Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Ioan-Aurel Pop: Cum s-a făurit România modernă: treptele edificiului naţional

Ioan-Aurel Pop: Cum s-a făurit România modernă: treptele edificiului naţional

Cadrul intern şi internaţional al Marii Uniri

Şi totuşi, cum s‑a făurit România? În expunerea de mai sus au fost evidenţiate mai mult faptele şi mai puţin valorile. Orice societate are anumite valori, o paletă largă, de la cele conservatoare până la cele liberale. Este fără putinţă de tăgadă faptul că majoritatea popoarelor europene luptau, în secolele al XVIII‑lea şi al XIX‑lea, pentru coeziunea naţională, pentru emanciparea naţională, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice şi pentru unitate naţională. Idealurile naţionale animau elitele cele mai avansate din aproape toate ţările, mai ales din imperiile multinaţionale. Atingerea acestor idealuri naţionale era însă foarte greu de înfăptuit, se lovea de obstacole grave, politice, demografice, geografice, social‑economice, culturale etc. O simplă privire pe hartă este de ajuns pentru a remarca faptul că, deşi există nuclee clare de concentrare a fiecărui popor, populaţiile sunt amestecate, întrepătrunse şi, uneori, chiar greu de definit etnic. Acest amestec de populaţii s‑a produs, pe de o parte, spontan şi natural, prin mişcările oamenilor mânaţi de diferite scopuri, iar pe de alta, dirijat şi intenţionat, prin schimbarea structurilor etnice de către guverne, regimuri, stăpâniri. În aceste condiţii, nici statele naţionale preconizate – deşi aveau majorităţi absolute ale poporului principal – nu puteau să fie pure, monoetnice. În al doilea rând, toate statele realizate sau visate în regiunea centrală şi sud‑est europeană erau „mari” ori se intitulau „mari”. Astfel, există, cu vechi sau mai noi rădăcini istorice, Germania Mare, Polonia Mare, Ungaria Mare, Grecia Mare, Bulgaria Mare, Serbia Mare, România Mare etc. Unele au apelat la această soluţie prin invocarea unor „drepturi istorice imprescriptibile”, altele prin voinţa majorităţii populaţiei, altele prin imitaţie, altele în urma frustrărilor acumulate în timp etc.

În acest context complicat, este tot mai evident că unirea românilor în statul numit România s‑a realizat în urma eforturilor interne şi a conjuncturilor internaţionale favorabile. Faptul acesta a fost evident încă din secolul al XIX‑lea. De exemplu, în 1858, Conferinţa celor şapte mari puteri de la Paris, la cererea românilor, a permis realizarea Principatelor Unite, dar cu organe şi instituţii separate, inclusiv cu doi principi în frunte. Aici a intervenit voinţa naţională internă, graţie căreia prinţul ales de moldoveni a fost ales şi de românii din Ţara Românească. Marile puteri au fost puse în faţa faptului împlinit şi au trebuit, treptat, să accepte şi de drept situaţia de fapt. În 1877, România şi‑a proclamat în mod unilateral independenţa absolută de stat, pe care a fost obligat să o apere apoi, alături de armatele ruse, pe câmpiile de la sud de Dunăre, în cadrul unui război ruso‑româno‑turc (1877‑1878). Marile puteri, prin Conferinţa de la Berlin (1878), au trebuit să ia act de această situaţie, să recunoască apartenenţa Dobrogei la România, precum şi – chiar prin impunerea unor condiţii – independenţa reală a României faţă de Imperiul Otoman. Cu alte cuvinte, în făurirea edificiului naţional, eforturile interne ale elitei românilor s‑au conjugat cu împrejurările internaţionale favorabile.

Această constatare este evidentă şi la finele Primului Război Mondial. Mai întâi, se cuvine constatat că, în toate marile provincii care s‑au unit cu România în 1918, românii reprezentau majoritatea populaţiei, în Basarabia şi în Transilvania (cu Banatul, Crişana şi Maramureşul) fiind vorba despre majoritatea absolută, iar în Bucovina despre o majoritate relativă. Cu alte cuvinte, în acord cu practicile etnice‑demografice curente, moderne şi general acceptate, România era îndreptăţită să deţină aceste teritorii. În al doilea rând, unirea acestor provincii cu România nu s‑a făcut prin forţă, ci prin votul democratic al unor adunări reprezentative ale populaţiei dintre Prut şi Nistru (la Chişinău), din Bucovina (la Cernăuţi) şi din Transilvania (la Alba Iulia). În al treilea rând, decizia de unire cu România a populaţiei majoritare a acestor provincii a fost validată în plan internaţional prin Conferinţa de pace de la Paris, din anii 1919‑1920. În mod concret, tratatul de la Saint Germain (1919), încheiat de puterile aliate şi asociate cu Austria, a consfinţit apartenenţa Bucovinei la România, iar tratatul de pace de la Trianon (1920), încheiat cu Ungaria, a validat unirea Transilvaniei cu România. Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut şi legitimitatea unirii Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920 România a semnat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia care se referea la chestiunea în speţă. Se considera că, din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic, unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată şi că temeiurile acestei uniri se bazau şi pe faptul că populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea regiunea Moldovei dintre Prut şi Nistru unită cu România. În consecinţă, pomenitele părţi contractante recunoşteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar”[15].

