Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Ioan‑Aurel Pop: Academia Română la Centenarul Marii Uniri

Ioan‑Aurel Pop: Academia Română la Centenarul Marii Uniri

Azi Academia este forul suprem de consacrare a valorilor intelectuale din România şi de promovare a cercetării la cel mai înalt nivel. Vreme de aproape un secol, până la impunerea regimului comunist, Academia Română s‑a bucurat de cel mai înalt prestigiu, a fost un adevărat barometru al vieţii spirituale româneşti

Prin Academia Română, înfiinţată în 1866, se împlinea predicţia lui Mihail Kogălniceanu – originar prin familie dintr‑o provincie înstrăinată, Basarabia – făcută în 1843, când, la deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi, definea patria ca toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte. În 1866‑1867, membrii noii instituţii erau savanţi şi oameni de cultură români din toate provinciile româneşti care urmau să se alăture României la 1918. Până la Marea Unire, transilvănenii, bucovinenii şi basarabenii şi‑au dat măsura valorii lor intelectuale, a capacităţii de creaţie, a talentului organizatoric, a vocaţiei europene. Astfel, istorici precum Papiu‑Ilarian, Eudoxiu de Hurmuzaki, Vasile Maniu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Densuşianu, Ioan Puşcariu, Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul, Augustin Bunea, Ioan Mihalyi de Apşa, Ion Nistor, Ioan Lupaş, Alexandru Lapedatu, Silviu Dragomir, Ioan Ursu, folclorişti ca Simeon Florea Marian, Enea Hodoş, botanişti ca Florian Porcius, literaţi şi filologi ca Iosif Vulcan, Sextil Puşcariu, Ioan Bianu, Ioan Slavici, George Coşbuc, Ovid Densuşianu, Gheorghe Bogdan‑Duică, Octavian Goga, medici ca Victor Babeş, teologi ca Ioan Micu Moldovanu sau Andrei Şaguna, proveniţi din provinciile ocupate de imperiile vecine, au intrat oficial sub cupola înaltului for înainte de 1918. Transilvănenii August Treboniu Laurian (în două rânduri) şi George Bariţiu fuseseră chiar preşedinţi ai Academiei, Cipariu, Bariţiu, Hasdeu, Victor Babeş, Ioan Bogdan, Onciul – vicepreşedinţi, iar Laurian – primul său secretar general. Revelator este cazul gimnaziului şi liceului român din Braşov – „Şcoalele Centrale Române Greco‑Ortodoxe”, viitorul liceu şi apoi colegiu naţional „Andrei Şaguna” – care dăduseră Academiei Române până la Unire câteva nume de rezonanţă dintre profesorii lor: un membru fondator, teologul şi istoricul Gavril Munteanu, apoi istoricul şi clasicistul Ioan Meşotă, scriitorul Virgil Oniţiu, poetul şi folcloristul Andrei Bârseanu. Vor urma în epoca interbelică şi ulterior mulţi alţii.

În ciuda marilor dificultăţi legate de criza de la finele Primului Război Mondial şi de integrarea provinciilor istorice în Regatul României, Academia Română începea în 1919 cea mai înfloritoare perioadă din istoria sa. Ţara trecea prin momente unice: teritoriul său crescuse mai mult decât de două ori; cu alte cuvinte, se părea că nu provinciile se uniseră cu România, ci că România se alăturase provinciilor. Era un preaplin de realizări teritorial‑demografice şi spirituale, existând riscul ca acest preaplin să se reverse. Se auzeau voci, mai ales din partea unor state din jur, frustrate de marile pierderi suferite, voci care susţineau că România nu va fi capabilă să administreze în chip european şi să integreze noile teritorii şi popu­laţii, că nu va putea organiza temeinic imensul stat. Mai grav, se spunea că, sub aspect intelectual şi cultural, „provinciile mai avansate” din vest nu vor putea fi tratate la nivelul cerut, că nu se vor putea întreţine universităţi şi instituţii academice româneşti, românii – supuşi de o istorie întreagă altora – neavând capacităţi şi abilităţi de acest gen. A fost exemplar răspunsul clasei intelectuale româneşti în acest sens, mai ales efortul Academiei Române, care a trimis la Cluj, Cernăuţi, Timişoara pe cei mai importanţi membri ai săi, pentru organizarea vieţii academice româneşti din aceste locuri. Universitatea din Cluj (refondată la 1919) a fost unul dintre exemplele cele mai strălucite de organizare a vieţii ştiinţifice româneşti la cel mai înalt nivel, cu eforturile conjugate ale vârfurilor vieţii intelectuale din întreaga ţară. Dintre transilvănenii cei mai cunoscuţi care au devenit membri titulari ai Academiei între cele două războaie mondiale, îi menţionăm pe Silviu Dragomir (1928), Lucian Blaga (1936), Nicolae Drăganu (1939) şi Liviu Rebreanu (1939). Membri corespondenţi au fost Romulus Cândea (1929), George Giuglea (1936), Tiberiu Brediceanu (1937) ori Sabin Manuilă (1938). Împreună cu ceilalţi, primiţi anterior, ei au intrat în concertul cel mare al naţiunii române, sporind mereu latura sa erudită. Silviu Dragomir a dus mai departe preocupările de slavistică preluate de la un alt ardelean, Ioan Bogdan, şi a creat Centrul de Studii şi Cercetări privitoare la Transilvania, cu periodicul său „Revue de Transylvanie”. Romulus Cândea, făuritorul Institutului de Istorie şi Limbă al Universităţii din Cernăuţi, este şi întemeietorul Muzeului Etnografic din Cluj şi al secţiei sale în aer liber din Hoia. Nicolae Drăganu a pus toponimia şi onomastica în legătură cu studiul trecutului naţional, iar colegul său George Giuglea a organizat un lectorat de limbă spaniolă la Facultatea de Litere din Cluj. Tiberiu Brediceanu s‑a numărat printre ctitorii Operei Române, Teatrului Naţional şi Conservatorului din Cluj, iar Sabin Manuilă, medic, demograf şi statistician, a organizat Spitalul de Copii al Universităţii din Cluj şi s‑a afirmat ca unul dintre cei mai importanţi specialişti în studiul populaţiei din anii interbelici. Lucian Blaga a făcut la Academie „elogiul satului românesc”, iar Liviu Rebreanu a adus, sub aceeaşi cupolă, „laudă ţăranului român”. Membrii transilvăneni ai Academiei Române interbelice nu şi‑au dezminţit vocaţia de ctitori şi de organizatori, pe de o parte, şi nici calitatea de preţuitori ai valorilor naţionale româneşti, ai unităţii şi libertăţii naţionale, pe de alta.

Provinciile unite au adus de la început în Academie ţara profundă, la început doar virtuală în raport cu regulile artificiale ale unei lumi aleatoriu sau strâmb alcătuite, foarte reală pentru locuitorii săi. Iar Academia Română, în ciuda rolului său de for cultural şi ştiinţific suprem, de ateneu erudit – sau, poate, tocmai de aceea – a simţit mereu România simplă, aceea a ţăranilor. Când s‑a format, în 1866, dar şi când şi‑a sărbătorit jubileul, în 1916‑1919, Academia era elita intelectuală a unei ţări de ţărani. De altminteri, aşa a fost în mai toată istoria noastră, de aceea numele dat tuturor locuitorilor ţării, adică numele de ţăran, înseamnă în limba română şi agricultor, sătean. A fost o vreme când toate ţările noastre erau formate din săteni şi agricultori. Aşadar, nu este o întâmplare, o coincidenţă sau un capriciu de literat faptul că Rebreanu şi Blaga, sub cupola înaltului for al Academiei, au evocat şi invocat ţăranul şi satul ori că Iorga a văzut esenţa istoriei Transilvaniei în satele şi preoţii săi (vezi inspirata sa carte „Sate şi preoţi din Ardeal”). Majoritatea membrilor Academiei proveniţi din Transilvania (dar şi din celelalte provincii reunite abia la 1918) erau fii, nepoţi sau strănepoţi de ţărani sau de preoţi‑ţărani. Era cel mai frumos certificat de nobilitate pe care l‑au adus ţării celei mari care se făcea sub ochii lor. Din ţărani, au ajuns treptat, prin muncă stăruitoare – ştiau de la Vergiliu că labor omnia vincit improbus –, să mânuiască cele mai subtile concepte filosofice şi istorice, să vorbească mai multe limbi, să inventeze mecanisme şi medicamente sau să formuleze teoreme complicate. În epoca interbelică, Academia Română a fost ca ţara însăşi, a cărei chintesenţă era: a trăit cu frenezie marea împlinire, fără complexe şi fără reţineri, cu convingerea că „se potolise furtuna” (cum spusese la Cluj, cu glas tunător, Zaharia Bârsan) şi că venise timpul „poemelor luminii” (cum scrisese Blaga).

