Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Mihaela Helmis în dialog cu Lia Maria Andreiţă: Arta tapiseriei

Mihaela Helmis în dialog cu Lia Maria Andreiţă: Arta tapiseriei

M-⁠am întors acolo cu gândul la satul copilăriei mele. Nu mai este acela, nici pomeneală! Nici tradiţii nu mai sunt. Singurul lucru care s-⁠a salvat în acest sat la ora asta este biserica. Ea avea nevoie de acoperiş. Şi strecurat aşa, într-⁠un proiect european, de părintele paroh, biserica a dobândit acest acoperiş şi resfinţirea ei. Dar în rest, satul nu mai are nimic în comun cu trecutul

Ne aflăm între cer şi pământ, în câmpie, acolo unde imaginarul dilată realitatea. Lia Maria Andreiţă – fiica Bărăganului şi a Europei – se lasă cunoscută de acasă şi până la întâlnirea cu acea regină a tapiseriilor care se cheamă „La Dame à la licorne”. Scriitoare şi diplomat, ea e una dintre doamnele care ţes, cu lână şi cuvinte, prezenţa unei fiinţe fantastice, ca un inorog, chemându-⁠ne spre un sat aflat nu departe de Dunăre. Doctor în drept, membră a UAP şi a Academiei de artă modernă din Roma, Lia Maria Andreiţă are între cele 10 expoziţii personale şi trei internaţionale – la Viena, Paris şi Veneţia – şi a semnat până acum 5-⁠6 volume de proză şi memorialistică. Dar începem cu tapiseria.

Lia Maria Andreiţă: Tapiseria nu este ca pictura. Stai în faţa şevaletului, faci doi paşi în spate, vezi, te uiţi, ţi se pare că e puţină lumină acolo, că în colţul ăsta ar trebui înteţită pata de culoare. Aici nu se poate. Aici firul odată pus este pus, iar perspectiva aceasta de îndepărtare nu o ai întotdeauna, pentru că eşti concentrat, eşti cu ochii în fire, nu ai ansamblul lucrării, nu ai cum să-⁠l vezi.

Mihaela Helmis: Când a început pentru dumneavoastră gândul acesta că lâna pe care cred că o ştiţi de acasă poate să fie şi altceva decât pulover sau şosete.

Sigur că am ştiut de acasă, din copilărie. Mama, de cum păşeam în iarnă, deja aranja războiul – un război orizontal, în care ţesea scoarţe. Dacă nu ţesea pânză sau ştergare. Lâna era pregătită dinainte, vopsită, şi sigur că aici am descoperit farmecul firului de lână. Dar n-⁠am ţesut, n-⁠am intrat niciodată în războiul acela cât eram copil. Sigur, făceam operaţiunea pe care o fac şi acuma, aceea de a curăţa lâna adusă de la ciobani. Scoteam cornacii din ea, o spălam foarte, foarte bine, şi după ce se usca, o scărmănam, iar toamna când se linişteau treburile alergam la daracul de lână. Astăzi am găsit cu greu un darac manual undeva într-⁠o comună spre Călăraşi, unde merg şi fac lâna val şi apoi o torc şi merg mai departe cu ea la vopsit. Tapiseria presupune o întreagă infrastructură.

Când aţi tors prima dată?

Am tors când eram copil. Sigur, arta fusului o stăpânesc de atunci şi sunt mândră de ea, mai ales că la muzeul Gumelniţa din Olteniţa am aflat că este atât de veche, din vremea acelei civilizaţii, pornind de acum 6500 de ani. Este o mare mândrie pentru mine că mă trag din această civilizaţie şi această artă nu s-⁠a pierdut. Asta îmi încălzeşte sufletul. În casa mea fusul şade lângă dicţionare, lângă enciclopedii… Lucrurile se leagă: tapiseria mea cea mai recentă a făcut parte dintr-⁠o expoziţie Ave Maria, deschisă cu ocazia resfinţirii bisericii din Negoieşti, din Bărăgan. Acolo Elina Doamna şi Matei Basarab au zidit o biserică terminată la anul 1649. La câţiva kilometri, la Herăşti, se află şi azi un conac despre care Paul de Alep, la 1653, spune că este un palat atât de frumos cum numai în Franţa mai văzuse. Fratele Elinei-⁠doamna, unul dintre cei mai cultivaţi oameni ai vremii, Udrişte Năsturel, scrie din porunca domnitorului Pravila mică pe care o şi tipăreşte la Govora. De fapt, este primul nostru cod penal românesc.

