Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » La 30 de ani de la Revoluția Română din 1989. O aşezare sistematică a valorilor

La 30 de ani de la Revoluția Română din 1989. O aşezare sistematică a valorilor

Gruparea numită poporul român s‑a născut organic de‑a lungul timpului şi nu o poate desfiinţa cineva printr‑o hotărâre luată de sus. Un individ poate decide să nu mai fie român. Dacă se mută în America îşi poate impune să nu mai vorbească româneşte, dar se răzbună şi pe el un pic nostalgia mai târziu. Însă calitatea de a fi român, francez, italian sau german ne vine din istorie…

În urmă cu 30 de ani, chiar în urmă cu 30 de ani, nu cred că cineva şi‑ar fi putut imagina atâta strălucire, atâta lumină, atâta bucurie câtă a fost în Pavilionul B2 de la ROMEXPO, la sfârşit de noiembrie 2019. La târgul care, iată, se cheamă Gaudeamus, şi într‑un fel putem să măsurăm timpul trecut peste noi, cei 30 de ani, din acest punct de vedere, deşi sunt cu totul şi cu totul altele perspectivele când ieşim afară din târg.

Cel mai aşteptat eveniment anual din industria cărţii, Târgul Gaudeamus Radio România, e situat printre primele zece târguri de profil din Europa şi pe locul doi între evenimentele culturale apreciate de bucureşteni. Suprafaţa standurilor expozanţilor a crescut la 8300 mp, iar târgul a avut în program aproape 900 de evenimente. A 26‑a ediţie a târgului de carte Gaudeamus Radio România s‑a desfăşurat sub semnul aniversării a 30 de ani de la momentul istoric al Revoluţiei Române din Decembrie 1989, iar Mircea Dinescu şi Ion Caramitru au acceptat să fie co‑preşedinţi de onoare.

Cărţi precum cele ale lui Ioan‑Aurel Pop, Românii. Eseuri dinspre Unire, Vasile Puşcaş, Universitate. Societate. Modernizare, ediţia a III‑a, revizuită şi adăugită, Alex Mihai Stoenescu, România în perioada Administraţiei Emil Constantinescu, Thierry Wolton, trilogia O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigaţie istorică, sau o temă precum cea adusă in atenţie de ELI‑MP, marele laser de la Măgurele, sunt doar câteva dintre posibilele pretexte şi invitaţii la dialog, după 30 de ani scurşi de la Revoluţia din Decembrie 1989…

Ioan‑Aurel Pop:
„Respectul pentru disciplină”
 

Mihaela Helmis: Barometrul de consum cultural ne arată că se citeşte extrem de puţin şi România stă foarte rău în clasamentele internaţionale la acest capitol. Dvs. înşivă aţi făcut un sondaj printre tinerii care vă devin studenţi şi nici în cazul lor lucrurile nu sunt deloc roz. Aşa încât cred că e justificat să ne întrebăm: cine scrie astăzi istoria, despre istorie, şi cine citeşte?

Ioan‑Aurel Pop: Da, aveţi dreptate, e o mare responsabilitate şi eu sunt întristat când constat că nu reuşim, cu toate că am reuşit mai bine un secol şi ceva, să facem alfabetizarea astăzi. Ceea ce e un lucru grav. Vorbesc de alfabetizare propriu‑zisă, adică nu reuşim să‑i învăţăm pe oameni să folosească corect literele alfabetului şi să ştie să scrie în una, două, trei limbi.

Şi nu vorbiţi de alfabetizarea funcţională încă.

Nu. Vorbesc de alfabetizarea propriu‑zisă. Ne trezim cu copii în clasele a şaptea şi a opta, când ar trebui să citească deja fragmente literare din clasici măcar, care nu sunt capabili să citească. Că sunt unii, după aceea, care citesc şi nu înţeleg ce citesc, lucru care se cheamă analfabetism funcţional, e un alt lucru. Pe de o parte, noi de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza am fost o ţară în care învăţământul primar a fost obligatoriu, deci, învăţământul primar de patru clase era obligatoriu şi gratuit. Asta se întâmpla la 1864. Şi de atunci am tot reuşit să alfabetizăm acest popor. Acum am intrat într‑o perioadă de recul. Pe de altă parte, nu reuşim să creăm specialişti foarte buni care să scrie lucrări foarte bune, şi atunci ne mişcăm într‑un cerc vicios. În acest moment nu aş spune că nu există neapărat gustul pentru lectură dintr‑o carte tipărită, clasică, pe hârtie, dar nu există gust pentru lectură la foarte mulţi tineri nici pentru cărţi electronice. A fost o vreme când s‑a spus că dacă scoatem e‑book‑uri, vom putea să‑i atragem pe tineri de partea noastră. Acum s‑a dovedit, tot prin sondaje de opinie, că nici e‑book‑urile nu fac casă bună cu lectura serioasă şi cultura generală. Eu îmi întreb studenţii de fiecare dată când încep cu o serie nouă câte cărţi au citit, şi ei înţeleg că‑i întreb de cărţi clasice, dar eu îi întreb şi de cărţi de pe Kindle. Şi‑mi spun că n‑au răbdare să termine o carte. Ceea ce arată că acest gust pentru lectură nu e bine sedimentat şi explicaţia cea mai simplă este că nu învaţă să citească corect şi frumos, nu se pot exprima corect şi frumos, mai ales că gramatica în şcoală nu se mai învaţă după reguli clasice. Eu am întrebat de curând care sunt regulile moderne şi am aflat că nu au, că învaţă limbile străine şi limba română după auz. Ceea ce reprezintă o mare problemă. Mi se spune acum că la Ministerul Educaţiei, în noua formulă, se încearcă reducerea numărului de ore, ceea ce era de aşteptat şi e corect până la urmă. Dar cu ce umplem orele care au rămas? Dacă le şi reducem şi le şi rarefiem, mă tem că ajungem la un rezultat mai slab decât cel de acum.

Sunt foarte mulţi aceia care, bazându‑se pe specializarea dvs. de istoric, dar şi pe calitatea pe care o aveţi acum, vă solicită să le citiţi cărţile şi să le scrieţi prefeţele. Cum sunt aceste cărţi? Cine scrie? Sunt cărţile pentru aceia pentru care de fapt se scrie?

Eu nu cred că se scrie într‑un nucleu central mai prost decât se scria înainte, dar din moment ce anterior era o cenzură şi o autocenzură, o editură cerea două‑trei referate de specialist până să publice o carte de orice fel, s‑a ajuns astăzi la o diluare a calităţii din pricina faptului că încep să predomine mai mult cărţile proaste decât cele bune. Orice om care e capabil să aibă legătură cu o editură şi care poate să‑şi permită să plătească o sumă de bani care nu e foarte mare îşi poate publica o carte. Nimeni nu întreabă dacă acea carte e bună, dacă transmite un mesaj sau dacă nu transmite, sau dacă transmite un mesaj bun sau rău. Prin urmare, se scrie enorm de mult şi se citeşte enorm de puţin. Sunt oameni care scot cărţi în România în 50 de exemplare, în 20 de exemplare, şi le prezintă drept cărţi de autor şi la con­cursuri universitare. Ceea ce demonstrează că ne‑am pierdut cumpătul, pe de o parte, pe de altă parte, dacă revin la armele mele, la domeniul istoriei, astăzi sunt iubitori de istorie care cred că dacă iubesc domeniul îşi pot permite să scrie despre asta. Şi atunci avem cărţi de istorie scrise de medici, de ingineri, farmacişti, oameni admirabili, dar care n‑au nici o pregătire de specialitate.

Trebuie să se introducă în această curriculă, ale cărei ore se vor reduce, ore de educare a orgoliului pentru a ne găsi fiecare locul şi pentru a scrie cei care cu adevărat o pot face comunicând util, eficient, important?

