Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Locuind materia şi memoria: poezia lui Marcel Mureşeanu

Locuind materia şi memoria: poezia lui Marcel Mureşeanu

Poezia lui Marcel Mureşeanu rezistă prin viziunea puternică generată de efectele timpului/ durată asupra fiinţei umane…

Unul dintre punctele comune ale demersului critic este acela de a căuta să înglobeze un scriitor într‑o formulă, într‑o judecată de valoare, să identifice un grup căruia îi aparţine, pentru a‑i putea găsi afinităţi de creaţie, joncţiuni cu alte poetici ale momentului, aspecte ce pot aduce un plus de valoare în analiza operelor în discuţie. Volumele publicate de Marcel Mureşeanu marchează un periplu literar desfăşurat pe mai multe decenii, de la poeziile de debut, din 1957 din „Tribuna”, la primul volum publicat în 1969 intitulat „Pe adresa copilăriei”, până la cele recente. În 2018 au apărut cele două volume Marcel Mureşeanu. Timp la Editura „Scriptor”, iar în 2019, la Editura Academiei Române, antologia O sută una poezii, cu un studiu introductiv şi selecţie de referinţe critice de Mircea Braga, ambele aducând în atenţia cititorilor o operă vastă, cu deschideri de analiză evidente.

Încadrându‑l în curentul poeziei neomoderniste, critica literară a folosit diverse sintagme pentru a‑i caracteriza opera. Ion Pop îl aşeza alături de poeţi precum Marin Sorescu, Petre Stoica, Ovidiu Genaru, Emil Brumaru, Nicolae Prelipceanu, Gheorghe Azap, Ion Drăgănoiu, trăsătura comună fiind legată de Fantezismul ironic, parodic, elegiac, cu imagini în care domină „arta vizionară suprarealistă ori universul coşmaresc al lui Bosch”. Petru Poantă remarca „umorul straniu”, Constantin Cubleşan discuta despre o „aventură absurdă a identificării de sine într‑o factologie de proporţii cosmice…”, Irina Petraş observă cum „moartea îşi pierde acutele, se umanizează o dată în plus, deprinzând arta amânării”, iar Mircea Popa găsea un „tipar expresionist sau avangardist” şi un „ermetism distilat”.

Realizând o sinteză a ideilor‑nucleu, generatoare ale poeticii lui Mureşeanu, M. Braga identifică, în prefaţa antologiei O sută una poezii, cele două obsesii ale poeziei autorului, care decurg una din cealaltă. Prima este cea a timpului (nu în sensul dat de critica anterioară), mai precis cea a duratei ca „aglomerare de secvenţe şi, mai ales, de înţelesuri ale acestora”, fiind „alcătuită din clipe”, iar cea de‑a doua este imaginea thanatică, văzută ca „«înspicare» a timpului, o prezenţă mereu vie ca avertisment care sensibilizează meditaţia, înţelegerea şi marchează conştiinţa”.

Acestea lasă însă loc pentru o altă discuţie, relevantă pentru sensul poeziei lui Marcel Mureşeanu. Cealaltă coordonată fundamentală a existenţei este spaţiul, iar modul în care funcţionează acesta poate explica funcţionarea poeziei. Relaţia care se stabileşte cu acesta comportă trei module principale. Primul este topofilia – termen pe care Yi‑Fu Tuan îl analiza în studiul Topophilia: a Study of Environmental Perception, Attitudes, and Values (1974) pentru a descrie o legătură afectivă, metală, emoţională sau cognitivă a fiinţei umane cu un anume topos. Pe de altă parte, reacţia de respingere generată de un anumit loc este numită de Dylan Trigg topofobie, în Topophobia: A Phenomenology of Anxiety (2016), atitudine care determină generarea unor procese psihice, de tipul anxietăţii. Cele două reprezintă extreme ale relaţiei pe care conştiinţa umană o poate stabili cu spaţiul, determinând diferite forme de analiză. Dar, uneori, pentru a descrie sentimente generate de locuri ce conţin emoţii contrastante precum melancolia sau acel mal à l’aise, cei doi termeni nu sunt suficienţi, fiind polarizaţi. În sprijinul găsirii unei soluţii vine Robert J. Tally, care în Topophrenia: Place, Narrative, and the Spatial Imagination – observă că topofrenia include această raportare duală la spaţiu: „efectele totale includ şi topofilia şi topofobia”. Astfel de spaţii pe care le numim „frontieră” conţin, aşadar, astfel de tipuri de relaţii complexe, existente şi în poezia lui Marcel Mureşeanu. Vom analiza, având în vedere selecţia unor versuri din antologie, formele spaţiului privite din acest punct de vedere.

