Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Crişu Dascălu: Cei 2 ani ai Marii Uniri şi cei 20 de ani ai României Mari

Crişu Dascălu: Cei 2 ani ai Marii Uniri şi cei 20 de ani ai României Mari

Datoria istoricilor este să identifice documentar, să descrie şi să interpreteze evenimente şi personalităţi, fără să uite victoriile şi eşecurile, capitulările şi răzvrătirile, alianţele şi trădările care au populat stratul vizibil al vremurilor

De la Unirea cea Mare a trecut, iată, primul secol. Un prilej nu numai de sărbătorească aducere aminte, ci şi unul de meditat la cum s‑a înfăptuit reunirea într‑o singură ţară a neamului românesc (de fapt: a celei mai mari părţi din el!) şi la ce trebuie să facem noi, cei de azi, pentru a nu risipi, şi mai mult, ce s‑a făcut atunci. Nu sunt istoric, dar trăiesc în istorie şi nu mi‑e deloc totuna în ce fel de istorie îmi este dat să trăiesc.

Copleşiţi, pe bună dreptate, de importanţa crucială a actului istoric de la Alba Iulia, poate că trecem prea uşor cu vederea că Marea Unire nu a fost un singur eveniment, ci un proces care a durat doi ani, de la 27 martie 1918, când Basarabia şi‑a proclamat voinţa de a redeveni pământ românesc, până la 4 iunie 1920, când au fost stabilite graniţele noastre vestice la Trianon.

Datoria istoricilor este să identifice documentar, să descrie şi să interpreteze evenimente şi personalităţi, fără să uite victoriile şi eşecurile, capitulările şi răzvrătirile, alianţele şi trădările care au populat stratul vizibil al vremurilor. Există însă şi partea profundă a acestora, cea a etnicităţii anonime, în care nu există decât bucurii şi suferinţe.

Procesul unificator se lasă privit din ambele perspective. El a devenit posibil după ce a fost consemnat sfârşitul Primului Război Mondial, care a adus cu sine dezmembrarea imperiilor Ţarist şi Austro‑Ungar. Naţiunea română nu a fost singura care a beneficiat de această oportunitate. Unele şi‑au constituit state naţionale omogene etnic: Finlanda (6 decembrie 1917), Lituania (16 februarie 1918), Letonia (18 februarie 1918), Estonia (23 februarie 1918), până şi Austria (12 noiembrie 1918) şi Ungaria (16 noiembrie 1918) au aderat la această formulă; altele au format state de tip federalist, multietnic: Cehoslovacia (28 noiembrie 1918) şi Uniunea croaţilor, slovenilor şi sârbilor (29 noiembrie1918, care s‑a alăturat Regatului Serbiei la 1 decembrie 1918).

Prin natura lucrurilor, românii au ales calea naturală a unificării lor într‑un singur stat, prin proclamarea succesivă a acestei opţiuni în Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918) şi Transilvania împreună cu Banatul (1 decembrie 1918). De fapt, în cazul Basarabiei şi al Bucovinei, provincii care făcuseră parte altădată din ţările româneşti, ar trebui să se vorbească de reunificare, în timp ce unificarea ar privi doar Transilvania şi Banatul. Situaţia este similară celei a Poloniei, care şi‑a proclamat statalitatea (11 noiembrie 1918), prin reunificarea provinciilor anexate de state învecinate ei. Un alt element comun este şi acela că teritoriile unificate au făcut parte anterior din două (în cazul României: Ţarist şi Austro‑Ungar) şi chiar din trei imperii (în cel al Poloniei: Ţarist, Austro‑Ungar şi German).

O remarcă pe care mă simt dator să o fac este aceea că în procesul Marii Uniri au fost implicate, iniţial, trei formaţiuni româneşti: Regatul României şi statalităţile temporare ale Basarabiei şi ale Transilvaniei cu Banatul, care au funcţionat un timp cu organe legislative şi executive proprii.

Trecând peste faptul că politica lui „mai bine mai puţin decât nimic” a dus la abandonarea unei populaţii româneşti în Serbia şi în Ungaria, cu consecinţa uşor de bănuit a deznaţionalizării ei treptate, nu pot să trec cu vederea peste suferinţele greu de imaginat pe care românii din provinciile proaspăt unite cu Ţara le‑au îndurat. Istoricii le dezvăluie rar, şi atunci cu jumătate de gură, iar politicienii le ignoră cu bună ştiinţă, pentru a nu leza susceptibilităţile celor care oricum refuză să‑şi recunoască faptele.

Administraţiile provizorii, cu gărzi naţionale într‑o lentă şi dezordonată constituire, s‑au dovedit a fi neputincioase în a‑şi apăra conaţionalii de fărădelegile nenumărate ale bandelor ruseşti de dezertori în Basarabia, ale armatei ungare într‑o degringoladă care încă elibera resturi active în Transilvania şi ale armatei sârbe de ocupaţie în Banat. O istorie profundă a acelor ani ar scoate la iveală jafurile şi distrugerile, intimidările şi jignirile, înjosirile şi violenţele, ororile şi crimele comise atunci. Poate cu unirea s‑a făcut şi la acest nivel, al suferinţelor anonime, dar colective. A contabiliza la nesfârşit numai bucuriile unora şi a ignora total nenorocirile celor mulţi este un regretabil cinism.

Unirea cea Mare nu a însemnat numai integrarea celei mai mari părţi a naţiunii noastre într‑un sigur stat, ci ar fi trebuit să ducă la realizarea uniunii dintre naţiune şi stat, acesta fiind învestit cu dublul rol de guvernare a celei dintâi şi de vistiernic al demnităţii naţionale. Din păcate, îndeplinirea ambelor roluri a fost ratată în perioada următoare, când constatăm că România întregită a fost doar administrată, nu însă şi guvernată. Rezultatul a fost că între guvernanţi şi popor s‑a adâncit o breşă prin care demnitatea naţională s‑a refugiat în adăpostul subteran al conştiinţei identităţii noastre, singura ce mai rămăsese de apărat. Rezultatul ştiut: amputarea României Mari, care a fiinţat numai între 4 iunie 1918 (tratatul de la Trianon) şi 23 august 1919 (pactul Ribbentrop‑Molotov), respectiv 30 august 1910 (dictatul de la Viena).

Principala cauză care a făcut ţara vulnerabilă a fost o instabilitate generalizată, uşor de evidenţiat prin câteva date revelatorii. În cei douăzeci de ani în care a existat România Mare, am avut parte de două mari crize, una economică şi alta financiară, au fost instaurate trei dictaturi, pe tron s‑au perindat cinci regi şi ne‑au condus treizeci şi cinci de guverne.

Aceste cifre sunt semnele neputinţei statului şi a politicienilor de a rezista în faţa agresivităţii externe. Dar o neputinţă similară se constată şi la alte state, dintre care unele au suferit ciuntiri, iar altele au dispărut. În perioada interbelică, pe scena istoriei europene şi‑au făcut intrarea statele totalitare, conduse autoritar de lideri despotici (Stalin, Hitler, Mussolini, Horty), care, cu acceptul tacit al democraţiilor anesteziate, au refăcut harta continentului, aducând‑o foarte aproape de înfăţişarea ei de dinainte de 1918. Rând pe rând, au încetat să mai existe ţările baltice, Polonia, Austria, Cehoslovacia şi, parţial, România. Marii învinşi s‑au impus înaintea beneficiarilor înfrângerii lor de odinioară. Uneori, eşti constrâns să suporţi insultele istoriei nu ca învins, ci ca învingător, tot astfel cum, alteori, ai privilegiul să te bucuri de graţia ei nu ca învingător, ci ca învins…

Apetitul capitulard, manifestat aproape afectuos la sfârşitul anilor 30, nu este nici nou, nici deosebit de izbutit. După bătălia de la Jena (14 octombrie 1806), ducele Emil August von Gotha (unul dintre învinşii lui Napoleon) se înfăţişă înaintea împăratului învingător, care îl întrebă:

– Cât de mare e ţara dumitale, domnule?

– Atât de mare cât porunceşte Majestatea Voastră!

Trebuie să ne temem de adevărul că în istorie totul e reversibil. Trebuie să ne fie frică de neputinţa sau chiar de reaua voinţă a guvernanţilor. Trebuie să ne înspăimânte capitulările necondiţionate, laşităţile de tot felul, preferinţa de a trăi nedemn, dar a trăi. Dar trebuie să ne rămână viu un alt adevăr: acela că popoarele nu greşesc niciodată, că numai conducătorii lor sunt cei care greşesc.

Dar atunci ce ne rămâne?

Poate speranţa că se va reveni la cel puţin ce a fost cândva şi s‑a pierdut? Poate, căci Nikolaos Basigos ne asigură că, dacă speri, totul devine suportabil. Însă, adaug eu: totul, inclusiv răul care sperai că va putea fi înlăturat, ceea ce pune în cauză însăşi utilitatea speranţei ca mod de supravieţuire.

Însă, dacă nici speranţa nu ne poate ajuta, atunci ce ne mai rămâne?

Un răspuns, singurul acceptabil, poate veni dintr‑o mică istorie adevărată, dar care nu a apărut niciodată şi nici nu va apărea vreodată în manuale ori în tratate.

Într‑o dimineaţă friguroasă de februarie a anului 1907, a coborât în gara Seghedin, din trenul de Timişoara, un tânăr bărbat care, apoi, s‑a urcat laolaltă cu bagajele într‑una dintre birjele care staţionau pe stradă.

– Trei florini până acolo, domnule!

– Dar de unde ştii încotro mă duc?

– Ori de câte ori în birja mea se urcă un bărbat cu un geamantan de haine şi o ladă cu cărţi, ştiu că este un român pe care trebuie să‑l duc la închisoare.

Bărbatul cel tânăr era scriitorul, preotul şi jurnalistul Mihail Gaşpar, care fusese condamnat la zece luni de temniţă pentru un „delict de presă”: publicase în ziarul Drapelul din Lugoj articolul intitulat Ne trebuiesc fapte!

Să fi ştiut oare ce e de făcut acest intelectual patriot, silit fiind să trăiască sub stăpânire străină, mai bine decât noi, cei care, şi datorită lui, trăim într‑o ţară liberă? Că sunt împrejurări în care numai faptele contează?

A sosit poate timpul să refuzăm postura de musafiri ai unei istorii în care cedăm la nesfârşit altora dreptul de a scrie regulile ospitalităţii.

Nu sunt istoric, dar sunt un om care trăieşte în istorie şi nu îmi e deloc totuna în ce fel de istorie îmi este dat să trăiesc.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now