Ajungem să ne întrebăm dacă despre cultură patriotică, despre cultură generală, despre cultura de specialitate este vorba atunci când un diplomat devine şi artist, dar are la bază şi studii de drept…

Studiile de drept m-⁠au ajutat foarte mult în diplomaţie. Diplomaţia e o altă artă spre care m-⁠am dus cu toată deschiderea, cu toată puterea, cu toată forţa, cu tot sufletul, aşa cum, de altfel, şi atunci când am început să fac tapiserie tot cu dăruire m-⁠am dus, iar cu puţini ani în urmă m-⁠am dus cu dăruire spre literatură. Le iubesc pe toate trei în egală măsură…

În lucrarea pe care am intitulat-⁠o Naşterea lui Iisus am îmbrăcat-⁠o pe Maica Domnului cât se poate de frumos, pentru că am considerat că este clipa când într-⁠adevăr este Împărăteasa Lumii. Rămâne o Împărăteasă a Lumii. Trăirea sufletească de împărăteasă deplină nu o are decât în momentul acesta. Pentru că în clipa când este cu Iisus la Templu şi bătrânul Simeon îl vede, deja îi spune că va trece sabie prin inima ei.

Aţi îmbrăcat-⁠o în mantie roşie…

Am îmbrăcat-⁠o ca pe o împărăteasă! Ştiţi că este o rugăciune foarte scurtă: „Împărăteasă mea prea bună, Nădejdea mea, Primitoarea străinilor, Bucuria celor întristaţi, Apărătoarea celor necăjiţi, Vezi-⁠mi nevoia, Dezleagă-⁠mi necazul pe care-⁠l ştii, Acoperă cu Acoperământul tău”… care a fost lăsat la Vlaherne. Am citit de atâtea ori acatistul Sfântului Acoperământ, dar niciodată n-⁠am bănuit că Vlaherne este pe pământ. Într-⁠o întoarcere a mea din Singapore am avut o escală la Istanbul. Şi atunci, traversând Bosfor-⁠Dardanele m-⁠am trezit dintr-⁠o dată că se opreşte maşina, coborâm şi văd: Vlaherne. Mănăstirea. Porţi uriaşe de lemn, gard imens din lemn, se deschid porţile, o grădină plină de rozmarin, mănăstirea cuceritoare, îl şi vedeam pe Sfântul Andrei şi Sfântul Epifanie în mulţime şi omoforul coborând asupra mulţimii. Aşa a vrut Dumnezeu să fie. Şi îi mulţumesc Maicii Domnului, cum, de altfel, îi mulţumesc şi pentru lucrarea Crucificarea lui Iisus, pentru că am lucrat 5 săptămâni la ea, şi în fiecare zi Maica Domnului m-⁠a primit în durerea ei şi am plâns. Fiecare fir din acea lucrare a fost udat cu lacrimi. I-⁠am închinat-⁠o Elinei Doamna, pentru că ea mi-⁠a deschis această poartă spre subiectul religios, cu această ocazie a resfinţirii bisericii din Negoieşti.

Am avut întotdeauna admiraţie pentru doamna Cela Neamţu, pentru Ferestrele… ei. Admiraţie am avut şi pentru toate doamnele tapiseriei noastre: pentru Lucreţia Pacea, familia Oloier care lucra pe nişte dimensiuni uriaşe, pentru Ileana Balotă.

Când aţi ţesut prima dată, dacă în copilărie n-⁠aţi avut voie să intraţi în război? Când aţi intrat în „războiul” acesta?