Spaţiile care generează topofobia se coagulează precum în Cotidiană: „Nimeresc uneori seara/în săli de aşteptare strâmte,/ cu oxigenul pe terminate,/ ca într‑un submarin avariat./ Epave par sub cerul nopţii,/ pe care cei loviţi de toropeală/ dorm ancoraţi ca într‑un port străin./ În depărtare trenurile trag/ în urma lor această noapte albă/ şi‑n gările cu săli de aşteptare,/ vestindu‑se,/ ele opresc o clipă”. „Sala de aşteptare”, „submarinul”, „epave”, „trenuri”, „gări” sunt ipostaze ale spaţiului‑frontieră, aflate între două lumi, între două stări de agregare a materiei, între solid şi lichid, între material şi spiritual, o călătorie devenită o frântură onirică. Aflate sub permanenta ameninţare thanatică, ele generează o atitudine angoasantă, care durează „o clipă”, fiecare acţiune fiind supusă trecerii fragmentate, unui segment limitat, într‑o viziune a inconstanţei. Sursa anxietăţii devine astfel perpetua mişcare, în care izvorul vieţii e pe sfârşite, iar fapta e supusă trecerii, mai mult decât fiinţa. Tot astfel de spaţii despre care mărturiseşte deschis că nu îi plac sunt şi malurile apelor: „Mergeam pe firul întins al apei,/ nepăsător/ spărgând nuci (câte două!)/ nu‑mi plăcea locul, spaţiul (…) iarba de la subsuoara malului/ piciorul curgător al undei/ ochii închişi ai câmpiei din jur” (Noaptea puterii). Poetul apare şi ca un acrobat, într‑o imagine onirică: „Cum păşeam pe marginea streşinii,/ tinctura lunii mi‑a căzut pe cămaşă” (Rondul de noapte – descriere). Este tot un spaţiu aflat la limită, între interior şi exterior, într‑o viziune gigantescă. Ipostaza nepăsătorului nu i se potriveşte poetului care resimte „ochii închişi ai câmpiei”, într‑un fel de refuz de a comunica, al spaţiului exterior. Viziunile din această formă de percepere a spaţiului sunt date de trăirea intensă a unor sentimente thanatice: „Vezi dacă e cineva deasupra/ mi se pare că aud paşi prin cimitir” (Instituţia periscopului). Imaginându‑şi cu o privire inversă, din măruntaiele pământului, Marcel Mureşeanu trăieşte spaima îngropării. De fapt, nu îl sperie moartea, ci această imposibilitate de a comunica, de a nu găsi uneltele rămânerii în spaţiul vieţuirii. „Periscopul” lui este cuvântul, singurul menit să răspundă la chemarea din adâncuri. Mişcarea este mereu descendentă, căci fluturii înşişi nu îi înlesnesc pătrunderea în spaţiul protector. Acesta conţine mereu o fisură, un element straniu, o nelinişte ce dinamitează speranţa:„Ieri la amiază/un fluture mare şi roşu/ nu m‑a lăsat să intru în casă (…) intrarea către rai e lăsată‑n ruină!” (Întâmplare la Rădăşeni). Imaginile onirice de felul acesta sunt rare, conţinând in nuce elementul expresionist şi amintind blagian de destrămarea paradisului. Un alt spaţiu frontieră este şi faleza, pe care poetul o descrie prin observarea relaţiei cu un timp devorator, care anunţă moartea: „E vremea când pleacă dorinţele/ faleza e plină de moarte/ se‑agaţă de toate fiinţele/ doar marea o duce departe/ o spulberă‑n calea catargelor/ o macină‑n hula furtunilor/ o dă seminţiilor algelor/ corabiei lungi a nebunilor…” (Un pas în apoi). Teama este sugerată şi la nivel lexical, prin verbe precum: „pleacă”, „se‑agaţă”, „duce”, „spulberă”, „macină”, „dă”, concretizând, de fapt, o ipostază angoasantă a mării şi nicidecum una de pervertire la linişte. La fel apare şi în versul „Sub noi, marea, abandonată,/ săra indiferentă rănile ţărmului” (XLVII). Spaţiile goale îi produc spaime, căci moartea înseamnă pierdere, un loc gol: „Locul gol, un cearşaf, prin el/ creşte iarba acum./ Raze de soare pătrund, / ascuţite, căzând pe un jilţ de mahon (…) Camera înaltă, ca într‑un muzeu,/ pavajul gălbui, ceruit” (Poştaşul). Totul e lipsits de viaţă, „ca un muzeu”, generând imagini monocrome şi monocorde.