Academia Română a suferit mult după al Doilea Război Mondial – ca toate instituţiile tradiţionale româneşti – fiind în pericol de a fi înghiţită de malaxorul comunist, iniţial internaţionalist proletar şi apoi naţionalist. Cele trei decenii postcomuniste nu au fost, din păcate, în măsură să redea rostul plenar al Academiei, dar măcar au salvat instituţia de la moarte. Azi Academia este forul suprem de consacrare a valorilor intelectuale din România şi de promovare a cercetării la cel mai înalt nivel. Vreme de aproape un secol, până la impunerea regimului comunist, Academia Română s‑a bucurat de cel mai înalt prestigiu, a fost un adevărat barometru al vieţii spirituale româneşti, încât nu exista personalitate mai importantă care să nu lase instituţiei noastre nu doar zestrea culturală cea mai de preţ (manuscrise, biblioteci, colecţii de artă, de antichităţi etc.), ci şi avuţii materiale (case, pământuri, fundaţii etc.) necesare bunei sale funcţionări. Academia de astăzi funcţionează pe baza unei legi, destul de imprecise şi lacunare, străduindu‑se să‑şi îndeplinească menirea, deşi este supusă diverselor provocări, deşi se atentează permanent la statutul său, deşi este adesea subminată de către unele autorităţi politice din stat. Instituţia – care şi‑a dovedit pe deplin necesitatea de‑a lungul istoriei – trebuie să rămână singura instituţie de consacrare supremă şi de cercetare avansată susţinută necondiţionat de stat. Scopurile principale ale Academiei rămân cele care au definit‑o dintotdeauna: consacrarea excelenţei şi derularea cercetării de vârf. Dar mai există o prioritate, uitată intenţionat de unele organisme centrale ale statului, anume rolul Academiei de factor al echilibrului din societate, precum şi rostul Academiei de a avea poziţii constructive în societatea românească şi în comunitatea mondială. Academia are menirea de a oferi expertiză în toate domeniile ştiinţei, artei, culturii, creaţiei, dar şi în ceea ce înseamnă mersul societăţii în general. Academia elaborează diagnoze ale prezentului şi prognoze ale lumii ce va să vină, Academia construieşte viziuni privind protecţia mediului, privind gestionarea avuţiei naţionale, privind cadrul legislativ coerent, privind sănătatea şi educaţia naţiunii. Cu alte cuvinte, parafrazând un vechi proverb latin, nimic din ceea ce este omenesc şi românesc nu trebuie să‑i fie străin Academiei. Fireşte, pentru îndeplinirea acestor roluri, Academia trebuie să fie şi ascultată, respectată, sprijinită.

Proiectele de viitor ale Academiei sunt foarte multe şi toate sunt legate de cultura naţională, de cercetarea ştiinţifică, de spiritualitatea românească şi de bunul mers al ţării în general. Ne preocupă buna funcţionare a instituţiei, reaşezarea sa pe locul care i se cuvine, curmarea neînţelegerilor endemice din sânul societăţii româneşti, recunoaşterea prestigiului celor mai valoroşi intelectuali români. Din păcate, Academia nu se poate concentra întotdeauna pe realităţile intelectuale, din moment ce, în urmă cu 70 de ani (în 1948), a fost privată de toate bunurile sale, lipsită de unii dintre cei mai valoroşi membri ai săi (excluşi, arestaţi, cercetaţi, închişi, ucişi în detenţie etc.), obligată să supravieţuiască într‑un regim de dictatură şi chiar să facă unele compromisuri spre a nu fi distrusă complet. Toate acestea au lăsat sechele până azi. De exemplu, spre deosebire de alte instituţii similare din jur, Academia Română a beneficiat de‑a lungul timpului de donaţii substanţiale din partea unor membri, a unor mecenaţi, a Casei Regale Române. La 1989, când Academia şi‑a reintrat în drepturi, după mai bine de patru decenii de privaţiuni, statul nu a înapoiat instituţiei decât o parte mică din ceea ce îi aparţinuse de drept. Restul bunurilor au trebuit recuperate pe calea justiţiei, prin procese îndelungate şi costisitoare. Acest imens efort – neîncheiat încă – a secătuit Academia de bani şi de energii. Academicienii nu sunt pe lumea asta ca să lupte cu legile nedrepte şi cu maşinaţiunile răuvoitorilor. În consecinţă, în ciuda legendelor care circulă, Academia nu are fondurile necesare ca să existe demn, pentru că proprietăţile care ar putea‑o ajuta sunt secătuite, ruinate, parţial distruse, încă înstrăinate etc. Cu toate acestea, ca pasărea Phoenix care renaşte din propria cenuşă, Academia face eforturi uriaşe ca să existe demn şi ca să‑şi îndeplinească menirea. De exemplu, pentru Centenar, membrii Academiei şi cercetătorii din institutele şi centrele sale au elaborat aproape 40 de volume cu evoluţia în timp a tuturor domeniilor de cercetare şi de creaţie, mai ales în ultimul secol. Alte admirabile lucrări se vor adăuga celor peste 200 de volume din colecţia clasicilor literaturii române şi universale, scoasă prin strădania acad. Eugen Simion de către Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă (de sub egida Academiei). Alte sute de cărţi vin să întărească starea de veghe asupra limbii, literaturii şi istoriei naţionale şi să detalieze ceea ce s‑a publicat deja, adică Marele Dicţionar al Limbii Române (Dicţionarul Tezaur), dicţionarele literaturii române şi Istoria Românilor (tratat), apărută în zece volume masive. Prin urmare, proiectele Academiei Române sunt totuna cu marile întreprinderi ale culturii naţionale.

