Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Liviu Chiscop: Svetlana Paleologu Matta şi „o poveste fantasmatică”

Liviu Chiscop: Svetlana Paleologu Matta şi „o poveste fantasmatică”

Excelentul eseu al Svetlanei Matta reuşeşte să demonstreze existenţa în cultura română a unui fenomen Bacovia, de o originalitate totală: occidentalizarea în marginea Europei, pe care n-⁠o cunosc alte popoare vecine şi a cărui esenţă este contemporaneitatea naturală cu Occidentul, fără decalaj

Dacă Vasile Alecsandri, cel dintâi mare scriitor ivit pe meleaguri băcăuane, în secolul al XIX-⁠lea, părăsea această lume (la 22 august 1890) purtând în suflet regretul de a nu fi izbutit să afle informaţii certe, bazate pe documente pozitive privitoare la obârşia sa, la arborele său genealogic, tot astfel, în veacul următor, George Bacovia, celălalt mare poet al Bacăului, pleca şi el la cele veşnice, tot într-⁠o zi de 22 (mai, 1957) şi tot cu un regret în suflet, acela de a nu fi apucat să vadă tipărit în volum nici un studiu analitic asupra creaţiei sale (aşa cum existau deja în cazul lui Arghezi, Blaga şi Barbu), „nici măcar în Mica bibliotecă critică”, aşa cum scria el – cu naivitatea-⁠i caracteristică – în acele notaţii memorialistice, din 1955, intitulate Divagări utile. Iată însă cum o bizară coincidenţă făcea ca tocmai atunci, în acel an, o absolventă a Universităţii din Zürich (Elveţia) să-⁠şi susţină acolo examenul de doctorat în filosofie, la 17 decembrie 1955, cu teza intitulată Existence poétique de Bacovia. Cine era autoarea disertaţiei şi cum ajunsese ea să aleagă opera lui Bacovia drept subiect al tezei sale de doctorat, care va fi nu doar prima exegeză a operei bacoviene, cronologic vorbind, dar şi cea mai valoroasă sub raport axiologic, rămasă neîntrecută până astăzi graţie profundităţii remarcilor şi genialităţii intuiţiilor critice? E o poveste interesantă, care merită a fi rememorată şi consemnată…

O ereditate amestecată…

Tânăra doctorandă (avea doar 27 de ani) se numea Svetlana Matta şi se născuse în Bucureşti tot într-⁠o zi de 22 (august 1928), având o naţionalitate extrem de complexă şi o ereditate amestecată. Tatăl ei, inginerul Walter Matta, de origine germano-⁠chileană, iubea mult muzica (violoncelul şi orga), pasiune pe care o va moşteni şi Svetlana. Mama ei, Tatiana Galisevskaia, de naţionalitate ruso-⁠poloneză, frecventase cândva, la Bucureşti, cursurile lui Nicolae Iorga. Privind portretul Svetlanei Matta de pe manşeta cărţii Existenţa poetică a lui Bacovia (Ediţia a doua, revizuită şi adăugită. Traducere în limba română, studiu introductiv, interviu, medalion biobibliografic şi îngrijire ediţie de Lucia Olaru-⁠Nenati. Bacău, Editura „Ateneul scriitorilor”, 2013) eşti frapat de asemănarea izbitoare a trăsăturilor sale cu cele ale aborigenilor din America de Sud… Copilăria, petrecută în orăşelul Ismail din sudul Basarabiei, i-⁠a fost nefericită, din cauza divorţului survenit între părinţi. În urma ultimatumului sovietic din 28 iunie 1940, când ruşii ocupă Basarabia, inginerul Walter Matta părăseşte în grabă totul şi vine la Bucureşti împreună cu fiica sa, care încă nu împlinise 12 ani. Vor reveni probabil acolo între 1941-⁠1944, întrucât într-⁠un text autobiografic, postat în mediul virtual şi intitulat Esenţa unei vieţi, memorialista va evoca orăşelul de pe malul Dunării şi casa bunicului dinspre mamă, în care se afla o vastă bibliotecă. „Fără să vreau – spune ea acum, după mai bine de şapte decenii – mă gândeam că la 13 ani, la Ismail, veneam în biroul bunicului matern, demult mort. Dar totul rămăsese intact, până şi scaunul balansoir, preferatul meu. Şi luam liber, nestingherită, din bibliotecă, când Evgheni Oneghin, de Puşkin, când Iarmarocul din Saracinsc al lui Gogol. Mă îndurera duelul lui Lenski şi aria lui ce o cânta înainte de a cădea: „Unde, unde v-⁠aţi îndepărtat, aurite zile ale primăverii mele? Zadarnic privirea mea le caută…”

„Cum am ajuns… la Bacovia”?

