de roman. Mă refer la teatru, poezie, publicistică, eseu. Cum aţi pornit, de ce aţi pornit să scrieţi teatru, unde aţi simţit că aţi ajuns?

La teatru am pornit printr‑un sfat al lui Cioran, cu care mă vedeam des la Paris şi ne plimbam seri întregi prin Jardin du Luxembourg, vorbind în germană. Era foarte bucuros că ştie nemţeşte. Era uimit că şi eu vorbesc germana. El, Cioran, m‑a sfătuit să fac ce a făcut şi el, să nu mai vorbesc româneşte, să nu mai gândesc româneşte, şi m‑a sfătuit să încep să scriu în franceză. Şi am scris o mică piesă de teatru care s‑a jucat la Ploieşti doi ani, Bătrâna doamnă şi fluturele. După aceea am scris o piesă mai mare tot în franceză, Culoarul cu şoareci, care s‑a jucat la Iaşi. Deci, prin teatru am încercat să mă apropii de franceza scrisă, pentru că mă gândeam că voi rămâne în Franţa, voi fi scriitor francez. Aici, în ultimii ani sub Ceauşescu, în dictatură, voi aţi trăit un infern, dar nu infernul bolşevic, ci un infern al disperării tăcute care a făcut ca atâta lume să dispere de România şi să înţeleagă prost patriotismul. Până şi astăzi mulţi tineri confundă patriotismul cu patriotismul de mascaradă al lui Ceauşescu. Deci, scriind teatru în franceză, am început, apoi, şi nişte romane în franceză. Când a venit libertatea aici, în România, am fugit repede la Bucureşti, lăsându‑mi soţia acolo, în Franţa, şi pe mama în Germania. Când ultimul meu roman a apărut în ’91, la Flammarion, deja eram la Bucureşti şi conduceam Contemporanul. M‑a atras ceva spre acest pământ, spre locul naşterii bărbaţilor familiei mele. M‑a atras ceva ce eu nu pot să explic. E una din puţinele întrebări la care nu pot răspunde: de ce m‑am întors mereu în România? De ce sunt aici?…

Poate pentru… şi asta era o definiţie pe care vă rog s‑o aprofundaţi sau s‑o combateţi dacă nu e bună… pentru a fi cronicarul atât de nuanţat şi de în detaliu al acestei perioade. N‑am şti ce s‑a petrecut atunci, în stalinism, dacă nu aţi fi scris, dacă nu aţi scrie despre această perioadă. E poate unul dintre punctele cele mai importante din ceea ce faceţi.

Ca să te întorci la această perioadă trebuie nu doar s‑o fi cunoscut, deşi unii scriitori buni, cum a fost Tolstoi, pot să vorbească de Războiul lui Napoleon fără să‑l fi cunoscut. Trebuie să ai curajul şi onestitatea de a vorbi despre anumite atrocităţi fără să ţii partea nimănui. Să vă dau exemplu: acest roman, Frica, are supratemă colectivizarea. E primul roman din literatura română care spune adevărul despre furtul pământului de la ţăran şi furtul demnităţii. Eu vorbesc foarte mult că s‑au furat nu numai pământul şi animalele, s‑a furat demnitatea. Am aşteptat 30 de ani. Eu nu‑s copil de ţăran. Am în jurul meu prieteni, colegi talentaţi, scriitori buni, copii de ţărani, care uită la suferinţele părinţilor şi strămoşilor lor. Şi vine, uite, Breban, fiu de popă dintr‑o generaţie de zece preoţi ardeleni, şi se apleacă asupra acestei mari drame. Marea dramă a comunismului a fost nu atât a boierilor, politicienilor, intelectualilor. Da, a fost şi a lor! Dar marea dramă a fost a ţăranului român. El a fost cel care a fost atacat, în primul rând, pentru că Lenin şi Stalin ştiau că ţăranul este piatra conservativă a valorilor de care vorbeam adineauri, a valorilor de credinţă şi de tradiţie. Ţăranul a fost cel mai atacat, ţăranul român. Or, marea dramă a fost a ţăranului. Şi nu mai vorbeşte nimeni de drama colectivizării.

Şi după Frica II, pe care o pregătiţi sau e aproape gata? Ce aveţi la fel de năvalnic şi stă să fie scris în gând?

Deocamdată nu ştiu dacă voi mai scrie roman. Poate că da. Romanul e o boală deja, e mai mult decât o pasiune, e şi un colac de salvare al meu, e capacitatea mea de a fi singur în felul meu, adică creator şi rege al timpului meu. Deocamdată scriu volumul doi din Viaţa mea, în care sunt multe elemente despre timp, zei, bătrâneţe, Europa, valorile Europei, valorile româneşti şi parţial ce se întâmplă azi, deşi ce se întâmplă azi nu e foarte semnificativ. Niciodată prezentul nu e semnificativ, el devine semnificativ în ochiul unui om născut să înţeleagă, să pătrundă, şi după un anumit timp, când toate aceste lumini care se refractă, lucrurile prind contur. Prezentul este ca un cristal care refractă toate obiectele şi le schimbă. Când acest cristal devine oglindă adevărată şi clară. Cu condiţia să apară acest subiect, le sujet, cum zic francezii. Pentru ca această conştiinţă să pătrundă acolo, e nevoie de mai mult decât talent şi mai mult decât onestitate; uneori trebuie curaj.

Pentru patosul la care ajungeţi cu fiecare frază, fiecare frază dă din patosul său următoarei fraze şi creşte, avem un crescendo. Vă felicit şi vă doresc mulţi ani în care aceeaşi dorinţă de a vă exprima valoros şi important pentru noi toţi să vă ajute să spuneţi cât mai mult din ce aţi strâns şi doriţi să ne dăruiţi.

Vă mulţumesc! Mulţumesc ascultătorilor mei, celor care au rămas credincioşi literaturii mele şi literaturii bune, celor care vor să ştie. Deşi critica a slăbit mult în ultimii treizeci de ani, se întâmplă multe lucruri interesante în pictură, sculptură, teatru şi literatură. Din păcate, mass‑media ne ocoleşte, guvernele ne ocolesc. Vedeţi ridicolul buget al Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale: zero virgulă zero… E vorba de cultura care este, cu siguranţă, singurul produs de export de valoare în această ţară, care ar fi capabilă în aceşti 30 de ani să creeze o altă imagine a noastră în străinătate, unde avem o imagine penibilă. Să nu se uite că am fost un luptător. Un luptător lovit adesea şi din vina mea. Pentru că nu eram destul de abil. Pentru că am îndrăznit să produc texte care nu erau conforme nici cu comunismul, nici cu bunul-simţ, nici cu logica curentă sau cu tradiţia directă. Am fost şi sunt un om fericit. Patosul despre care vorbiţi este forţa temperamentului meu. Sunt un coleric sanguin, un sanguin în esenţă. Am un roman de o mie de pagini, Drumul la zid, care a avut succes, pentru că a fost publicat sub comunism şi lumea l‑a citit. E un roman în care fac istoria unui sanguin care doreşte să se stăpânească. Această încercare de autometrizare, de stăpânire, a fost una din temele biografiei mele.

Să nu uitaţi că sunt un om care crede în viitorul statului român, în necesitatea acestui stat, în frumuseţea, în gloria şi în valoarea formidabilă a Europei Naţiunilor. Mulţumesc foarte mult.

Ianuarie 2019

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now