Educaţia este un domeniu fundamental în orice societate civilizată pentru că ne asigură hrana spiritului. Dacă ne îngrijim numai de hrana trupului, vom trăi, dar nu ca fiinţe umane. Umanitatea există prin educaţia din familie, din şcoală (şcoli) şi prin educaţia făcută de‑a lungul întregii vieţi. Educaţia este bazată pe cultura generală a unei comunităţi, iar Academia consacră valorile esenţiale din ştiinţe şi arte, oferind societăţii repere etice şi estetice.

Academia Română participă activ la dialogul internaţional de profil şi are acorduri de colaborare cu numeroase academii din întreaga lume. Face parte şi din uniuni internaţionale ale academiilor europene şi mondiale. Impactul Academiei Române este proporţional cu impactul ţării noastre în lume. Academia nu poate face minuni, nu poate face „imagine” bună mereu din moment ce realităţile sunt aşa cum sunt. Ca să reflecţi bine ţara este nevoie să existe acel bine în realitate. Avem savanţi admirabili, unii dintre ei primii la nivel mondial în ştiinţele lor. În mare parte, deşi sunt membrii ai Academiei Române, lucrează pe alte meridiane şi asigură gloria altor state şi popoare. Ştiinţa este însă internaţională şi este important să ne bucurăm cu toţii de roadele ei.

Regimul comunist a dorit, în faza sa finală şi dură, să distrugă Academia Română, din moment ce i‑a luat o mare parte dintre atribuţii şi nu i‑a mai permis să primească membri între 1974 şi 1989. Academia pierdut însă, în anii comunismului, cea mai de preţ „avere” a sa, anume autonomia sa ori, cum le plăcea unora să spună, independenţa spiritului său. Academia nu a fost creată de către marii bărbaţi despre care vorbeam ca să se subordoneze unor mărunte comandamente venite de sus şi nici unor instituţii politice orgolioase şi caduce. Academia Română încorporează esenţa înţelepciunii acestei naţiuni şi ea trebuie tratată ca atare. Din păcate, epoca de libertate de după 1989 – sincopată şi chinuită, este drept – nu i‑a adus Academiei reala recunoaştere a valorii şi nici a statutului său. Conducerea Academiei s‑a zbătut şi se zbate ca să obţină fonduri pentru simpla funcţionare a instituţiei, este pusă în situaţia jenantă să le explice unor deţinători ai puterii (ignoranţi ori răuvoitori) ce este Academia şi care sunt rosturile sale. Or, ca să‑şi îndeplinească menirea şi să facă faţă provocărilor interne şi internaţionale, Academia trebuie nu doar lăsată să funcţioneze, ci şi sprijinită de societate. Iar societatea/ statul i‑a luat Academiei toate bunurile şi i‑a întemniţat membrii, iar după 1989 tot statul nu i‑a dat decât minimul necesar înapoi, sfătuind‑o să se descurce. S‑a „descurcat”, dându‑şi puţinele venituri pe interminabile şi problematice procese în justiţie! Toate acestea generează, evident, şi neîmpliniri, pentru că nu poţi face performanţă de cel mai înalt nivel cu salarii de cel mai scăzut nivel, fără vouchere de vacanţă date personalului sau cu indemnizaţii de academician impozitate drastic! Academia Română nu are nevoie de milă ori de compasiune, ci de respect şi demnitate! Sunt, natural, instituţii şi personalităţi ale statului care înţeleg asta şi care acţionează în consecinţă, dar sunt şi răuvoitori. Informaţia corectă este extrem de importantă în lumea de azi, ca şi forma de comunicare a informaţiei. Iar spaţiul şi timpul au interferat mereu în construirea lumii şi a edificiilor naţionale. Avem datoria în această lume să ne manifestăm ca români, deţinători ai statelor româneşti şi purtători de mesaje româneşti. Numai aşa vom fi înţeleşi şi respectaţi şi numai aşa vom putea fi europeni.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now