Stabilită, după Război, în Bucureşti, Svetlana Matta îşi va continua studiile secundare la Şcoala Centrală de Fete, unde, ca şi în şcoala primară, va fi mereu premiantă, după cum i se confesa, în 2006, prietenei sale Lucia Olaru Nenati: „Eu am fost mereu premiantă şi în şcoala primară, şi în liceu, îmi plăcea studiul, eram artista şcolii, în pictură şi la pian, desenam cel mai bine şi-⁠mi amintesc că o dată l-⁠am făcut pe Eminescu după o fotografie. Dar abia la Bucureşti am început să înfloresc într-⁠adevăr”. (Din volumul Existenţa poetică a lui Bacovia, ed. cit., p. 134) . Acolo, la Şcoala Centrală de Fete, în ultima clasă de liceu, se va produce şi primul ei contact cu poezia lui Bacovia: „Dar cum am ajuns eu – se întreabă acum Svetlana Matta în menţionata autobiografie – la ideea cu Bacovia? Ciudat era, văd acum, că venise în ultimul an de liceu la Şcoala Centrală din Bucureşti, o nouă profesoară de română. Mică, slăbuţă, ea citea tot timpul la catedră poeziile lui Bacovia. Era soţia poetului, Agatha. Mă surprindeau versuri precum „Sunt câţiva morţi în oraş, iubito, / Chiar pentru asta am venit să-⁠ţi spun…/ De căldură cadavrele se descompun”… Părea o poveste fantasmatică.”

După bacalaureat, promovat tot la Şcoala Centrală, Svetlana Matta va deveni studentă, mai întâi la Conservatorul bucureştean „la clasa de pian cu concertista Lidia Cristian, pe care o va evoca şi în interviul acordat Luciei Olaru Nenati, în 2005, la Lugano, unde locuieşte acum: „Luam lecţii particulare, fiindcă nu se putea altfel. Doamna Lidia Cristian mi-⁠a arătat cum să ţin mâinile, mi-⁠a explicat că orice sonată, de pildă, de Beethoven, e deja o orchestră. În partea aceasta e flautul, acolo e vioara. E foarte greu să faci să se simtă asta la pian. Nu e muzică descriptivă; e ceva ce transpune nişte lucruri în altele. Şi toate astea m-⁠au ajutat, au intrat în mine ca într-⁠un burete”. (În volumul Existenţa poetică a lui Bacovia, ed. cit., p. 135). Din păcate însă, datorită unui nefericit accident suferit la degete, Svetlana Matta e nevoită să abandoneze pianul şi să se îndrepte către artele plastice, domeniu pentru care, ca şi Bacovia, era cel puţin tot atât de înzestrată. „Fervoarea pentru artă – va preciza în Esenţa unei vieţi – mă împinge spre Belle Arte cu maestrul Camil Ressu.” Anii 1947-⁠1950 au reprezentat, probabil, cea mai frumoasă perioadă din întreaga existenţă a Svetlanei Matta. „Mi-⁠a plăcut perioada de studenţie bucureşteană – i se va destăinui prietenei sale Lucia Olaru Nenati, după mai bine de o jumătate de veac –. Eram fericită, era o nebunie! Atunci eram toţi săraci şi începea să valoreze un anumit talent artistic.” (În vol. Existenţa poetică a lui Bacovia, ed. cit., p. 134).

