Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Ioan-Aurel Pop: Cum s-a făurit România modernă: treptele edificiului naţional

Ioan-Aurel Pop: Cum s-a făurit România modernă: treptele edificiului naţional

Desăvârșirea Marii Uniri și întregirea României

România modernă s‑a format, ca aproape toate statele moderne ale Europei, în secolele al XVIII‑lea şi al XIX‑lea, cu o prelungire la începutul celui de‑al XX‑lea secol, considerat, de regulă, un secol al istoriei contemporane. Această modernitate nu a venit însă de la sine, ci a fost construită cu greu de către naţiunea română, condusă de o elită responsabilă şi conştientă. Finalul procesului evocat a fost Primul Război Mondial, de aceea referirile se fac adesea la această teribilă confruntare diplomatică şi militară, una cum nu mai cunoscuse omenirea anterior.

Astăzi, la împlinirea unui secol de la sfârşitul Marelui Război (cum a fost numit de contemporani Primul Război Mondial), reconstituirile şi interpretările istoricilor în privinţa acestui moment al trecutului sunt – şi este firesc, până la un punct, să fie astfel – diferite. Chiar şi atrocităţile săvârşite în acest conflict tind să se estompeze în ochii generaţiilor mai recente, obişnuite cu sângeroasele confruntări ulterioare, cu crime în masă, cu holocaust, cu genocide, cu teribile atentate sinucigaşe etc. Totuşi, o mare parte a istoricilor şi a opiniei publice a acceptat ideea prăbuşirii marilor imperii ale Europei Centrale, de Est şi de Sud‑Est (german, austro‑ungar, rus, otoman) şi a constituirii (întregirii) statelor naţionale – sub forme variate de guvernare – ale polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor, croaţilor, slovenilor, lituanienilor, letonilor, estonienilor, ungurilor, austriecilor etc. Este drept că, în locul Imperiului Ţarist, s‑a format un alt colos multinaţional, o dictatură comunistă aspră (URSS), care şi‑a subordonat, în forme noi, popoarele şi naţiunile, pentru vreo şapte decenii ce aveau să vină, dar aceasta este o altă chestiune.

În contextul cărţii de faţă, se va vedea că imaginile sunt mai grăitoare şi mai expresive decât cuvintele, dar, uneori, fără un cadru explicativ, fotografiile rămân la stadiul esteticului şi sunt percepute mai greu ca documente. Imaginile acestei cărţi ilustrează istoria noastră de acum un secol şi o fac mai inteligibilă, mai atractivă, mai demnă de a fi cunoscută.

Premisele istorice ale formării României

Românii au purtat de‑a lungul istoriei, din momentul apariţiei lor ca popor romanic deplin constituit (secolele IX‑X) şi până astăzi, două nume etnice, unul intern, dat de ei înşişi (endonimul), şi altul extern, dat de străini (exonimul). Românii s‑au chemat pe sine mereu rumâni/români (cu variante regionale ca armâni, rumeri etc.), cu un termen provenit din latinescul Romanus, iar străinii i‑au numit vlahi/ valahi (cu variante numeroase precum blachi, blaci, olahi, volohi, vlasi, ulagi, ilaci, iflaki etc.)[1], de la numele primului trib celtic romanizat (vorbitor de latină) – Volcae. Termenul de vlah (cu forme similare) a fost atribuit de neromanici mai multor popoare şi populaţii romanice din Europa. Cum românii au rămas cu timpul singurul mare popor romanic din romanitatea orientală[2], termenul etnic de vlah le‑a rămas ca atribuire, în această arie, doar lor. Ambele etnonime date românilor trimit la latinitate, cel dintâi la numele locuitorilor Imperiului Roman, iar cel de‑al doilea la limba latină. Ambele denumiri (internă şi externă) au apărut în istorie concomitent şi nu există vreun raport de succesiune între ele şi nici vreun fel de diferenţă semantică. Este drept că deopotrivă numele de rumân/român şi de vlah/ valah au dobândit, de‑a lungul timpului, şi alte sensuri, derivate, dar aceasta este o altă chestiune[3]. Denumirile etnice duble sau multiple nu sunt o particularitate a românilor, ci ele se întâlnesc la mai multe popoare, precum germani (Deutschen), greci (eleni), albanezi (schipetari), unguri (maghiari), cehi (boemi), polonezi (leşi), finlandezi (suomi) etc.

În Evul Mediu, românii au avut două voievodate/principate libere numite Ţara Românească şi Moldova şi un voievodat (plus alte câteva „ţări” vecine în vest) ajuns, în secolele XI‑XII, prin cucerire, sub stăpânirea Regatului Ungariei[4]. Din secolul al XV‑lea, cele două ţări româneşti extracarpatice s‑au văzut în situaţia de a plăti un tribut otomanilor, ca preţ al răscumpărării păcii, iar din secolul al XVI‑lea, toate cele trei ţări menţionate (după destrămarea Ungariei, la 1541) au ajuns chiar în dependenţă sau vasalitate faţă de Poartă, dar nu au fost niciodată cucerite integral de turci şi nici încadrate efectiv în Imperiul Otoman[5]. Cu alte cuvinte, în fruntea Ţărilor Române (spre deosebire de ceea ce s‑a petrecut la sud de Dunăre, unde supunerea a fost totală) s‑au aflat întotdeauna principi creştini şi clasa boierească/ nobiliară locală; s‑a conservat ca instituţie oficială biserica creştină; turcii nu s‑au putut stabili pe teritoriul lor, nu au putut deveni proprietari de bunuri imobiliare, nu au avut permisiunea să facă propagandă islamică şi nici să construiască locuri de cult musulmane. Totuşi, aceste ţări erau considerate părţi ale sistemului politic otoman şi plăteau tribut sultanului, iar anumite teritorii, porturi, regiuni ale lor au fost, de‑a lungul timpului, ocupate efectiv de imperiile vecine. Astfel, câteva cetăţi‑porturi de la nord de Dunăre, din Ţara Românească şi din sudul Moldovei (Turnu, Giurgiu, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Brăila) au fost ocupate de turci în secolele al XV‑lea şi al XVI‑lea. Dobrogea este anexată de turci treptat, în prima jumătate a secolului al XV‑lea, între anii 1417‑1452 şi rămâne apoi provincie otomană până în secolul al XIX‑lea. Banatul de câmpie a fost provincie otomană între 1552‑1718 (trecând apoi la austrieci), iar Oradea (Crişana) a avut aceeaşi soartă, între 1660 şi 1692. Transilvania ajunge la 1688/1699 o provincie a Imperiului Habsburgic, iar în 1775 aceeaşi soartă o are partea de nord a Moldovei numită Bucovina. La 1812, estul Moldovei, adică regiunea dintre Prut şi Nistru (numită de‑atunci Basarabia) este ruptă din trupul principatului românesc şi ocupată de Rusia[6]. Totuşi, nucleele principale ale statelor româneşti, Ţara Românească şi Moldova, nu au fost anihilate niciodată şi din cadrul lor a pornit mişcarea de emancipare şi de unificare politică a tuturor românilor[7].

Constituirea României moderne (1821‑1920)