Am intrat când l-⁠am descoperit pe cel vertical. Mi-⁠am construit acest război vertical şi prima mea lucrare a fost inspirată din Blaga. Face parte dintr-un triptic, se cheamă Pietre de râu cu care am debutat la o bienală foarte importantă, în ’84, la Sala Dalles. Era atât de frumoasă această expoziţie, cuprindea atâtea nume mari. Eram debutantă între ele, m-⁠am dus în fiecare zi cât a fost expoziţia deschisă, mi-⁠am cumpărat bilet şi am tot revenit printre toate tapiseriile marilor noştri artişti.

Ce v-⁠a determinat să vă apucaţi să ţeseţi altfel decât acasă?

Am revenit şi am ţesut şi, ca acasă, am luat războiul orizontal la Bucureşti, chiar în apartament, şi am urzit la Negoieşti, cu ajutorul tatălui meu şi al mamei. Am două lucrări realizate şi în maniera aceasta orizontală. Nu sunt de densitatea acestora, dar sunt fermecătoare, eu le găsesc foarte interesante. Aş mai exersa şi acum, dar nu mi-⁠am însuşit cum trebuie arta urzitului; tata s-⁠a prăpădit, mama are 90 de ani şi acum caut pe cineva, dar nu mai găsesc.

Şi atunci v-⁠a salvat ghergheful.

Da, războiul vertical… pentru că într-⁠adevăr războiul vertical este pentru toţi tapiserii instrumentul principal de lucru, iar la dimensiuni mari se complică lucrurile.

O lucrare precum această Răstignire, este făcută, se vede, din două bucăţi…

Da, îţi trebuie destulă dibăcie ca să poţi să îmbini şi să nu strici compoziţia prin această îmbinare a ţesăturii.

Sunteţi autodidact?

Nu sunt chiar autodidact în această materie. Am mers prin atelierele acestor doamne, dar am făcut 2 ani la Şcoala Populară de Artă la clasa Roxanei Codiţă, fiica marelui tapiser şi pictor Pavel Codiţă. Roxana este un artist de mare valoare. E un profesor aplicat, cu multă dăruire.

Ce chei nu ştiaţi să folosiţi pentru a ajunge de la idee la exprimarea aceasta în lână ţesută?

Sigur, este pregătirea cartonului dinainte, a proiectului, dar mai sunt o mulţime de chichiţe ţesând, pe care Roxana, cu multă generozitate, ni le-⁠a dezlegat pe parcurs. Tapiseria nu este ca pictura.

Perspectiva aceea de îndepărtare nu o ai totdeauna pentru că eşti cu ochii în fire, nu ai ansamblul lucrării, nu ai cum să-⁠l vezi.

Ne salvează cartonul, lucrarea… anterioară.

Aşa este. Într-⁠un fel ar trebui să ne salveze cartonul, dar nu ştiu de ce, mă abat foarte mult de la lucrarea pe carton când încep să lucrez.

Înseamnă că vine ceva din creativitatea ţăranului care, de fiecare dată, îşi coace ideile în timp ce lucrează.

Sigur, se poate şi lucrul acesta. Ca orice turist, când am ajuns la Paris, m-⁠am oprit în Muzeul de Artă Medievală, acolo unde există câteva lucrări cu titlul La Dame à la licorne. Sunt nişte lucrări de o frumuseţe rară, semn al unui moment de istorie a decorării interioarelor.

E impresionată de Femeia cu licornă şi Cela Neamţu. Cred că toţi cei care se îndeletnicesc cu tapiseria sunt. Este pictură ţesută. Este idee încorporată în această materie, care ne leagă încă şi mai mult de ale noastre, din jur.

Tapiseria la francezi a cunoscut o dezvoltare fantastică datorită nobililor francezi care o achiziţionau pentru grandioasele lor castele, pentru decorarea şi încălzirea pereţilor camerelor lor mari, pentru un ambient care să le creeze o stare bună, la nivelul lor de viaţă… În secolul al XX-⁠lea un mare artist francez, Jean Lurcat, a revoluţionat-⁠o. În 1956 el creează un ciclu de zece lucrări intitulat Le Chant du Monde, în care tapiseria franceză a suportat cea mai înaltă schimbare. De atunci, artiştii francezi au urmat această manieră de realizare. Lurcat schimbă cu totul maniera de lucru, aşa cum, de altfel, şi la noi, ne-⁠am folosit de motivele din scoarţa românească. Cu păsări în Oltenia, cu trandafirul din scoarţa moldovenească, cu motivele geometrice în cea transilvană.

Toate astea au fost metamorfozate şi aduse într-⁠o manieră creatoare de fiecare artist în stilul lui.

Între utilitate şi frumos, între a te arăta altora şi a-⁠ţi fi cald, iată, apare arta. Şi revin la Femeia cu licronă, la nevoia de a-⁠ţi încălzi pereţii, şi apoi la bucuria sau chiar necesitatea de a nu uita ce au făcut ceilalţi înaintea ta şi a transfigura, până la urmă, pentru a te exprima.

Sigur că nevoia de a încălzi pereţii este din vremea picturii rupestre… Acesta e şi rostul scoarţei româneşti, de a încălzi pereţii şi de a încânta ochiul. Ea nu lipsea din zestrea nici unei fete. Că avea un pogon zestre sau că avea zece, scoarţa era nelipsită. Aşezată pe lada de zestre alături de cele câteva macate care făceau bucuria miresei şi a socrilor, mai ales, că luau o mireasă cu zestre!

Aţi avut scoarţă?

Da. Şi o am şi acum în camera mea la ţară. Este absolut superbă, este lucrată de mama mea la o migală şi corectitudine indescriptibile. Mama mea este capricorn şi este de o corectitudine uluitoare în ceea ce face, de o hărnicie fără seamăn. În plus, am şi alte scoarţe, de la bunica şi de la străbunica.

Ce reprezintă această scoarţă de la mama?

Două buchete uriaşe de trandafiri. Cu chenarul tot din trandafiri. Colţurile sunt de o perfecţiune cum nu vă puteţi imagina! E multă migală, e multă dăruire, şi, desigur, şi talent. În scoarţa românească nu intervenea creaţia personală: se copia un model de la bunici, se copia o scoarţă strămoşească…

Cu aceeaşi atenţie ca şi la un canon de icoană.

Sigur. Exact.

Pe lângă toate acestea, cred că tot de acasă aţi învăţat să vă uitaţi în jur. Şi tot ce aţi strâns, trăind într-⁠un fel de la distanţă vieţile celorlalţi, când şi-⁠a găsit timpul, s-⁠a aşezat în cuvinte.

Sigur că m-⁠am întors în casa părintească să fiu alături de mama, care a rămas singură. La pensionare, la ieşirea mea din demnitatea de diplomat, am intrat în avocatură. Am practicat o perioadă avocatura, dar prăpădindu-⁠se tata, am revenit acasă, alături de mama, în casa părintească, pe care a construit-⁠o tata când s-⁠a întors din război. A făcut războiul în Ţara Haţegului şi a venit mai mult pe jos, aducând o pereche de hamuri pentru cai, o pereche de cioci încălzite la piept pentru mama şi o icoană cu Sfântul Nicolae. O iconiţă care mi-⁠a încălzit copilăria, m-⁠a urmărit şi pe care o avem şi acum. Curtea, ca atare, mocneşte prin anumite colţuri de amintirea celor care au fost în ea. Mi s-⁠a făcut dor de momentul acela când Petrache Călin, străbunicul meu, se întoarce de la Olteniţa, de la Turtucaia, din bătălie, vine rănit prin Ostrov, noaptea, bate în geam desfigurat. Anghelina, soţia lui, simţea că el este, nu scoală cele trei fetiţe, îi deschide, îl spală, îl îngrijeşte, îl hrăneşte şi dimineaţa în zori el ia căruţa şi caii şi pleacă din nou pe front, de unde nu se mai întoarce…

Şi atunci emoţia s-⁠a transformat în literatură. Cred că n-⁠aveţi încotro! Până una alta, spuneţi poveştile de mult ale Bărăganului.

M-⁠am întors acolo cu gândul la satul copilăriei mele. Nu mai este acela, nici pomeneală! Nici tradiţii nu mai sunt. Singurul lucru care s-⁠a salvat în acest sat la ora asta este biserica. Ea avea nevoie de acoperiş. Şi strecurat aşa, într-⁠un proiect european, de părintele paroh, biserica a dobândit acest acoperiş şi resfinţirea ei. Dar în rest, satul nu mai are nimic în comun cu trecutul. Cimitirul este cel care ne alimentează cu amintiri, cu trăiri şi, uneori, îţi dă o mulţumire sufletească dacă ai pus o floare la un mormânt, dacă ai împărţit ceva în memoria celui care îşi doarme somnul de veci.

Unde şi cum stăteau toate acestea atunci când, diplomat fiind, trebuia să aduceţi cu dumneavoastră un bagaj de cu totul altă natură pentru a reprezenta ţara şi a vă reprezenta pe dvs.?

Am fost un diplomat atipic. La vremea aceea mă necăjeam câteodată că am această… infirmitate. Dar ea n-⁠a fost o infirmitate, dimpotrivă, m-⁠a ajutat foarte mult.

Vă referiţi la bogăţia sufletească?

Cam aşa. Am încercat, desigur, să reprezint ţara, dar m-⁠a chemat această artă a diplomaţiei şi m-⁠am dus cu dăruire. Aveam momente, când eram în exterior, nu aveam clipă de răgaz şi încercam cu greu să depăşesc posibilităţile noastre, ale diplomaţilor, din toate punctele de vedere.

V-⁠aţi făcut şi mulţi prieteni.

Mulţi, foarte mulţi. Şi am fost în ţări în care oamenii de cultură de acolo priveau cu mult respect şi cu multă deschidere cultura românească.

Ce vă împlineşte cel mai mult? Ce vă defineşte în acest moment pe dvs.: artistul plastic, scriitorul, diplomatul, românca din Bărăgan? Ce sunteţi, mai ales?

Şefa unei reviste prestigioase de literatură şi artă mă întreba dacă mă consider ultimul ţăran la Negoeşti. Nu, asta nu! Pentru că ţăranii de la Negoeşti au dispărut de mult, odată cu colectivizarea. Odată cu încheierea acestui act nu mai sunt ţărani. Deci, nu, nu putem vorbi de lucrul acesta.

Nici măcar părinţii dumneavoastră?

Mama mea este ţărancă. Are 90 de ani şi… Nici eu nu mai sunt tânără. Muncesc cu drag pe anumite sectoare, dar nu am atâta forţă şi nu găsesc oameni care să completeze restul muncii cu puterea lor. Am lăsat o parte din grădină nelucrată. Mama nu s-⁠a supărat pe neputinţa mea. Anul următor a ţinut minte şi a lucrat singură, cu sapa, acel loc. În felul acesta m-⁠a obligat să umplu zona aceea cu răsad. Într-⁠adevăr, iubirea de pământ este fără margini la ţărani. Fără margini.

Ei ştiu una şi bună: pământul trebuie lucrat.

Aşa este. Nici o fâşie nu pot pierde. Nici cât pui pasul. În grădină am încercat să pun gazon, şi a zis: „Acolo bate soarele, putea să stea o floare frumoasă”!

Şi atunci? Ce sunteţi? Ce vă împlineşte, ce aţi devenit?

Mă simt bine în oricare din aceste ipostaze. Foarte bine. Acum, de exemplu, îmi reamintesc despre Vespasian Pella, despre momentele activităţii mele diplomatice când eram în centrala ministerului. Aveam privilegiul să ajung la Arhiva Ministerului de Externe. Este o zonă atât de interesantă, fascinantă de-⁠a dreptul. Am găsit aici informaţii, personaje de care n-⁠aş fi bănuit că încap în neamul ăsta… Valori de talie europeană…

Câte un Miron Costin sau Dimitrie Cantemir în fiecare diplomat…

Se numeşte Vespasian Pella acest diplomat, pe care îl recitesc acum şi încerc să lucrez la o carte în care să-⁠i fac un loc pe care îl merită. Mă simt bine şi în zona aceasta. Cum la fel de bine mă simt ţărancă la Negoeşti, cât pot să fiu, gospodar, şi cu dorinţa de a-⁠i mulţumi pe toţi ai casei, de a-⁠i hrăni pe toţi înaintea mea, de a sta toată lumea mulţumită, aşa încât să mă culc seara cu sufletul împăcat, pentru că a fost o zi rodnică.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest