Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Dincolo de uriaşa putere de creaţie

Dincolo de uriaşa putere de creaţie

Breban e unul dintre rarii noştri prozatori postbelici care nu lasă cuvintelor sarcina de a aluviona un înţeles. Breban nu e un romancier de cuvinte, un narator, ci un romancier de situaţii, de tensiuni. Romanele lui au temperatură interioară de nuvelă. Adică au tăietură poetică. Uneori, tensiunile au dimensiunea unui oraş (precum în Don Juan), alteori sunt cosmice (precum în Bunavestire)

La gala revistei Contemporanul din decembrie trecut, l‑am văzut pe Nicolae Breban vorbind înflăcărat despre rolul „înţelepţilor tribului” în România de azi. România nu va ieşi din actuala zodie nefastă, avertiza el, până nu „ne va întreba pe noi bătrânii” ce se întâmplă cu ea şi ce trebuie să facă pentru a se revigora.

Sigur, pentru anumite segmente, active şi vocale, ale generaţiilor mai tinere, argumentul seniorităţii nu mai ţine, pentru că lumea lor s‑a redus la nişte butoane şi ecrane mici‑mici‑mici pentru a căror alegră manipulare nu‑ţi trebuie decât înţelepciunea degetelor mari. Pe acele ecrane, din perspectiva acelor degete, România e o ficţiune care poate fi accesată sau trimisă în neant pe diagonala ecranului cu o simplă fluturare de mână. Parte a acestei ficţiuni numite „ţară” sau „patrie”, bătrânii sunt doar obsoleţi, sunt depăşiţi, nu mai au nimic de oferit. În lumea tehnologiilor instant, în care totul trebuie să fie de „ultimă generaţie” ca să „performeze”, în care nimic nu se acumulează, nimic nu se repară şi nimic nu se transformă, ci totul se aruncă, „vechi” e tot ce nu e de azi sau de mâine. Oamenii nutriţi de acest mediu sunt, într‑adevăr, neglijabili în privinţa înţelepciunii lor. Mulţi dintre ei nu ştiu nici măcar să se încheie la şireturi, având toată viaţa lor doar încălţări cu „scai”. „Pie in the sky”.

Dar împrejurul acestei lumi virtuale, al pseudorealităţii şi pseudo‑„tinerilor” produşi de pseudo‑progres – numesc astfel alunecarea rapidă pe diagonala decăderii a oamenilor care confundă viteza mişcării cu sensul ei –, pulsează, inevitabil, realitatea. Rolul „bătrânilor” de care vorbea Breban e tocmai acela de a ne pune în contact cu această realitate, de a ne pune în contact cu părţile nevăzute ale lumii, cu realitatea naturală, mistică, socială, psihologică pe care, până la o anumită vârstă, nu ne e dat să le bănuim. La nivel obişnuit, acest contact se face prin intermediul înţelepciunii de viaţă, al experienţei, al lecturilor din clasici. La nivelul clasicilor de tip Nicolae Breban, acest contact e mijlocit de un geniu care îngăduie pre‑vederea, vederea înainte, nu vederea înapoi, nu e simplă experienţă de viaţă, ci surprinderea realităţii, dezvăluirea ei (novalisiană) din unghiuri inaccesibile cunoaşterii pedestre.

Într‑adevăr, opera lui Nicolae Breban susţine apelul omului la „înţelepciunea bătrânilor”. Şi asta pentru că Breban a fost, în toată opera sa, încă de la primul roman publicat, Francisca (1965), un explorator al entropiei şi al modului în care persoana se poate opune entropiei. Şi, iarăşi, nu este întruchipare mai viguroasă a luptei împotriva entropiei decât cea a romancierului care, în al nouălea deceniu de viaţă, s‑a apucat, în ultimele romane, Singura cale (2015), Jocul şi fuga (2015) şi Frica (2018), să reviziteze, în condiţii de libertate, epoca stalinistă a României, să scrie, fără preocuparea cenzurii, despre deţinuţii politici şi Canal, despre colectivizare (în Frica), despre toate sinistrele acutizări politice ale decrepitudinii universale care au măcinat România celei de a doua jumătăţi a secolului al XX‑lea.

Într‑adevăr, în cărţile lui Breban te simţi la adăpost de anecdotic, şi asta nu pentru că autorul nu ar avea umor, pentru că are, şi încă de cel mai cinic – fiind mai caragialian decât romancierii ardeleni tradiţionali (de la Slavici şi Agârbiceanu, la Rebreanu) –, ci pentru că scriitorul porneşte întotdeauna de la un concept, de la o înţelegere sintetică a situaţiei romaneşti. Breban e unul dintre rarii noştri prozatori postbelici care nu lasă cuvintelor sarcina de a aluviona un înţeles. Breban nu e un romancier de cuvinte, un narator, ci un romancier de situaţii, de tensiuni. Romanele lui au temperatură interioară de nuvelă. Adică au tăietură poetică. Uneori, tensiunile au dimensiunea unui oraş (precum în Don Juan), alteori sunt cosmice (precum în Bunavestire). Dar această tensiune, această viziune, această „înşfăcare” a realităţii precede scrisul. La Breban, sensul nu se naşte din scriitură, ci scriitura din sens. Şi cu toate că l‑am auzit şi citit de multe ori mărturisind că, atunci când a ajuns în Bucureşti, el scria prost faţă de colegii lui valahi, e demn de remarcat că acest sens – conceptele („frica”) care stau la originea romanelor brebaniene – nu îi împleticesc scrisul, nu îl fac didactic, ci îl ajută să infiltreze dinamic multiplele nervuri ale realităţii.

Paradoxul e că această validitate estetică a romanelor sale vine, dincolo de uriaşa putere de creaţie, dintr‑o concepţie de modă veche a romancierului, a creatorului. Breban şi‑a luat întotdeauna foarte în serios vocaţia şi, odată cu ea, şi lumea din jur. De fapt, el ia cu atât mai în serios lumea cu cât ea devine mai mult obiect al atenţiei sale de romancier. Breban percepe lumea ca romancier sau o ignoră. Acest lucru e vădit şi de discuţiile (oare se pot numi astfel?) cu el, discuţii care se transformă treptat în monologuri şi pentru că omul, ca şi romancierul, nu acceptă vreodată să te scape din „gheare”, să te lase să îţi fugă atenţia. De aceea, oralitatea lui Breban nu e mai laxă decât scrisul lui. El nu discută despre lucruri frivole, are un interes antropologic, asemeni lui Dostoievski sau Tolstoi, în semnificaţia micilor gesturi (cine l‑a auzit depănând amintiri literare înţelege ce spun), e mereu în urmărirea câte unei idei, câte unei axe nebănuite a realităţii.

Lumea tinde să uite, din cauza debutului său la 31 de ani, că Breban avea, la deplina instaurare a comunismului în România, 14 ani şi că venea dintr‑o familie cu profunde rădăcini în complexa şi furtunoasă viaţă politică a Transilvaniei. Breban nu era un inocent, nu a fost unul dintre scriitorii crescuţi de Partid care s‑au trezit mai apoi. El a ştiut dintotdeauna că a fi scriitor în România comunistă era un joc implicând pândă, fugă şi seducţie. A venit înspre cariera de scriitor ducând în sine întreaga moştenire a lumii din care venea, a unei masculinităţi ardeleneşti, uneori bolovănoase poate, sau „feroce”, oneste, mult diferite de cea a felinilor interbelici preferaţi în cercurile bucureştene.

Breban e, şi din acest punct de vedere, ca personaj, nu doar ca romancier, un demn – ultim? – reprezentant al unei lumi care, prin comparaţie cu cea de azi, îmi apare de dimensiuni gotice!

Mircea Platon

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now