Dacă mă întrebaţi de problema aceasta cu care este confruntat acum Ministerul Educaţiei în legătură cu numărul de ore, eu cred că de la Renaştere încoace s‑au verificat nişte discipline fundamentale care au transmis lumii un model de viaţă civilizată şi un nivel cultural destul de ridicat. Astăzi noi venim însă cu propuneri făcute de nepedagogi, de nespecialişti, de oameni care n‑au predat în viaţa lor, de a introduce discipline noi, care ar putea fi moderne şi ar putea să‑l pregătească pe tânăr şi pentru protecţia mediului, şi pentru educaţie financiară, şi pentru buna circulaţie pe străzile publice, numai că acestea nu sunt discipline şcolare. Acestea sunt conţinuturi, sunt teme care oricum trebuie să se facă şi se făceau. Or, astăzi vin unii cu propuneri să scoatem orele de română, de matematică, fizică, istorie şi geografie, mai ales istorie şi geografie, care ar fi lucruri inutile, şi să introducem discipline noi. Ceea ce e o imensă greşeală, o eroare care va adânci şi mai mult lipsa de cunoştinţe, pentru că degeaba vrem să creăm oameni culţi, care să aibă, cum se zice acum sau se zicea mai demult, un know‑how, adică să ştie cum să facă şi ce să facă. Lipsa de cunoştinţe ne face infirmi. Fiindcă cel mai bun computer, repet asta mereu, e creierul omenesc, şi dacă ne bazăm doar pe maşini, pentru că ele stochează bine datele, nu ajungem la nici un rezultat. Cred că într‑o societate civilizată, într‑o societate democratică, oricine are dreptul să scrie, dar trebuie precizat: dacă lucrarea e de inginerie şi e ştiinţifică sau dacă este făcută de un diletant care iubeşte ingineria… La istorie…, dacă sunt eseuri istorice e foarte frumos, să ştim că sunt eseuri, iar dacă e o lucrare de cercetare istorică, ştim că cei ce se respectă au stat zeci de ani în arhive ca să‑şi scrie cărţile. Istoria se scrie pe surse. A comenta sursele e o meserie, o specialitate, e ca şi cum eu aş zice că iubesc medicina şi vreau de mâine să operez, pentru că mă pricep şi eu la organism, şi ştiu numele oaselor. Constat tot mai mult că nu mai există un respect pentru specialitate, s‑a pierdut respectul pentru disciplină şi pentru meseria de istoric, medic, inginer. Toată lumea face de toate! Şi, din păcate, nu numai la noi.

În ce fel simţiţi că această carte, Românii – eseuri dinspre Unire, a avut ecoul pe care l‑aţi dorit? Mai cu seamă că există o colecţie pe care, mergând pe o denumire dragă şi cunoscută nouă, Şcoala ardeleană, aţi prelungit‑o sau aţi precizat‑o în colecţia Şcoala ardeleană de istorie.

Da. Şcoala ardeleană cea adevărată, din secolul al XVIII‑lea, avea preocupări fundamentale legate de trecut şi trecutul devenise o armă de luptă pentru drepturile noastre politice naţionale. Azi a trecut timpul şi eu m‑aş bucura să aibă un ecou această carte în sensul înţelegerii etnicităţii astăzi, a valorii şi calităţii de a fi români, sau de a fi francez, sau italian. De ce spun acest lucru? Pentru că oamenii au început să confunde planurile şi de pe vremea când globalizarea era în prim‑plan, astăzi nu mai este, unii au crezut că dacă dau un ordin să fie diminuate sau distruse naţiunile, Europa va fi mai bună. Asta mi s‑a părut o eroare. Şi acum Europa se răzbună. Nu la noi. România azi e o ţară paradoxală, n‑avem un partid politic naţionalist românesc, n‑avem forţe naţionaliste în Parlamentul României, prin urmare, România nu e un bun exemplu. Dar uitaţi‑vă ce se întâmplă în Occident, în ţări în care tradiţia nivelării şi a mondializării era destul de puternică, mă gândesc şi la Olanda, şi la Franţa, şi la Italia sau la Marea Britanie, pentru că ieşirea din Uniunea Europeană e şi un gest de egoism naţional al Marii Britanii, adică Brexit‑ul. Pe de altă parte, în ţări din preajma noastră care altădată ne dădeau lecţii de altruism – Polonia, Ungaria, Cehia – se întâlnesc mişcări care se concentrează pe naţiune foarte mult. Eu nu zic că se întâmplă un lucru bun sau un lucru rău, eu constat ca istoric. Şi atunci aş vrea să‑i îndemn pe cititori să înţeleagă că a fi român nu este un act de voinţă colectivă, nici individuală, pentru că această calitate de român n‑a fost hotărâtă de parlamente, de guverne. Gruparea numită poporul român s‑a născut organic de‑a lungul timpului şi nu o poate desfiinţa cineva printr‑o hotărâre luată de sus. Un individ poate decide să nu mai fie român. Dacă se mută în America îşi poate impune să nu mai vorbească româneşte, dar se răzbună şi pe el un pic nostalgia mai târziu. Însă calitatea de a fi român, francez, italian sau german ne vine din istorie, şi ea trebuie lăsată. Dacă se va stinge, să se stingă singură, dar până atunci trebuie să cunoaştem cum ne purtăm ca români, ce transmitem ca români, ce mesaj avem, ce rol are limba română în această ecuaţie a naţionalităţii şi alte câteva lucruri. Prea multe, probabil, pentru o carte modestă.
 