Este adevărat că actul unirii provinciilor menţionate cu România s‑a realizat într‑un cadru internaţional favorabil. De altminteri, România nu a intrat în război, în 1916, decât după ce a obţinut garanţii din partea Antantei că, în caz de victorie, Transilvania şi Bucovina – unde trăiau aproape 4 milioane de români – urmau să fie recunoscute ca părţi integrante ale sale. Dar care ţară a intrat în război cu scopuri altruiste, ca să asigure fericirea universală? Toate ţările aveau interese proprii şi au participat la conflagraţie ca să‑şi împlinească scopurile naţionale. Intrarea României în război, în 1916, nu s‑a făcut sub cele mai favorabile auspicii, deopotrivă din cauza slabei pregătiri a armatei române, dar şi din pricina neîndeplinirii de către Antanta a obligaţiilor asumate faţă de România. Astfel, după unele succese ale României în Transilvania, ofensiva germană şi austro‑ungară dinspre nord şi nord‑vest, corelată cu cea turco‑bulgară, dinspre sud şi sud‑est, au condus la ocuparea de către inamic a unei mari părţi a României, inclusiv a capitalei, Bucureşti (6 decembrie 1916). Casa regală, guvernul, parlamentul şi principalele instituţii s‑au retras la Iaşi, în Moldova, pregătind apărarea şi ofensiva, cu ajutorul unei misiuni militare franceze, conduse de generalul Henri Mathias Berthelot şi a colaborării cu aliatul rus. În vara anului 1917, prin bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, armata română a reuşit să oprească ofensiva Puterilor Centrale şi să apere fiinţa ţării. Din păcate, defecţiunea Rusiei – provocată de revoluţia bolşevică din toamna anului 1917 – a obligat România să încheie (martie‑mai 1918) pace separată cu Germania, act denunţat în toamna anului 1918, înainte de terminarea războiului. Astfel, armistiţiul de la 11 noiembrie 1918 (dintre Antanta şi Germania), care marca înfrângerea Germaniei, a surprins România ca membră a Antantei. Iar Antanta a câştigat războiul şi a reuşit să impună regulile păcii, aşa cum s‑a întâmplat întotdeauna: victorioşii au dreptate. Tratatele de pace din 1919‑1920 au însă o caracteristică nemaiîntâlnită anterior: au ţinut seama, pentru prima oară în istorie, şi de voinţa popoarelor, a naţiunilor mici, punând capăt dominaţiei prin forţă a unor imperii multiseculare. Fireşte că democraţia nu a fost totală, fireşte că au trebuit apărate şi promovate interesele învingătorilor protagonişti, fireşte că marii învinşi au trebuit să fie pedepsiţi exemplar, fireşte că unele naţiuni nu au fost mulţumite cu soluţiile găsite şi că pacea din 1919‑1920 incumbă germenii noului război care avea să vină, dar toate acestea erau chestiuni previzibile, întâmplate şi altădată în istorie.

