Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Ioan-Aurel Pop: Cum s-a făurit România modernă: treptele edificiului naţional

Ioan-Aurel Pop: Cum s-a făurit România modernă: treptele edificiului naţional

Rezoluţia de la Alba Iulia

Istoria – care este viaţă trecută – creează în chip firesc şi nostalgii, dar viaţa contemporană e formată, în primul rând, din realităţi. Iar realităţile ne oferă premise de a trăi într‑o comunitate numită Uniunea Europeană, de a face parte împreună dintr‑o alianţă militară pentru garantarea securităţii, de a circula liber sau aproape liber, de a avea un sistem economic general etc. Timpul disputelor teritoriale în funcţie de criteriul dreptului istoric a trecut. Toate schimbările politice‑statale petrecute de la 1989 încoace, recunoscute sau nu pe plan internaţional (unificarea Germaniei, desprinderea fostelor republici sovietice, dezmembrarea Iugoslaviei şi a Cehoslovaciei în state naţionale, desprinderea Kosovo din Serbia, ocuparea Crimeii de către Rusia etc.) s‑au făcut prin invocarea etnicităţii, a proporţiei majoritare a unor anumite popoare sau părţi de popoare şi nu ca urmare a validării dreptului istoric. Dacă s‑ar aplica dreptul istoric, Statele Unite ale Americii ar trebui să fie ale amerindienilor, ale băştinaşilor, care există încă şi care, în parte, trăiesc în anumite rezervaţii. Liderii românilor de la Alba Iulia, din 1918, erau convinşi că fac un act de dreptate istorică, în acord cu dreptul popoarelor la autodeterminare.

„Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia”[18] conţine o singură decizie fundamentală, cuprinsă în articolul I: „Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba‑Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”. Restul articolelor sunt prevederi adiacente, care decurg din actul esenţial al unirii. În spaţiul public actual, din România şi nu numai, se vehiculează ideea că în actul de unire menţionat s‑ar fi prevăzut autonomia minorităţilor etnice. Mai întâi, termenul de autonomie, în înţelesul evocat mai sus, nu este folosit decât o singură dată în textul Rezoluţiei respective, anume la articolul al II‑lea: „Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească[19]) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal”. După cum se vede, este vorba despre decretarea autonomiei teritoriilor locuite în majoritate de români, unite cu România (circa 100 000 de km pătraţi), teritorii privite în întregimea lor şi nu despre regiuni vechi, atribuite cândva „naţiunilor” politice ale Transilvaniei. În al doilea rând, chiar şi acestor teritorii, Adunarea le‑a acordat autonomie provizorie, doar până la întrunirea adunării, alese prin vot universal, menite să dea Regatului României o nouă Constituţie sau, cu alte cuvinte, până la crearea condiţiilor de integrare deplină a Transilvaniei în Regatul României. Toate aceste prevederi s‑au respectat în linii mari, iar Transilvania cu Banatul şi Părţile vestice s‑au încadrat definitiv în România, fără nicio autonomie, atunci când organele provizorii alese pentru gestionarea treburilor interne ale Transilvaniei (Consiliul Dirigent şi Marele Sfat Naţional) au decis acest lucru. Punctul nodal al documentului este, prin urmare, unirea românilor transilvăneni şi a teritoriilor menţionate cu România. Această unire a fost „decretată” de către cei 1228 de delegaţi, aleşi în chip democratic şi posesori de documente oficiale („credenţionale”), ai tuturor românilor în cauză. Adunarea de la Alba Iulia – după decretarea solemnă a Unirii – a stabilit următoarele principii fundamentale: „deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare”, „egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”.

„Deplina libertate naţională” este explicată clar, fără putinţă de interpretări paralele, şi ea însemna, pentru autorii Rezoluţiei, dreptul „popoarelor conlocuitoare” de a se „instrui, administra şi judeca în limba proprie”, de „a fi reprezentat în corpurile legiuitoare” ale României, de a fi reprezentat în guvernarea ţării. În ciuda unor episoade regretabile, semnalate în timpuri de război, de criză, de regimuri totalitare etc., minorităţile din România „se instruiesc” şi azi în limba lor, în mod gratuit şi, adesea, cu burse din partea statului. În cazul minorităţii maghiare, această instruire se poate face de la grădiniţă până la doctorat şi la studiile post‑universitare. Niciodată, în România de după 1918, sistemul de educaţie de toate gradele în limba maghiară nu a fost oprit, ci doar restricţionat, în vremea comunismului naţionalist (în anii ’80 ai secolului al XX‑lea). Despre administraţia în limba proprie, la fel: peste tot în ţară, minorităţile şi mai ales cea maghiară sunt reprezentate în administraţie în proporţie cu numărul lor. În satele, comunele, oraşele, municipiile şi judeţele unde comunităţile ungare predomină, administraţia este, practic, maghiară, desfăşurată în limba maghiară. „Judecarea” se face, de asemenea, în teritoriile majoritar maghiare, cu judecători şi grefieri maghiari. Statul român asigură traducători ori de câte ori este necesar. Prin urmare, orice împricinat, martor etc. poate vorbi în faţa instanţei, în mod neîngrădit, în ungureşte. Încă din epoca interbelică, maghiarii, ca şi alte minorităţi, au avut partide proprii, reprezentate în parlament. Când nu au mai avut, înseamnă că s‑au desfiinţat toate partidele, inclusiv cele româneşti (după 1938 până prin 1944). Sub comunism, maghiarii au fost mereu prezenţi în fruntea României, în toate organismele centrale, în proporţie cu numărul lor. Azi maghiarii participă la guvernare constant, inclusiv atunci când nu fac coaliţie cu vreun partid majoritar. În Camera Deputaţilor şi în Senat nu a fost vreodată vreo legislatură fără deputaţi şi senatori maghiari, în proporţie chiar mai mare decât cea obţinută pe cale electorală. Nu există instituţie de interes naţional, cât de cât importantă, fără reprezentant/ reprezentanţi ai partidelor maghiare, de la Banca Naţională a României până la Institutul Cultural Român.

În documentul invocat se mai foloseşte o dată cuvântul autonomie (mai exact adjectivul „autonom”, cum s‑a văzut), anume în articolul III, atunci când se vorbeşte despre „deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”. Dar aici este vorba, evident, despre religie, despre confesiuni. În România, confesiunile au fost respectate, în ciuda restricţiilor impuse uneori. Chiar şi sub regimul comunist, statul recunoştea prin Constituţie 14 culte religioase. Un singur cult istoric a fost interzis în 1948 în România, cel greco‑catolic, care lovea masiv în românii transilvăneni. În documentul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia nu este vorba nicăieri despre acordarea autonomiei (teritoriale, culturale, regionale, judiciare, administrative, politice etc.) pentru vreo minoritate (sau „popor conlocuitor”, cum se zicea atunci), ci despre asigurarea „deplinei libertăţi naţionale”, în sensurile precizate, anume dreptul de a se instrui, administra, judeca în limba proprie, de a fi reprezentate în guvern, parlament etc. Or, toate acestea s‑au îndeplinit (măcar în parte) şi se îndeplinesc zi de zi. Fireşte, nu există nici aici – ca în orice lucru omenesc – perfecţiune. Niciodată, un maghiar nu se va simţi în România precum în Ungaria, considerată de unii „patria‑mamă”. De altminteri, maghiarii, în postura de comunitate globală, nu au recunoscut niciodată unirea Transilvaniei cu România, în chip explicit, fără echivoc, aşa cum au făcut‑o saşii, şvabii, ucrainenii, romii etc.

Revenind la documentul de la 1 Decembrie 1918, trebuie spus că Parlamentul României nu s‑a obligat niciodată să‑l ratifice şi aplice în ansamblul său. Parlamentul României a luat act de rezoluţia menţionată şi a dat putere de lege decretului fundamental cuprins acolo. Singura decizie cu putere de lege din rezoluţie era unirea românilor şi a teritoriilor locuite de ei (cuprinse odinioară în Austro‑Ungaria) cu România, iar această decizie a devenit lege şi în Parlamentul de la Bucureşti. Restul erau principii, idei, recomandări, deziderate etc., bune de aplicat într‑o societate democratică visată, ideală. Românii nu voiau să se transforme din asupriţi în asupritori, iar acest lucru – atât cât a fost el omeneşte posibil – s‑a respectat.

 

Concluzii

România secolului al XX‑lea nu a rămas aşa cum a înfăptuit‑o generaţia Primului Război Mondial. Cealaltă conflagraţie, din anii 1939‑1945, a fost mult mai distrugătoare şi a adus unei părţi substanţiale a europenilor nu democraţie, ci totalitarism comunist. Harta cea nouă a continentului a fost trasată în 1945‑1947, după voinţa marilor puteri învingătoare, iar de data aceasta Rusia (numită acum oficial Uniunea Sovietică) – deşi crunt lovită de război – se afla, contrar celor petrecute la 1918, între decidenţii de bază. Odată cu trupele şi tancurile sovietice, care ne‑au ajutat la eliberarea de un anumit tip de totalitarism, a venit un nou tip de totalitarism, dictatura comunistă. Marile puteri occidentale învingătoare – mai ales SUAşi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord – au agreat ideea „vărsării” mai micilor naţiuni din Est în spaţiul dominat de Stalin şi de sovietici. Prin aceste decizii comune sau luate de comun acord, România a pierdut în favoarea Uniunii Sovietice Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Cadrilaterul era lăsat în componenţa Bulgariei. De la 296 000 de km pătraţi, România postbelică se reducea la 238 000 km pătraţi, câţi are şi astăzi. Din 1991, la graniţa de est a României mai există un stat românesc, numit Republica Moldova – partea principală a vechii Basarabii – cu limba oficială română, cu simbolul naţional reprezentat de tricolorul roşu‑galben‑albastru, cu moneda naţională numită leu, cu poetul naţional Eminescu etc., toate la fel ca în România. În ciuda situaţiei actuale grave şi a unor evoluţii sinuoase din trecut, acest stat are o majoritate absolută de limbă română, face parte din tradiţia românească şi exprimă valorile româneşti.

România este astăzi membră a Uniunii Europene, exprimă şi apără tradiţia istorică a bătrânului continent, veghează asupra prezentului şi pregăteşte viitorul generaţiilor tinere. Românii nu sunt azi o naţiune de succes, cu o prosperitate‑model şi cu încredere nelimitată în propriile instituţii şi în cele europene. Dar aceşti români, ai căror strămoşi au făurit România, se simt capabili să contribuie la coagularea continentului, la reducerea şi eliminarea faliilor, la instaurarea climatului de dialog. Premisele istorice sunt favoarea lor: prin nume, origine, limbă şi aspiraţii, românii sunt occidentali, pe când prin credinţa bizantină, cultura medievală slavonă, alfabetul chirilic (folosit până în secolul al XIX‑lea), prin legăturile cu popoarele balcanice sunt răsăriteni. Dar continentul este format şi din vestici şi din estici, şi din nordici şi din meridionali, şi ar fi de dorit să aibă – în momentele esenţiale – o voce simfonă şi sincronă, capabilă să exprime toate valorile perene, verificate, necesare. În ciuda unor evoluţii contradictorii de azi, viitorul continentului european trebuie să se prefigureze ca unul bazat pe dialog, într‑un concert al naţiunilor libere şi unite.

Note:

[1] Ioan‑Aurel Pop, The History and Significance of the Names Romanian/Vlach and Romania/Wal lachia, discurs de recepţie la Academia Română, 29 mai 2014, Cluj‑Napoca, 2014.
[2]  Stelian Brezeanu, Romanitatea orientală în Evul Mediu – de la cetăţenii romani la naţiunea medievală, Bucureşti, 1999.
[3]  Astfel, rumân a ajuns să însemne, la un moment dat, în Evul Mediu, nu numai calificativul etnic al poporului de la Dunăre şi de la Carpaţi, ci şi categoria inferioară a ţăranilor dependenţi de stăpâni, amintind, se pare, o perioadă timpurie, din a doua parte a mileniului I, când romanicii din această regiune erau supuşi unei elite străine, mai ales slave. La fel, vlah a ajuns să însemne şi păstor (ocupaţia de bază a multora dintre românii medievali era creşterea animalelor), ortodox (în Transilvania numai românii erau ortodocşi sau „schismatici”, deosebindu‑se de restul populaţiei, de elita conducătoare, care era catolică şi, din secolul al XVI‑lea, şi protestantă. Toate celelalte sensuri pornesc însă de la semnificaţia etno‑lingvistică menţionată.
[4]  Vezi Şerban Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, ediţie adăugită, Bucureşti, 1999.
[5] Mihai Maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor romano‑otomane în Evul Mediu, cu o Prefaţă de Prof. Halil İnalcık, Bucureşti, 1993.
[6]  Ioan‑Aurel Pop, Ioan Scurtu (coord.), 200 de ani din istoria românilor dintre Prut şi Nistru 1812‑2012, Bucureşti‑Chişinău, 2012.
[7]  Keith Hitchins, Românii 1774‑1866, Bucureşti, 2013.
[8] Numele de Ţara Românească şi România sunt perfect sinonime şi legitime, în sensul în care sunt aşa numele de England şi Anglia, de Deutschland şi Germania, de Magyarország şi Ungaria etc. În româneşte, numele de Ţara Românească este considerat arhaic, dar nu este mai arhaic decât numele geografice contemporane enumerate mai sus şi care cuprind şi ele noţiunea de „ţară” (land, ország).
[9] Gheorghe Iacob, România în epoca modernizării (1859‑1939). Towards a Modern Romania, Iaşi, 2013.
[10] Dan Berindei, Epoca Unirii, ediţia a II‑a, Bucureşti, 2000.
[11] Keith Hitchins, România 1866-1947, ediţia a 4-a, Bucureşti, 2013.
[12]  Liviu Maior, Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni şi basarabeni în război 1914-1916, Cluj-Napoca, 2016.
[13] Gheorghe Platon (coordonator), Istoria românilor, vol. VII, tom II De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918), Bucureşti, 2003.
[14] Gheorghe Buzatu, V. Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu (coordonatori), România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), Focşani, 1999.
[15]  Ion Constantin, România, Marile Puteri şi Basarabia, Bucureşti, 1995.
[16]  Vezi, pentru istoria românilor din Transilvania dintre secolele XVI-XVIII, lucrarea fundamentală a lui David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, ediţie nouă cu adăugiri şi precizări, Bucureşti, 1984.
[17] Revoluţia transilvană de la 1848-1849. Date, realităţi şi fapte reflectate în documente bisericeşti ortodoxe 1848-1850, volum întocmit de Dumitru Suciu (coordonator), Alexandru Moraru, Iosif Marin Balog, Diana Covaci, Cosmin Cosmuţa, Lorand Madly, Bucureşti, 2010.
[18] Document păstrat la Arhivele Statului Bucureşti, fond Consiliul Dirigent, dosar 76/1918, f.3, copie. Publicat de mai multe ori, în diferite lucrări.
[19] Este vorba despre Partium sau „Părţile ungureşti” (în sensul de regiunile locuite de români situate spre Ungaria), adică despre Crişana, Sătmar, Maramureş, Solnoc, Ung, Bereg, Ugocea etc.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now