Într‑o altă ipostază, spaţiul „casă” generează imagini familiare, de topofilie, de aducere aminte a copilăriei: „Să tot fi fost prin aprilie,/ cosise iarba de pe lângă casă(…) Ea s‑a dus în casă/ să‑şi aducă aminte/ un cântec pentru morţi” (Cum a murit bătrânul meu) sau „Te‑am pierdut deasupra surzilor mei munţi (…) aşa cum urci un piept de stâncă goală./ Poate‑ai rămas într‑o pădure seculară,/ grea îmi este limba ca un peşte mort” (Tatălui) sau „Adă‑mi apă din nouă izvoare,/ adă‑mi pragul casei la picioare” (Pragul) sau „Era spre seară/ şi le‑am simţit paşii/ scuturând neînduplecate omături pe prispă” (Cuvânt înainte) sau „Trece cositul cum trec toate pe lume,/ numai sămânţa lumii nu se pierde,/ de sub pragul casei înfloreşte şi umblă/ şi se face pajişte verde (…) Dimineaţa plecau după ierburi de leac/ şi ne lăsau lângă paturi lumini. (…) Poate nu ne‑am întors la casele noastre/ şi‑am bătut atâta cale‑n zadar (…) ca un cal speriat,/ timpul găsea drumu‑napoi!” (Drumul). Locul identificat drept graniţă este „pragul”, o formă a trecerii, o modalitate de a privi între două lumi. Un anume sentimentalism răzbate din duioşia cu care descrie peisajul campestru, pragul şi prispa, pentru a constata că viaţa a fost o zbatere continuă, care sfârşeşte de unde a început, „înapoi”. Viziunea circulară asupra existenţei este un proces determinat de setea de origini, moartea reprezentând împlinirea unui ciclu al fiinţei. Preferinţa pentru spaţiile generatoare de energii se remarcă şi în alegerea elementelor reprezentative ale casei: „pe când numai pe fereastră/erau nişte flori risipite/ şi‑n mijlocul odăii un vas/ în care să picure ploaia./ Ca sub coviltir era totul,/ demult tot mergeau prin lume (Tablou cu păianjeni). Centrul şi marginea conţin câte un element, ferestrele deschid drumul spre haosul lumii, iar ploaia anunţă părăsirea, ruperea de viaţă. Pentru Mureşeanu spaţiile, deşi aflate la întretăierea lumilor, claustrează, nu permit o privire ascensională, pe verticală, ci numai pe orizontală, definită precum „sub covilitir”. Este o lume căzută prizonieră, în care fragmente onirice agregă imagini formate pe o retină supradimensionată: „Era în seara‑n care plouase şi‑n cristaluri/ de mari vitrine oarbe uşor alunecam,/ ne despărţea o apă, ne despărţea un aer,/ poate făgăduinţa spre care ne‑ndreptam”, căci „Umblasem împreună pe‑acele metereze, (…) Simţeam lumina numai, venind să se aşeze/ pe catedrala veche a Sfântului Mihai”. Sunt percepute prin intermediul văzului elementele exterioare, disparate, cu indicii spaţiali concreţi, remarcându‑se o voluptate a descoperirii, un melanj în care materia ba e lichidă, ba îşi pierde consistenţa.

Cea de‑a treia formă a spaţiului este aceea denumită anterior topofrenie, regăsită în formule precum: „Înzăpezită‑n palma mea aştepţi/ să stea ninsorile esenţiale,/ şi toată casa‑i plină de nămeţi,/ nu‑i foc decât în jurul gleznei tale./ Pe aburul ferestrei, stacojiu” (Rondul de noapte). Pe de o parte, sentimentul de spaimă: „casa‑i plină de nămeţi”, iar pe de altă parte, frântura de lumină, „în jurul gleznei”, ca o încercare de salvare prin iubire. Răceala echivalează cu apropierea de moarte, imaginile construind viziuni apocaliptice: „că‑n burţile lupilor vom găsi zăpadă,/că vor îngheţa creierii munţilor” (Veşti peste veşti). Poetul transpune ironic spaţiul turnului de fildeş într‑unul al materiei organice. Realitatea se exprimă de la sine, nu mai există bariere, pereţii sunt „subţiri”, singura viziune rămânând semnele iubitei.