Ţara Românească sau România nu s‑a format efectiv în 1918, fiindcă o entitate politico‑teritorială europeană cu numele de Ţara Românească exista încă din Evul Mediu[8]. Nici măcar România modernă nu există doar de atunci, ci din vremea domniei principelui Alexandru Ioan Cuza (1859‑1866). România modernă s‑a format pe parcursul unui secol (circa 1821‑1918/1920), prin eliberarea de sub dominaţie străină şi unirea celor trei mari provincii istorice („ţări”) în care românii deţineau majoritatea numerică absolută[9]. Cam în acelaşi timp s‑au desfăşurat şi mişcările de emancipare şi/ sau de unificare a altor popoare europene, precum italienii, germanii, polonezii, grecii, bulgarii, sârbii etc. Programul formării României moderne a fost elaborat şi aprobat prin Revoluţia de la 1848‑1849 din cele trei mari ţări (provincii) în care românii aveau majoritatea absolută a populaţiei: Valahia, Moldova şi Transilvania. Primele rezultate concrete ale acestui proces de coagulare a românilor într‑un singur stat unitar modern se văd abia la 1859, când, conform hotărârii marilor puteri reunite în Conferinţa de la Paris (din 1858), urma să se creeze o uniune numită „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”, cu doi domni, două guverne, două adunări, două capitale etc. Atunci, la 24 ianuarie 1859, la Bucureşti, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti l‑a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza, cel care, la 5 ianuarie 1859, fusese ales domn în cealaltă ţară românească, în Moldova, la Iaşi. Astfel, prin alegerea aceleiaşi persoane drept principe al celor două ţări, procesul de unificare a lor a intrat în etapa decisivă. La scurt timp, după o serie de măsuri de unificare deplină şi după câteva radicale reforme democratice, ţara şi‑a luat oficial numele de România, înscris şi în noua Constituţie din 1866[10]. Domnia principelui (1866‑1881) şi apoi regelui (1881‑1914) Carol I de Hohenzollern a marcat noi etape în procesul de formare a României moderne: la 1877, a fost proclamată independenţa absolută a României în raport cu Imperiul Otoman, după care a urmat războiul ruso‑româno‑turc; la 1878, prin pacea de la Berlin, nordul şi centrul Dobrogei au fost scoase din Imperiul Otoman şi atribuite României; la 1881, ţara şi‑a luat numele de Regatul României[11]. În urma unor asemenea evoluţii, elita românilor din Basarabia, Bucovina (ambele părţi ale Moldovei istorice) şi, mai ales, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş a intensificat lupta de emancipare naţională şi de unire a acestor provincii cu România. România a intrat în Primul Război Mondial cu scopul realizării statului naţional unitar. Decizia a fost însă foarte dificilă (fiind, de aceea, precedată de doi ani de neutralitate, între 1914 şi 1916), deoarece o parte din teritoriile istorice româneşti se aflau sub dominaţia Rusiei (membră a Triplei Înţelegeri sau Antantei), iar altă parte (cea mai mare) sub stăpânirea Austro‑Ungariei (membră a Triplei Alianţe sau Puterilor Centrale). Cu alte cuvinte, indiferent de tabăra aleasă şi de rezultatul războiului, România nu putea, cel puţin la nivelul calculelor teoretice, să‑şi atingă integral idealul naţional. Circa jumătate dintre toţi românii au participat însă la războiul mondial încă din 1914, sacrificându‑se pentru cauze care nu erau ale lor, ci ale imperiilor din care făceau parte[12]. În august 1916, România a declarat război Austro‑Ungariei, alăturându‑se Angliei, Franţei, Rusiei şi Italiei, după ce a primit din partea acestei grupări de state (Antanta) garanţii scrise privind recunoaşterea după victorie, ca părţi componente ale României, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului. Până la urmă însă, lucrurile s‑au complicat mult, iar popoarele nu au mai aşteptat ca marile puteri să decidă soarta lor. Revoluţia bolşevică din Rusia (începută în 1917) a favorizat destrămarea Imperiului Rusesc şi desprinderea din acesta a ţărilor şi popoarelor cucerite de ţari. Astfel, Basarabia a fost proclamată Republica Moldovenească Independentă, care, prin decizia Sfatului Ţării – organul cu rol