Expulzaţi din Republica
Populară Română

În 1950, familia Svetlanei este expulzată din Republica Populară Română, întrucât tatăl ei, Walther Matta, avea cetăţenie elveţiană. Ajunsă la Zürich, a trebuit, fireşte, să-⁠şi finalizeze studiile universitare începute la Bucureşti. Dar, fiindcă la Universitatea din Zürich nu se putea studia nici pictura, nici muzica, Svetlana Matta e nevoită să aleagă literatura – în cadrul Facultăţii de limbi romanice – cu materia principală franceza. „Îl venerez pe Théophile Spoerri, profesorul de literatură – spune ea în textul Esenţa unei vieţi –, iar Arnald Steiger, lingvistul şef de catedră e interesat de limba română. Căci e singura limbă neolatină din estul european, păstrătoarea aspectelor dispărute la surorile din Occident.” Probabil că prin 1953-⁠1954, după ce-⁠şi va fi susţinut examenul de licenţă, Svetlana Matta se înscrie la doctorat, alegându-⁠şi ca teză Existenţa poetică a lui Bacovia, întrucât – spunea ea – „ploile şi plumbul poetului nu mă deprimau atunci, căci tinereţea vede lucrurile prin altă prismă, mai veselă cumva”. În dialogul cu Lucia Olaru Nenati, din 2005, Svetlana Matta va aduce informaţii suplimentare, relevante şi edificatoare asupra circumstanţelor în care şi-⁠a ales tema tezei de doctorat. „Era atunci acolo – spune ea, referindu-⁠se la Universitatea din Zürich – un mare profesor, Arnald Steiger, care a spus că neapărat trebuie să facă o catedră de română la Universitate. El spunea că româna este aşa de bogată, dând un exemplu simplu: ea este în latinitate aşa cum este al patrulea picior la o masă, adică o masă nu poate sta în trei picioare. Limba română este, în primul rând, o latinitate orientală, care nu este slavă, şi are nişte reminiscenţe foarte vechi. Are nişte bogăţii pe care alte limbi nu le au, plus că este şi frumoasă şi este foarte importantă pentru studiu. Alte limbi au evoluat foarte mult, dar româna mai lent, cu năvălirile şi celelalte cauze istorice, şi apoi a făcut o «cură» de neologisme când a fost nevoie. Aşadar, acest profesor m-⁠a pus să fac o disertaţie de română şi atunci am ales Bacovia.”(În vol. Existenţa poetică a lui Bacovia, ed. cit., pp.136-⁠137).