Vasile Puşcaş:
„Construcţia spiritului şi a raţiunii”

Mihaela Helmis: Sunt foarte multe contextele în care v‑aţi întâlnit cu cartea şi cu felul în care ea se străduieşte să ajungă într‑un fel, pe firul acesta, scriitor‑editor‑librar, la cititor. Cum găsiţi această întâmplare, care e mult mai mult decât cea mai mare librărie din sud‑estul Europei şi, sigur, mă refer la Gaudeamus, Târgul Radio‑România.

Vasile Puşcaş: Ediţia din anul 2019, cred că este una de excepţie. Sunt foarte încântat. Şi sper ca nu doar vizitatori să fie aici, dar foarte mulţi să fie cei care achiziţionează cărţile. Gaudeamus · 2019 este un prilej absolut extraordinar, care ne arată faptul că târgul acesta internaţional de carte a crescut de la an la an. Târgul Gaudeamus ne arată că piaţa cărţii este în dezvoltare şi poate să ne dea motive de optimism: după 30 de ani în care am căutat prin foarte multe locuri, foarte multe instrumente, foarte multe tehnici, tehnologii ale publicării şi cititului, revenim la carte pentru a avea o abordare sistematică a lecturii şi în felul acesta ne întâlnim cu valorile aşezate la locul lor, căci o carte, o colecţie ne pune în faţă un sistem de valori. Societatea contemporană duce lipsă de o asemenea reaşezare sau aşezare sistematică a valorilor. Valorile sunt în aer, valorile sunt peste tot, doar că există un haos, un haos în gândire, un haos în acţiune, şi sper eu că această îmbrăţişare a cărţii să ducă la o reaşezare a gândurilor noastre.

Ceea ce scrieţi are şansa să ajungă şi în marile biblioteci, şi nu numai din ţară. Cartea tradusă are cu atât mai mult şansa să vorbească despre realităţile noastre. În câte exemplare ar trebui să vi se tipărească cea mai recentă dintre cărţi, ca ea să ajungă unde simţiţi că trebuie să fie, la cât mai multe biblioteci?

Mai ales cartea de ştiinţă cred că ar trebui să treacă undeva de cel puţin o mie de exemplare în primul tiraj, şi ar trebui să ocupe un loc în bibliotecile publice, pentru că nu numai bibliotecile de specialitate sunt importante, ci şi bibliotecile publice care, să ne amintim, în urmă cu un secol erau înfiinţate cu mare mândrie în toată România, pentru ca astăzi ele să fie aproape toate închise, şi nu e o mândrie aceasta, în multe locuri din ţară. Pe de altă parte, cred că dincolo de tiraj ar trebui să existe o dezbatere asupra cărţilor, o dezbatere critică asupra cărţilor, atât în reviste de specialitate şi reviste de cultură, cât şi în media. Fiindcă în media se discută doar despre acest virus al politicianismului şi nu despre valorile politice reale. Mimăm democraţia şi spunem că suntem democraţi sau suntem, în ton cu lumea, dar, de fapt, sensurile cuvintelor sunt unele în Occident şi altele la noi. Din punctul acesta de vedere, ne lipseşte critica acestei cărţi. Poate critica literară este mai dezvoltată, eu sunt destul de nemulţumit de modul în care este practicată critica istoriografică, nu mai avem evaluări ale cărţilor, ci simple prezentări ale acestora. M‑aş aştepta la o discuţie mult mai sistematizată în instituţiile statelor europene şi ale statului nostru. Este vorba de Academia Română, universităţi, licee. De ce nu? Fiindcă au cam dispărut, din păcate, în licee, de exemplu, obiceiurile de a te întâlni cu cartea şi cu autorii, ceea ce nu cred că este un lucru bun.

În urmă cu 30 de ani, nu cred că cineva şi‑ar fi putut imagina atâta strălucire, atâta lumină, atâta bucurie. Bucuria de a te numi autor al unei cărţi lansate la târgul internaţional de carte Gaudeamus. Într‑un fel, putem să măsurăm timpul trecut peste noi, cei 30 de ani, din acest punct de vedere. Şi sunt cu totul şi cu totul altele perspectivele când ieşim afară din târg. Totuşi, cum simţiţi dvs., ce s‑a petrecut în aceşti 30 de ani la capitolul speranţă şi întemeiere? Prin carte asta cred că avem şansa să facem: să sperăm şi să întemeiem.

Din punctul de vedere al speranţei, cred că 30 de ani sunt destui să argumentăm comportamentul unei generaţii. Şi constatăm acum, de exemplu, că generaţia tânără şi foarte tânără este prinsă de pesimism şi este foarte dornică să îşi împlinească visurile în altă parte, nu în ţara noastră. Asta ne arată exact ceea ce vă spuneam înainte, că noi nu reuşim în societatea noastră să punem valorile structurate acolo unde trebuie să le dăm lor un sens existenţei prin valori. Lucrul acesta este cât se poate de vizibil. Dacă ne referim la carte, atunci, încă o dată, eu cred că numai cartea citită din copertă în copertă, în întregime, poate să aducă oamenilor îndemnul şi metoda de a gândi sistemic şi pe baza unor astfel de valori. Aici aş mai spune, vorbind de Târgul Gaudeamus, sunt foarte multe cărţi cu coperte foarte colorate, ca în vitrinele din Occident…

Ca de Crăciun.

Exact, dar sunt cărţi care nu au un mesaj real, ci transmit, mai degrabă, un mesaj comercial. El este numai unul dintre mesajele care sunt solicitate pe piaţă. În afară de aceasta, cred că editorii au datoria să descopere, să redescopere această piaţă, gândindu‑se la cât mai mulţi cititori. Editorii trebuie să recucerească cititorii. Îmi amintesc de editurile din perioada interbelică. Se băteau să descopere talente care să meargă spre inima, spre sufletul şi mintea cititorului, contemporanilor. Lucrul acesta a dispărut într‑o foarte mare parte, se urmăreşte doar un cât mai rapid câştig commercial.

Cu toate acestea, o să‑mi permit, împreună cu dvs., domnule profesor, domnule ministru Vasile Puşcaş, să sper că toţi cei care vor veni aici îşi vor găsi cărţile cele mai bune şi le vor duce acasă, le vor citi din scoarţă‑n scoarţă, primind mesajul care să construiască şi să fie, aşa cum se numea odată târgul nostru, carte de învăţătură.

Am făcut un tur scurt al acestei expoziţii de carte, aşa pot să îi spun, e cea mai mare librărie, cum i‑aţi zis. Mă reîntorc acasă încărcat cu câteva sacoşe de cărţi. Este cea mai bună ocazie de a ne întâlni cu cartea contemporană şi cu ceea ce se gândeşte la ora actuală pe piaţa cărţii, prin care se pune umărul la construcţia spiritului şi a raţiunii.
 

Răzvan Theodorescu:
„Cu ce rămânem în istorie în aceşti 30 de ani”
 

Mihaela Helmis: Cineva spunea că nu este posibilă o gândire strategică fără educaţie. Şi orice discuţie despre construcţie, precum cea de a Marelui laser de la Măgurele, pentru şi pe mai multe generaţii, are în subtext şi această temă.

Răzvan Theodorescu: Într‑adevăr, după cum este educat un popor, aşa elitele sale ştiinţifice, intelectuale, dar şi politice pot să‑şi creeze o strategie: o strategie politică, o strategie culturală şi una ştiinţifică. La noi, în România modernă, a existat un singur moment fast, un moment extraordinar, într‑adevăr, cu consecinţe importante – momentul Spiru Haret, care timp de 13 ani, cu mici întreruperi, a fost ministrul cultelor şi instrucţiunii, în două guverne liberale, şi care a reuşit să transforme în întregime faţa învăţământului nostru, de la cel primar şi gimnazial, în primul rând. D‑sa a reuşit să creeze – cum am obiceiul să spun – o Românie educată şi instruită. Vă dau un exemplu. Când eram senator de Iaşi, mi s‑a dat o listă cu toate bibliotecile comunale din acel judeţ. Aproape toate, poate cu vreo două sau trei excepţii, erau create între 1897 şi 1910, deci, erau creaţii haretiene. Acest om a reuşit, cu sprijinul regelui Carol I, cu sprijinul guvernelor din care a făcut parte, al lui Ion Brătianu şi al lui Dimitrie Sturdza, alt personaj care a avut, ca secretar general, o foarte importantă strategie pentru Academia Română, a reuşit, aşadar, să educe acest popor.

Acest fel de gândire strategică a unui vizionar a creat strategi sau oameni care împreună să poată să aibă strategii?

Nu, n‑a mai creat nimic, pentru că a venit toată turbulenţa de după Primul Război, atât de nefastă, departe de a fi un paradis. Intelectual, România era cum este România postcomunistă; nu există mari deosebiri. Românii nu s‑au schimbat foarte mult.

Şi totuşi, la un moment dat, s‑a creat un soi de masă critică. Numărul mare de ingineri credeţi că au venit în vreun fel pe firul unei gândiri, pentru ca apoi să apară şi posibilitatea existenţei acestui mare proiect care este ELI‑MP?

Îmi puneţi o întrebare pe care am pus‑o şi eu colegului meu, academicianul Zamfir. Nu ştiu să vă răspund acum, dar mă gândesc la faptul că România, care era, la un moment dat, ţara inginerilor, a creat exact acea masă critică prin care s‑a făcut posibil, împreună cu elitele – Horia Hulubei, Ţiţeica şi aşa mai departe – acest proiect care, după mine, este singurul proiect viabil al României democratice. Incontestabil. Şi îi admir şi îmi explic foarte bine de ce România în momentul de faţă trebuie să iasă în lume cu acest proiect. Pe de altă parte, în mentalul românesc mi‑e teamă că în momentul în care se va vedea ce lucru extraordinar au făcut cei de la Măgurele să nu înceapă să primească micile lovituri sub centură. Şi asta e posibil. La noi orice este posibil, suntem o ţară fascinantă.

Ieşirea în lume este posibil să fie făcută. Cred că sunt atâtea ţările care doresc să se afle în primul plan al acestui pas înainte. Măgurele, LASER‑ul, sănătatea, temele pe care le putem gândi în avantajul nostru, toate acestea la ce speraţi să ne ducă? O coerenţă în strategia politică nu există, deşi cei care lucrează la acest LASER spun că fiecare dintre guvernele post‑decembriste i‑a ajutat.

Eu cred altfel, că nici un guvern nu poate să întreprindă ceva împotrivă. Este atât de important, e atât de emblematic, e atât de complicat în acelaşi timp pentru minţile diverşilor demnitari, încât cred că nu se vor atinge de acest proiect, mai exact, le va fi teamă să se atingă de un proiect atât de important. E proiectul cu care vom rămâne noi în istorie, în aceşti ultimi 30 de ani. Asta e bănuiala mea. Deie Domnul să se întâmple aşa.

Emil Constantinescu:
„Să înţelegem lumea în care trăim”

Mihaela Helmis: Este, probabil, foarte interesantă ipostaza dublă în care v‑aţi aflat, intrând în arhivele care vorbeau exact despre o perioadă care era a dvs., dar era şi a noastră. Omul în calitate de preşedinte, omul în calitate de om, omul în calitate de cetăţean al planetei, văzând toate lucrurile care se mişcau într‑un anume fel în acea vreme. De fapt, din acest punct de vedere, al situării României în lume, cum a fost perioada de preşedinţie pentru dvs. şi pentru România?

Emil Constantinescu: O perioadă de schimbări majore. Există ore astrale ale istoriei în care câştigi sau pierzi. Există ore în care istoria lumii îţi oferă o şansă, pe care poţi s‑o foloseşti sau s‑o pierzi, uneori definitiv. România a trăit acel moment şi l‑a valorificat. Această carte de Alex Mihai Stoenescu România în perioada Administraţiei Emil Constantinescu vorbeşte despre contextul în care s‑au desfăşurat evenimentele atunci, despre deciziile care s‑au luat. Este prima carte serioasă de istorie recentă, construită pe bază de documente, corespondenţă diplomatică, interviuri de lucru, atitudine critică, care va sta poate la baza unei înţelegeri a ceea ce s‑a întâmplat cu noi şi cu ceilalţi.

Vorbeaţi despre faptul că, dacă popoarele i‑ar fi avut pe cei care să le scrie la timpul lor istoria, poate că multe dintre cele petrecute cu noi, cum ar fi şi perioada comunistă, nu s‑ar fi întâmplat.

Am spus aceasta şi la Sorbona, în faţa specialiştilor din domeniu, că dacă istoricii francezi ar fi avut curajul să scrie adevărul despre teroarea din Revoluţia Franceză şi nu să preia numai – sigur, acele sloganuri înălţătoare, care au democratizat lumea, Liberté Egalité Fraternité – am fi obţinut democraţia pentru Occident, dar nu ar fi plătit Estul cumplita dramă a dictaturilor comuniste care s‑a soldat cu atâtea milioane de morţi. Şi le‑am spus că au această responsabilitate. Şi cel puţin după 200 de ani să şi‑o folosească, pentru că de‑abia când serbau cele două secole trecute au început să scrie istoria adevărată. Pentru noi era prea târziu, noi atunci reuşisem să scăpăm singuri de comunism. La fel stau lucrurile şi pentru viitor. Astăzi lumea se află într‑o enormă confuzie. Democraţia reprezentativă este atacată nu numai din partea autoritarismului, dar şi din partea comunismului, din partea protestocraţiilor fără sens. Este, din nou, rolul intelectualilor, al istoricilor, în primul rând, al tuturor elitelor intelectuale, să construiască o viziune, un proiect pentru lumea globalizată.

Aceste volume atât de ample care includ o istorie aşa cum a rămas în arhive, cercetată şi verificată, certificată până la urmă, face un asemenea serviciu pentru România? De a nu lăsa să treacă timpul pentru a înţelege ce s‑a întâmplat, pentru a nu trece cu vederea lucrurile semnificative?

Nu pot să vorbesc în general şi niciodată nu am făcut‑o. Eu am încercat să reprezint interesele românilor, dar nu am avut niciodată aroganţa să vorbesc în numele lor. Ce pot să spun acum este din punct de vedere personal: poţi să‑ţi trăieşti viaţa la întâmplare sau poţi să‑ţi trăieşti viaţa citind, învăţând din istorie şi trăind după ceea ce ai învăţat. Sigur că cei ce aleg să citească această carte, rod al unei deschideri în premieră a arhivelor 1996‑2000, cu un aparat istoriografic imbatabil, cred că vor pleca mai departe cu o altă viziune asupra lumii şi, în sfârşit, asupra propriei lor vieţi.

Aşa m‑aş bucura şi eu ca aceia care vin şi cumpără cărţi să le şi citească, nu doar să le ia pentru acasă şi să avem, prin acest public specializat, o curea de transmisie pentru ceea ce spuneţi dvs.: oameni care trăiesc conştient.

Vă atrag atenţia că aceasta este o carte grea, nu‑i o carte pentru divertisment, este o carte pentru cei care, aşa cum am spus, vor să înţeleagă lumea în care trăiesc şi să se înţeleagă poate mai bine şi pe ei înşişi.

Matei Vişniec:
„Nevoia de asumare şi difuzare a adevărului”

Mihaela Helmis: Ediţia a 26‑a a Târgului Gaudeamus s‑a desfăşurat, prin forţa lucrurilor, aproape de aniversarea celor 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989. Aţi prezentat şi este în rafturi această Istorie a comunismului şi în traducere românească. Face Wolton ceea ce ne lipsea, o analiză care să nu lase să se mai petreacă ceea ce a fost, cu atâtea faţete, comunismul?

Matei Vişniec: Autorul cărţii despre care vorbiţi, Thierry Wolton, propune o sinteză extraordinară şi, în acelaşi timp, ca materie, propune o operă copleşitoare de regândire a epocii şi de redescoperire a epocii şi a utopiei comuniste, cu toate ravagiile pe care le‑a făcut pe planetă. De fapt, eu cred că istoria comunismului va trebui să fie scrisă, rescrisă şi iar rescrisă, pentru că noi şi noi documente vor ieşi la iveală. Sigur, există mai multe generaţii care s‑au epuizat, care au depus mărturie, dar această analiză, spre deplina înţelegere, nu s‑a terminat. Oroarea pe care a produs‑o pe planetă comunismul de stat este atât de puternică, a marcat generaţii şi va continua să marcheze câteva generaţii, încât şantierul este enorm.

Putem s‑o numim sinteza momentului.

Thierry Wolton propune ceva foarte clar: o istorie mondială a comunismului în trei volume, foarte bine compartimentate, volumul I – Călăii, volumul II – Victimele şi volumul III – Complicii. Deci, avem trei maniere de a aborda comunismul, iar cine le citeşte pe toate nu iese, aş spune, senin din această extraordinară coborâre în infern. Este extraordinar că avem primele două volume traduse deja, în aşteptare, urmează Complicii. Între timp un alt eseu foarte important pe care l‑a scris Thierry Wolton a apărut, şi anume Negaţionismul de stânga. De ce în Occident există curente care nu recunosc, aş spune, teribilul cataclism provocat de comunism, care nu vor să accepte că tragedia comunistă poate fi pusă faţă în faţă şi comparată cu tragedia nazistă? Sunt încă numeroşi intelectuali, curente, medii de informare, reviste, cercuri şi aşa mai departe, care consideră că poate, totuşi, comunismul ascunde un fel de grăunte de speranţă că până la urmă doctrina ar fi bună, dar că a fost prost aplicată. Este, aş spune, un fel de eşec al gândirii să crezi că în adâncul acestei doctrine care promova crima ca instrument de dominaţie şi ca principiu pentru construirea societăţii ideale e ceva viabil. E o eroare de gândire să crezi, să mai creditezi această teorie.

Atunci trebuie luată Istoria comunismului, cu cele trei volume ale sale, pentru a se seca seva acestui tip de gândire despre comunism şi grăuntele cel „foarte bun”?

Problema gravă a momentului în Europa este că între Est şi Vest a apărut un zid al memoriei, cum spune Thierry Wolton. Noi, cei din estul Europei, ştim ce a însemnat comunismul. În vest însă, ei nu vor să ne creadă sau o mare parte, chiar şi din publicul larg, oameni obişnuiţi şi mai ales forţele care se numesc uneori şi aşa îşi spun progresiste, de stânga şi aşa mai departe, nu vor să accepte faptul că sunt efectiv pe acelaşi talger comunismul şi nazismul şi că în natura lor au existat aceleaşi intenţii criminale. Or, faptul că această istorie există şi a fost tradusă e un lucru extraordinar. Dar pariul nu este câştigat. Misiunea nu este câştigată, pentru că, pe lângă istoric, ar trebui ca mediile de formare, mai ales occidentale, să vorbească mai mult despre dramele comunismului. Ar trebui să fie mai multe filme, filme artistice, filme documentare difuzate despre ceea ce s‑a întâmplat în această zonă a lumii, Estul, China şi alte ţări, Cambogia, Vietnam, Cuba, în care comunismul a devenit doctrină de stat. Dacă nu va fi un fel de mişcare cu o energie, zi de zi depusă pentru convingerea opiniei publice occidentale, ea nu va fi niciodată convinsă. Procesul nazismului se face în mod exemplar, aş spune că nu este o zi în care să nu apară un articol, o carte, un film documentar, despre ce a însemnat nazismul în Occident. Despre comunism apare din când în când câte o carte, ca a lui Wolton, apare câte un film, Goodbye, Lenin, dar nu cu filme atât de, aş spune, simpatice, precum Goodbye, Lenin, se pot spune marile adevăruri. Ar trebui mult mai multe filme importante produse poate în Europa de Răsărit, dar şi în Occident, care să convingă opinia publică. Deci, suntem în urmă cu 30 de ani în ceea ce priveşte nu procesul comunismului, pentru că nu va fi făcut, ci cu asumarea şi difuzarea adevărului.

Grupaj realizat de Mihaela Helmis

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now