de parlament ales al populaţiei dintre Prut şi Nistru, întrunit la Chişinău –, s‑a unit la 27 martie/9 aprilie 1918 cu România. Imperiul Austro‑Ungar (creat la 1867) a mai supravieţuit câteva luni, până la finele anului 1918, pe ruinele sale formându‑se noi ţări sau întregindu‑se altele (Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Croaţia, Polonia, România, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor etc. În acel context, la 15/28 noiembrie 1918, Bucovina (parte a Moldovei ocupată de Habsburgi în 1775), prin decizia Congresului General al provinciei, a devenit parte integrantă a României. Peste câteva zile, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, acelaşi lucru s‑a întâmplat în sud‑estul Austro‑Ungariei: Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (circa 100 000 de oameni), prin votul celor 1228 de delegaţi aleşi, care‑i reprezentau practic pe toţi românii din sate, oraşe, partide, organizaţii, fundaţii, asociaţii etc., a decis unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României[13]. Toate aceste acte de voinţă naţională românească au fost ratificate în acelaşi an prin decrete‑legi ale regelui Ferdinand I al României: unirea Basarabiei la 9/22 aprilie 1918, unirea Transilvaniei la 11/24 decembrie 1918, iar unirea Bucovinei la 18/31 decembrie 1918. Teritoriul şi populaţia României creşteau în 1918 de peste două ori faţă de situaţia din 1914: de la o suprafaţă de 137 000 de km pătraţi se ajungea la 296 000 de km pătraţi şi de la peste 7 milioane de locuitori la aproape 15 milioane de locuitori. Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919‑1920, în urma unor dificile tratative, nu a făcut decât să valideze deciziile luate de români în 1918, adică să aprobe pe plan internaţional unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu România[14]. Pe acest teritoriu destul de vast aproape trei sferturi dintre locuitori erau etnici români, circa 8% maghiari, circa 4% germani, cam tot atâţia evrei, restul fiind slavi (ruşi, ucraineni, sârbi, bulgari), romi, greci, armeni, albanezi etc. Faţă de situaţia anterioară – de exemplu, faţă de proporţiile etnice din jumătatea de est a Imperiului Austro‑Ungar (numită Transleithania), unde minorităţile, formând 52%, alcătuiau, de fapt, majoritatea – era categoric un pas înainte în vederea asigurării stabilităţii zonei. După Primul Război Mondial, pentru prima oară în istorie, majoritatea slavilor de sud trăiau în Bulgaria şi în Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor (adică în ţări slave), majoritatea polonezilor în Polonia, majoritatea cehilor şi slovacilor în Cehoslovacia, a austriecilor în Austria, a ungurilor în Ungaria, a lituanienilor în Lituania, a letonilor în Letonia, a estonilor în Estonia etc. Acest fapt însemna împlinirea idealului naţional, pentru care luptaseră, în secolele al XVIII‑lea şi, mai ales, al XIX‑lea, aproape toate popoarele enumerate. Experienţa imperiilor multinaţionale îşi trăise din plin falimentul.

Astăzi, din perspectiva secolului trecut între timp, lucrurile nu li se mai par tuturor aşa de simple. De aceea, în reconstituirea proceselor istorice de atunci, unii istorici scot în lumină voinţa popoarelor conduse de elitele lor conştiente şi responsabile, iar alţii, dimpotrivă, accentuează rolul marilor puteri care şi‑ar fi impus voinţa şi interesele. Pe acest fond, este destul de evidentă în unele medii şi şcoli istoriografice şi nostalgia după „calma şi aşezata monarhie dunăreană”, în care toate popoarele şi naţionalităţile s‑ar fi bucurat de respect, de viaţă naţională proprie, de ocrotire şi de pace. Mai există şi cumpăna dintre secolele al XIX‑lea şi al XX‑lea, adică anii 1900, numiţi – mai ales din perspectiva conflagraţiei care a urmat – La Belle Époque. Până la urmă, în trecut, ca şi în viaţă (trecutul înseamnă, la urma urmei, viaţă), se pot găsi argumente pentru orice, mai ales dacă se selectează faptele şi dacă se face abstracţie de factorii incomozi, neconcordanţi sau opuşi propriilor idei.

Continuare pe pagina următoare:

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now