Cu o bursă de trei luni la Paris

Se pare că acolo, la Zürich, nu se aflau pe-⁠atunci (şi poate că nu se află nici astăzi) nici volume de versuri de-⁠ale lui Bacovia şi cu atât mai puţin studii critice referitoare la opera sa. Aşa încât, Svetlana Matta e trimisă la Paris cu o bursă de trei luni în vederea redactării tezei de doctorat. „O bursă pentru Paris (Sorbona) – precizează ea în Esenţa unei vieţi – mă duce la profesorul Jean Boutière, care vorbea despre ritmul în poezia lui Eminescu. Am aflat însă că pasiunea lui erau trubadurii. Frecventez astfel acest curs încântător…” Dar la Paris, tânăra doctorandă va avea prilejul nu doar să cunoască pe profesorul Boutière, autor al celei dintâi cercetări monografice consacrate lui Creangă (La vie e l’oeuvre de Ion Creangă, 1930), ci şi o serie întreagă de intelectuali de marcă ai României, nevoiţi să aleagă calea exilului. Întrebată de Lucia Olaru Nenati, prietena ei de la Lugano va preciza: „Era şi Mircea Eliade, care ţinea conferinţe la un cerc de societate savantă. L-⁠am audiat. Apoi mai erau Vuia, Munteanu, Buhoci, era Paul Deleanu care era filosof. Acesta mi-⁠a zis că dacă vreau să scriu despre Bacovia, să-⁠l citesc pe Kierkegaard. Şi aşa am văzut că Bacovia este acolo. Adică asta înseamnă să mori fără să mori. Asta este o „maladie á la mort”: „Plumb şi sicriele lui, este lugubru, dar era poet autentic. Aşadar am scris despre el în lucrarea mea de doctorat în 1955”. (În vol. Existenţa poetică a lui Bacovia, ed. cit., p.137). Despre întâlnirea providenţială cu Paul Costin-⁠Deleanu, cel care îi va semnala similitudinile frapante dintre poezia lui Bacovia şi ideile pastorului danez, Svetlana Matta va vorbi şi în Esenţa unei vieţi, unde evocă momentul cu firească şi nedisimulată nostalgie: „Eu însă la Paris am auzit o voce ca de tunet citind fragmente celebre din Heraclit, zis «Obscurul». Era în cartierul latin, într-⁠un interior tapisat cu ziare şi un zâmbet amar – era al filosofului Paul Costin-⁠Deleanu. Îi plăcea mai ales să umblăm pe stradă de-⁠a lungul Grădinii Luxembourg, el vorbind încontinuu fie de Revoluţia Franceză, ori de moartea zeului Pan „care a lăsat lumea fără căpătâi”. Totul era interesant pentru mine pe atunci, fiind studentă, venind din mediul helvet”. Dar cine era, de fapt Paul Costin-Deleanu? Ziarist de meserie (ca şi Vintilă Horia ori Constantin Virgil Gheorghiu, stabilit şi el la Paris după multe peripeţii…), Paul Costin-⁠Deleanu era doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti şi prieten, între alţii cu sociologul Anton Golopenţia. Fusese coleg – poate nu doar de generaţie… – şi cu Ştefan Teodorescu (autor al cărţii Spre un nou umanism – Editura Fundaţiile Regale, 1937), celălalt filosof care va marca destinul Svetlanei Matta, îndrumând-⁠o în conceperea şi redactarea remarcabilelor sale scrieri despre Eminescu. Nu întâmplător, ediţia I a lucrării Eminescu şi abisul ontologic (editată în Danemarca, la Aarchus, în 1988) va fi dedicată „Memoriei lui Ştefan Teodorescu, homo philosophicus şi o inimă de valah”. În ianuarie 1941, cei doi tineri filosofi părăsesc România, stabilindu-⁠se în Germania unde, vreme de câţiva ani, audiază cursuri de filosofie la mai multe universităţi, după care drumurile lor se despart: Paul Costin-⁠Deleanu pleacă în Franţa, iar Ştefan Teodorescu ajunge profesor de filosofie la Universitatea din Stuttgart. Ilustrativ pentru destinul tragic al acestei generaţii poate fi şi amănuntul că, o jumătate de veac mai târziu, în 1991, când Paul Costin-⁠Deleanu (n. 1905) se stinge din viaţă la Garennes Colombes, s-⁠a constatat că în această a doua parte a vieţii lui, el nu mai avusese nici un act de identitate…

Doctor în filozofie cu
o teză despre… Bacovia!

Revenind la tânăra doctorandă ajunsă la Paris, în „Oraşul – Lumină” despre care va spune că „este electrizant şi are ceva legendar în istoria lui”, constatăm că ea rezistă oricăror altor tentaţii şi ispite, obsedată fiind de teza despre Bacovia, pentru care nu avea încă nici un fel de material. Dar – după cum deducem din Esenţa unei vieţi – şansa o ajută din nou, fiindcă iată ce scrie: „Şi cum aveam preocuparea scrierii tezei mele bacoviene – da, vai, neavând textul! – dau chiar pe cheiul Senei, la anticari, de «bucăţi» (literalmente) din volumul de negăsit Plumb. Le iau desigur cu mine”. În cele din urmă, în pofida penuriei izvoarelor bibliografice, Svetlana Matta reuşeşte să finalizeze lucrarea consacrată poeziei lui Bacovia, disertaţia intitulată Existence poétique de Bacovia, fiind susţinută la Universitatea din Zürich, în ziua de 17 decembrie 1955 şi apreciată cu calificativul Magna cum laude, însoţit de motivaţia: „redactată cu un foarte subtil şi singular simţ al frumuseţii”. („Profesorul A. Steiger – îşi va aminti, peste decenii, autoarea – îmi dă în diplomă un predicat neaşteptat: “Subtilissime et singulari pulchritudinis sensu conscriptam”.) E de precizat că diploma, care conferea deţinătoarei titlul de doctor în filosofie, va fi eliberată ca atare abia peste patru ani, la 10 noiembrie 1959, fiind redactată în limba latină şi semnată de prof. dr. Emil Steiger, rector al Universităţii din Zürich. Între timp însă respectiva lucrare de doctorat fusese tipărită în volum, având pe pagina de titlu următorul text: Dr. Svetlana Matta, Existence poétique de Bacovia. „Dedié á mon cher Maitre, Monsieur le Professeur Arnald Steiger, en temoignage de profonde gratitude”. Editions P.G.Keller-⁠ Winterthur, 1958”. Se împlinesc, aşadar, la 17 decembrie 2017, exact 62 de ani de la momentul disertaţiei purtând titlul Existence poétique de Bacovia, iar în 2018, când autoarea va aniversa frumoasa vârstă de 90 de ani, se vor împlini şase decenii de la apariţia, în volum, a celei dintâi exegeze asupra operei bacoviene.
Sincronism şi protocronism