Senzaţia de intimitate este redată termic, fiind însoţită de gesturi sentimentale: „E foarte cald în turnul de fildeş,/ pereţii lui s‑au subţiat într‑atât,/ încât vezi bine lumea din jur,/ vezi bine fântâna cerească,/ peşti albi vin până aproape de genele tale/ şi sub ele ca sub pietre se‑ascund./ E bine în turnul de fildeş, un scaun, o masă/ şi pene ascuţite de lebădă,/ călimări cu cerneluri subţiri/ şi‑un veşnic nesomn zidit odată cu tine./ E bine şi cald în turnul de fildeş,/ în craniul său unde, iată, te afli acum/ împreună cu tot Universul” (Propunere). Starea de „zăduf mineral” (Ce se poate vedea printr‑o privighetoare) apare frecvent în poezia lui Marcel Mureşeanu, denotând şi o angoasă a materiei. Elementele minerale par a se aglomera, universul îşi lichefiază sau solidifică toate componentele, căci „nesfârşită nu e/ decât lumea cea apucată/ a Formelor” (Bucurii periculoase). Poemele se construiesc în jurul unor spaţii‑axă, generatoare de lentoare, încremenite într‑o durată viciată: „Parcă nu se mai trezesc oraşele/ parcă nu se culcă/ stau aşa ca de sticlă/ bolesc, nu li se mişcă un fir de păr/ altădată căsca un cartier (…) pe piciorul unei străzi cobora lumea din vârf se vedea gara/ poc! poc! făceau tramvaiele/ dar tare nu glumă/ şi simţeam cum se mişcă toate/ cum ne trage locomotiva/ pe linia moartă abia de o zi” (Taine prădate). Nemişcarea este sursa suferinţei, imobilitatea spaţiului echivalează cu moartea, prin pierderea elanului vital.

Întoarcerea spre sine şi privirea propriei fiinţe drept un spaţiu de tip receptacul se regăsesc în versuri precum: „Îngroapă‑mă, groparule, urâtule,/ aud cum bate piatra pe acoperişul/ sub care m‑au închis oamenii/ iar eu mă uit din copac la ei/ din turnul bisericii mă uit/ până şi trupul meu/ s‑a prefăcut în a versului ambră (…) sufletul descătuşat se odihneşte/ în cuibul rândunicii” (Probă de destin). Această fragmentare a eului prin intermediul sinesteziei naşte imagini memorabile. Auzul trimite la închiderea în pământ, la spaţiul care claustrează materia, corpul, singura legătură cu exteriorul rămânând disonantul zgomot al pietrei, pe când văzul este simţit ca fiind superior, căci sufletul se uită „din copac”, „din turnul bisericii”. Cu o viziune nichitstănesciană, poetul îşi revendică disoluţia prin intermediul auzului şi al văzului.

O altă notă ce individualizează poezia lui Marcel Mureşanu este şi memoria, mai degrabă spus recursul la antimemorie. Intrarea în eternitatea echivalează cu o ştergere a memoriei, ce scoate la iveală suferinţe. Textul hibrid reiterează această idee, parcurgând recapitulativ şi extensiv locurile matcă: „În toate locurile m‑au căutat:/ au răscolit casa,/ au răscolit memoria, peştera,/ au ars iarba, au ridicat podelele,/ au bătut cuie lungi în pereţi,/ prin arbori, la cârtiţă,/ numai acolo unde eram nu:/ în spatele palmelor mele/ ce‑mi acopereau faţa!/ O, şi ce veste bună urmau să‑mi dea! (…) Mă tem de memorie,/ mă feresc să rememorez (…) În fiecare zi arunc mrejele în laguna memoriei/ şi le scot pline. (…) Tot ce aduc la suprafaţă colcăie/ şi are mirosul nămolului (…) fericit cel ce se vânează numai pe sine,/ pentru că a lui va fi/ mpărăţia cu o singură margine”. Viziunea finală, cosubstanţială actului poetic, este aceea a împărăţiei „cu o singură margine”, „o cutremurătoare rezervaţie/ de antimemorie” (Lucru nou), o „casă conspirativă a poeziei, din logocer” (Logocer), spaţii interstiţiale, aflate la întretăierea toposurilor şi a emoţiilor generate de acestea.

Poezia lui Marcel Mureşeanu rezistă prin viziunea puternică generată de efectele timpului/ durată asupra fiinţei umane, dar şi prin relaţiile stabilite cu spaţiul, generarea de imagini ale graniţelor dintre lumi, dar şi o topofrenie definitorie pentru universul liric, evidentă mai ales în ultimele volume.

Alina Bako

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now