Frustrări ale vecinilor

În preajma României, naţiunea cea mai nemulţumită a fost Ungaria, odinioară actor multisecular al regiunii, ajunsă la 93 000 de km pătraţi, închisă în regiunea panonică, fără ieşire la mare, cu mulţi conaţionali risipiţi în ţările succesoare ale Imperiului bicefal etc. Ungaria fusese, într‑adevăr, o mare putere medievală, vreme de aproape cinci secole şi jumătate (1000‑1541), cuprinzând între fruntariile sale o pleiadă de „minorităţi” care, luate în ansamblu, au reprezentat întotdeauna majoritatea populaţiei ţării (ţărilor din componenţa sa). Ţări întregi, precum Slovacia, Croaţia, Transilvania sau Voivodina (cucerite ori integrate în Regatul Ungar prin secolele XI‑XIII), nu au avut niciodată majoritate etnică‑demografică maghiară, însă elita ungară sau ungarofonă a fost stăpână în aceste ţări, impunând o anumită cutumă, valabilă secole la rând. La 1541, Ungaria istorică s‑a destrămat şi a căzut ca un castel de nisip: centrul (nucleul) ţării a ajuns, pentru circa un secol şi jumătate, provincie otomană (paşalâc) cu centrul la Buda; nordul şi nord‑vestul (Slovacia, Croaţia etc.) au devenit parte integrantă a Imperiului Habsburgic; estul, adică Transilvania, Banatul (de deal şi de munte) şi Părţile Vestice, s‑a transformat în principat autonom sub suzeranitate otomană (bucurându‑se de acelaşi regim juridic intern şi internaţional ca şi Ţara Românească şi Moldova). După asediul nereuşit al Vienei din 1683, Habsburgii au reuşit prin Reconquista să recupereze pentru Creştinătate (în speţă, pentru ei), alături de alte ţinuturi, toată Ungaria şi Transilvania. Încercarea de pune mâna şi pe Valahia şi Moldova nu le‑a reuşit, mai ales că se contura clar Chestiunea Orientală, adică rivalitatea ruso‑austro‑turcă pentru moştenirea a ceea ce imperiul sultanilor nu mai putea stăpâni cu eficienţă în sud‑estul Europei. Astfel, la 1688 (în plan intern) şi la 1699 (în plan extern) se impune dominaţia austriacă asupra Transilvaniei, devenită principat (apoi mare principat) în cadrul monarhiei habsburgice. Indiferent care a fost însă statutul Transilvaniei şi al teritoriilor din jur în care românii erau majoritari, stăpânii au fost mereu, cu infime excepţii (în Banat sau pe teritoriul dăruit saşilor/„Pământul Crăiesc”, de exemplu), nobilii maghiari sau fruntaşii secui, şi ei ungarofoni. Din secolul al XVI‑lea încoace a fost în vigoare regimul celor trei „naţiuni” (ungurii, saşii, secuii) şi patru „religii”, în fapt confesiuni (calvină, luterană, unitariană şi catolică)[16]. Românii, ortodocşi şi supuşi, erau doar „toleraţi”, adică lăsaţi să existe cu un statut inferior „până avea să dureze bunul plac al principilor şi cetăţenilor” (usque ad beneplacitum principum et regnicolarum). În tot acest timp, în ciuda regimurilor politice diferite şi a nenorocirilor suferite, elita ungară de oriunde nu a pierdut nicio clipă mentalitatea de stăpân, mentalitate cultivată cu grijă, secol după secol, prin teoria „Sfintei Coroane a Sfântului Rege Ştefan”, prin ideea Ungariei istorice, prin „misiunea sfântă şi civilizatoare” a ungurilor în „Bazinul Carpatic” etc. Or, la 1918‑1920, tot acest edificiu istoric şubred şi artificial s‑a dărâmat: Ungaria a revenit la graniţele sale etnice, pierzând circa două treimi din teritoriu şi din populaţie. Această realitate tristă, chiar tragică pentru maghiari trebuie atenuată însă prin cel puţin două amendamente: 1. Toate teritoriile istorice pierdute – Slovacia, Croaţia, Transilvania, Voivodina, Burgenland etc. – nu aveau majorităţi etnice maghiare, ci slovace, croate, româneşti, sârbe, austriece etc. 2. Ungaria nu mai existase ca subiect de drept internaţional din 1541 încoace, iar în 1867, odată cu crearea imperiului dualist, căpătase iluzia unei independenţe fără conţinut. De drept, la 1918, se destrămase Austro‑Ungaria şi teritoriile pierdute fuseseră ale Austro‑Ungariei, împărţită în două entităţi care se chemau nu Austria şi Ungaria, ci Cisleithania şi, respectiv, Transleithania. Abia după crearea, în 1918, a Austriei şi a Ungariei se ajungea la o nouă ordine de fapt, recunoscută prin dreptul internaţional la Conferinţa de pace din 1919‑1920. Fireşte că realităţile de drept nu se reflectau întocmai în mentalitatea publică. Partea de răsărit a fostului imperiu bicefal era considerată generic ca fiind Ungaria, iar ungurii erau percepuţi ca stăpâni. Or, toată această construcţie a devenit caducă în anii 1918‑1920. Fostele popoare supuse şi‑au luat soarta în mâini şi au devenit ele însele stăpâne în propriile ţări. Dar marea frustrare în opinia publică ungară a rămas, iar ideea revanşei a fost cultivată cu grijă sub orice regim politic, de la 1918 încoace. Astfel, aceste vecinătăţi viciate nu pot privi istoria în acelaşi mod şi, uneori, nici măcar în feluri apropiate. Făurirea României moderne, între 1821 şi 1920, este adesea considerată o ofensă la adresa Ungariei, pentru că circa 100 000 de km pătraţi din Ungaria Mare fac parte, de aproape un secol (cu un intermezzo între anii 1940‑1944), din România. Pe de altă parte, nici în România nu s‑a şters moştenirea istorică prin care românii s‑au considerat asupriţi de elita ungară din Transilvania, dispreţuiţi, trataţi ca venetici, cu istoria falsificată etc. Elevii români învaţă la şcoală că ei sunt urmaşii daco‑romanilor, că, de la retragerea aureliană încoace, strămoşii lor au trăit neîntrerupt deopotrivă la nord şi la sud de Dunăre, că pe la anii 800‑900, înainte de venirea ungurilor în Pannonia, s‑au creat formaţiuni politice româneşti, româno‑slave sau altele, că maghiarii au cucerit Transilvania etc. Elevii maghiari învaţă la şcoală că românii sunt emigranţi târzii la nord de Dunăre şi, mai ales, în Transilvania, că ungurii au ocupat Pannonia şi Transilvania, care erau aproape pustii, că ei au devenit civilizatorii „Bazinului Carpatic”, că românii din sud au tot venit spre regiunea intracarpatică, s‑au înmulţit peste măsură şi au schimbat echilibrul etnic abia din secolul al XVIII‑lea încoace etc. Aceste viziuni diferite şi, adesea, diametral opuse creează conştiinţe etnice‑naţionale diferite şi opuse, care sunt departe de a conduce la concordie.

Ungaria s‑a format, de la anul 1000 încoace (de când s‑a constituit ca regat), drept putere înglobantă, alcătuită din mai multe popoare şi fragmente de popoare. Niciodată, în cele peste cinci secole de vieţuire sub acelaşi sceptru politic, aceste popoare şi populaţii nu s‑au omogenizat. Iar în Epoca Modernă s‑a dezvoltat treptat mişcarea de emancipare naţională a acestor popoare, mişcare care avea să conducă la destrămarea Ungariei istorice şi la formarea, pe ruinele sale, a statelor naţionale. Astfel, de la circa 350 000 de km pătraţi, cât avea Ungaria pe la 1350‑1500, ţara a ajuns, în 1920, să aibă 93 000 de km pătraţi. Românii nu au trăit niciodată în Evul Mediu într‑un singur stat, ci în două mici state independente şi apoi vasale unor mari puteri (mai ales Imperiului Otoman) şi în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, ajunse în cadrul Regatului Ungariei şi apoi sub alte stăpâniri. Românii s‑au adunat într‑un singur stat abia în secolele al XIX‑lea şi al XX‑lea. În vreme ce mişcarea naţională ungară modernă a fost una elitară, condusă de nobilime, mişcarea naţională română modernă a fost una de extracţie rurală, formată din preoţi şi ţărani, în Transilvania, din mici boieri şi intelectuali, în Ţara Românească şi Moldova. Naţiunea ungară modernă a fost iniţial una nobiliară, în jurul nobilimii coagulându‑se şi celelalte categorii sociale şi profesionale. Naţiunea română modernă a pornit de jos, de la păturile mici şi mijlocii (din sate şi biserici), în jurul acestui nucleu adunându‑se apoi şi elitele sociale, acolo unde ele existau. Cum circa jumătate dintre români trăiau, în secolul al XIX‑lea, în afara României, aceştia nu aveau elite nobiliare bogate, ci ţărani mai înstăriţi, preoţi, protopopi şi episcopi/ mitropoliţi, deveniţi adevăraţi conducători politici. La 1791‑1792, când românii ardeleni au adresat curţii vieneze un memoriu cu revendicări (Supplex Libellus Valachorum), în cadrul unei mişcări petiţionare care se întinde pe aproape un secol, semnatarii principali şi liderii recunoscuţi sunt cei doi episcopi, cel greco‑catolic şi cel ortodox.

Chiar şi la 1848‑1849, copreşedinţii Marii Adunări Naţionale de la Blaj, din 3‑5/ 15‑17 mai, erau cei doi episcopi ai românilor, Andrei Şaguna şi Ioan Lemeni[17]. Prin urmare, naţionalismele care i‑au animat pe români şi pe unguri erau radical diferite ca formă, deşi în fond urmăreau scopuri echivalente pentru naţiunile respective. Echivalenţa este valabilă însă doar până la un punct: în vreme ce liderii unguri voiau maghiarizarea popoarelor din Ungaria istorică, popoare care aveau şansa să fie „civilizate” sub conducerea superioară a naţiunii ungare, în cadrul căreia aveau şansa să intre, fără să profite de această şansă, liderii români voiau să strângă în jurul nucleului României mici (formate la 1859‑1866) toate acele regiuni în care românii erau, sub aspect numeric, majoritari. Ungaria apela prioritar la drepturile sale „istorice”, la dreptul sabiei, la stăpânirea ei „milenară” (ungurii au sărbătorit cu mare fast, la 1896), mileniul de la venirea lor în „Bazinul Carpatic”), în vreme ce România se baza pe majoritatea demografică, pe număr şi pe dreptul popoarelor la autodeterminare. Formarea României moderne, ca în cazul oricărui stat, s‑a realizat în detrimentul unor state vecine sau al unor foste mari puteri din regiune. Existenţa României este însă în concordanţă cu drepturile şi interesele poporului român şi coincide cu principiile dreptului internaţional cuprinse în tratatele din 1919‑1920, 1946‑1947 şi cu cele ulterioare. Altminteri, aproape că nu există naţiune fără frustrări. Dacă în Ungaria propaganda oficială deplânge pierderea a două treimi din teritoriu şi populaţie acum 100 de ani, în România se deplânge răpirea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, la 1940, în urma unui ultimatum sovietic (ca şi consfinţirea acestor rapturi teritoriale de către Conferinţa de pace din 1946‑1947). În privinţa Ungariei, nici unul dintre teritoriile istorice pierdute nu avea şi nu are majoritate ungurească, în privinţa României, două dintre regiuni (Basarabia şi Herţa) au majoritate absolută românească, în vreme ce nordul Bucovinei nu are.

Dar motive de nemulţumire faţă de constituirea României moderne au avut nu doar Austro‑Ungaria şi apoi Ungaria, ci toate statele din jur, începând cu Imperiul Otoman. La 1878, când Dobrogea (mai exact nordul şi centrul acestei provincii) a revenit României, s‑a simţit o mare frustrare în Bulgaria, care era încă sub stăpânire otomană (Bulgaria nordică avea să primească autonomia tot în 1878), dar care considera Dobrogea o provincie istorică proprie, demnă de a fi inclusă în viitoarea Bulgarie Mare. Nemulţumirea Bulgariei a fost şi mai mare la 1913, când sudul Dobrogei (Cadrilaterul) a fost recunoscut ca parte a României. Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România au nemulţumit Ucraina şi Rusia Sovietică (ulterior URSS). Basarabia făcuse parte, din 1812, din Imperiul Ţarist, dar Bucovina nu fusese niciodată a Ucrainei sau a Rusiei. Unirea Banatului cu România a nemulţumit aliatul nostru numit Serbia (Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor), mai ales că delegaţia română la Conferinţa de pace de la Paris a pretins întreg Banatul istoric, până la Belgrad. Până la urmă, frontierele fixate şi acceptate pentru România la 1919‑1920 au fost stabilite în funcţie de multe criterii, dar cel decisiv a fost etnia populaţiei. Cum însă graniţele teritorial‑politice nu pot fi identice cu cele etnice (populaţia fiind amestecată în regiunile de frontieră), nu s‑a putut realiza în niciun stat puritatea naţională absolută. De exemplu, germanii aduşi la Dunărea Mijlocie şi la Carpaţi în două valuri, în secolele al XII‑lea – al XIII‑lea şi, respectiv, al XVIII‑lea, nu aveau cum să se unească cu Germania sau cu Austria, fiindcă Germania şi Austria erau departe. De asemenea, mulţi unguri au rămas în România, Slovacia, Iugoslavia, Austria sau URSS, la fel cum mulţi români au rămas în URSS, în Balcani, în Ungaria. Ideal ar fi fost ca toţi ungurii să poată trăi laolaltă, ca toţi românii, toţi polonezii, toţi bulgarii să aibă aceeaşi şansă – dacă aceasta ar fi fost spre binele lor – dar idealul nu s‑a putut şi nu se poate realiza.

Continuare pe pagina următoare:

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now