Publicat aşadar, cum spuneam, exact în urmă cu şase decenii, excelentul eseu al Svetlanei Matta reuşeşte să demonstreze existenţa în cultura română a unui fenomen Bacovia, de o originalitate totală: occidentalizarea în marginea Europei, pe care n-⁠o cunosc alte popoare vecine şi a cărui esenţă este contemporaneitatea naturală cu Occidentul, fără decalaj, ceea ce, să recunoaştem, într-⁠o cultură obsedată de ideea sincronismului, este foarte important” – după cum observă, cu justeţe, Lucia Olaru Nenati în medalionul biobibliografic intitulat Svetlana Paleologu Matta – un nume de referinţă în exegeza bacoviană şi cea eminesciană.(Existenţa poetică a lui Bacovia, ed. cit., p. 10). Mai mult decât atât – constată, tot acolo, prefaţatoarea primei ediţii în limba română – „în iureşul demersurilor comparatiste” din disertaţia aflată aici în discuţie, Bacovia „apare adesea pe acelaşi plan sau chiar cu un merit în plus faţă de nume precum Georg Trakl, Kierkegaard, Pascal sau J.J. Rousseau, manifestând în toate acestea o uimitoare lipsă de inhibiţii faţă de marea autoritate culturală a miezului Europei, ba chiar o atitudine temerară şi, fireşte, juvenilă, în conducerea întreprinderii sale de aprofundare hermeneutică a existenţei poetice bacoviene”. Dar Existence poétique de Bacovia nu este singura contribuţie a Svetlanei Matta la promovarea valorilor culturale româneşti în spaţiul european. Încă în urmă cu trei decenii, într-⁠o recenzie la volumul Eminescu şi abisul ontologic, eminentul cărturar şi patriot Edgar Papu ţinea să precizeze că Svetlana Matta nu este doar cea care ne-⁠a dat „prima şi revelatoarea monografie Bacovia”, ci „este şi o constantă descoperitoare de priorităţi ale noastre”. (Fiinţa poetului, în Luceafărul din 27 noiembrie 1988). Şi fiindcă veni vorba despre contribuţia incornturnabilă a Svetlanei Matta la exegeza eminesciană (volumului mai sus menţionat, din 1988, i se adaugă, în 1997, cel intitulat Jurnal hermeneutic), e de amintit aici că Ştefan Teodorescu, cel care i-⁠a sugerat să-⁠l interpreteze pe Eminescu prin prisma Ontologiei lui Heidegger, ar fi exclamat la citirea cărţii Eminescu şi abisul ontologic: „Puţini vor înţelege, dar ceea ce ai scris este fundamental! ” (Svetalana Paleologu Matta, Callicantus. Scene din viaţa lui Cristal, Timişoara, Editura Augusta-⁠ Art Press, 2005, p.85).

Aşa încât, pentru zelul şi competitivitatea cu care a propagat valorile spiritualităţii româneşti în mediul academic european, pentru românismul ei sincer şi constant, rămas nealterat în ciuda vicisitudinilor unei existenţe zbuciumate, hermeneuta elveţiană – pensionată în 1990 de la Universitatea din Zürich, unde slujise 22 de ani, ca „docentă de română” – binemerită astăzi, la ceas aniversar, de la patria natală, dacă nu un cuvenit fotoliu de academician, cel puţin un titlu de doctor honoris causa la una dintre cele două universităţi din urbea lui Bacovia!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest