Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Breban între voinţă şi geniu

Breban între voinţă şi geniu

Pe N. Breban cred că îl preocupă obsedant riscul şi eşecul în viaţa creatorului de astăzi şi dintotdeauna. Ideea aceasta îl domină, încât d‑sa îşi priveşte relaxat şi lucid trecutul, „aşezat” pe marginea propriului drum. Creatorul mulţumeşte zeilor că‑i dăruiesc astfel trecutul, îi dau resursa să‑l evalueze, privindu‑l şi urmărindu‑l ca pe o altă existenţă

Prin formaţia mea bio‑medicală am fost sensibil şi receptiv la fenomenul creaţiei, implicit m‑a impresionat profund fenotipul creatorului, în procesul creaţiei şi, mai ales, în domeniul artelor. Pentru percepţia mea creatorul‑om este o probă, o mărturie pământeană indubitabilă a modelului nostru absolut: marele creator. Încerc să‑l înţeleg pe creator ceva mai mult, aşa cum am reuşit, cred, să mă apropii de omul Nicolae Breban. Nicolae Breban este, probabil, o îmbinare excepţională, de o factură aparte, a unor trăsături genetice transmise prin mecanisme epigenetice, de‑a lungul mai multor generaţii de oameni educaţi, pe fondul cărora se grefează o experienţă personală dramatică, de luptă pentru căutarea drumului propriu şi pentru împlinirea sa, cu destinul de a face, de a înfăptui, într‑o constantă luptă antientropică, alimentată de o voinţă neobişnuită. Romanul său Jocul şi fuga, la prima frază, aşa începe: „Ca să faci o treabă îţi trebuie voinţă; dar ca să faci o chestie deosebită, îţi trebuie geniu”. Putem bănui că la Breban coexistă ambele componente.

Pe Nicolae Breban l‑a obsedat, cred, ideea să‑şi dovedească sieşi că poate să facă, să făurească o lume a romanelor sale, cu întrebări multe şi mai puţine răspunsuri, să teoretizeze şi să explice în eseurile sale fundamentele teoretice, conceptuale, izvoarele gândirii şi ale creaţiei sale. Evocându‑l pe Goethe „munca este singura compensaţie a acestei vieţi”, Nicolae Breban comentează în felul următor: „Munca văzută ca o creaţie, se înţelege pasiunea modelată de ritmul încordării zilnice”.

Ştiu că‑i place o frază, chintesenţă a vieţii lui, a privirii sale înapoi, o privire iscoditoare, autoevaluatoare, exigentă. Breban spune aşa: „După o vreme m‑am aşezat pe marginea drumului, care a fost viata mea”. Este mottoul aşezat la romanul său Jocul şi fuga, alături de un altul din Friedrich Nietzsche (Aşa grăit‑a Zarathustra): „Un joc, o roată din sine rostogolindu‑se”. O ilustrare a trecerii noastre prin lume, odată cu vremea.

Pe N. Breban cred că îl preocupă obsedant riscul şi eşecul în viaţa creatorului de astăzi şi dintotdeauna. Ideea aceasta îl domină, încât d‑sa îşi priveşte relaxat şi lucid trecutul, „aşezat” pe marginea propriului drum. Creatorul mulţumeşte zeilor că‑i dăruiesc astfel trecutul, îi dau resursa să‑l evalueze, privindu‑l şi urmărindu‑l ca pe o altă existenţă. Nicolae Breban, în Viaţa mea, explică emoţionant acest adevăr: „Nu, pe scurt, trecutul pentru mine înseamnă, cu energia pe care încă o posed, capacitatea de a retrăi încă o dată, de a revizita, de a reîntâlni nu puţine figuri ce nu mai sunt, dar şi pe mine însumi, amuzându‑mă nu de puţine ori de gafele, de dizgraţiozităţile comportamentale sau lexicale pe care le‑a săvârşit, senin, mascota din faţa mea ce‑mi poartă încă, atât cât încă pot eu deosebi prin ceaţa fină a timpului, unele reflexe sau stereotipuri ideatice ale celui care se spune că am fost”; „Şi, ceea ce puţini ştiu, a sta aplecat asupra trecutului este, probabil pentru prima oară în propria‑ţi existenţă, momentul când devii dintr‑un oarecare călător, serv sau vasal, instrument al altora şi fals stăpân, un… stăpân adevărat! Rege al unui regat ce se desfăşoară la picioarele privirii tale atente, dominatoare, curioase, aşa cum îţi erau privirile în prima tinereţe, încă nesperiat, nemurdărit de vreo experienţă de orice fel”!

În Riscul în cultură am găsit reflecţii pline de sugestii şi un realism dur: „Riscul în creaţie devine vizibil, sensibil, actual, distrugător abia în interiorul ei, în pura ei practicare; şi nu este unul contondent, sportiv‑distrugător, ci seamănă cu filtrele Evului Mediu, cu viruşii noştri contemporani, nevăzuţi şi ubicui, gravi şi respectabili! Devii cu adevărat conştient de el prea târziu, cu mult prea târziu, când realmente nu mai este nimic de făcut”. Şi mai departe: „Ce riscăm de fapt în cultură, în creaţie? Ratarea. Boala. Ridicolul. Infernul îndoielii”. Nicolae Breban leagă ideea de risc la care se expune creatorul şi implicit cercetătorul, cred eu, de ideea de destin. E nevoie să oferi un model altora, dar „şi postura morală, într‑o formă nedogmatică, ca exemplu, şi legătura ei aproape directă cu riscul, cu acel risc, o repetăm, care înseamnă căutare curajoasă şi organizată, slujire îndelungată a unor obsesii creatoare de viziuni şi simboluri, nevoia de a descoperi noi legi ale materiei”.

Un mare, cred eu, şi respectat profesor de limba română – îl voi numi pe regretatul Eugen Campus, profesorul meu de limba română la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti –, în anii ’50, ne‑a învăţat să caracterizăm personajele după limbajul lor. Acesta fiind un mod de identificare, de către cititor, a mijloacelor artistice ale autorului folosite pentru a face un portret. Nicolae Breban îşi caracterizează personajele din romanul Jocul şi fuga altfel. Aşa cum spune un distins critic, la Breban, cititul auto‑portretizează: „Eşti şi ce citeşti”. Atunci când „citeşte personajul pe el se citeşte”, şi astfel se dezvăluie (Marian Victor Buciu). Ca să parafrazăm, am zice: spune‑mi ce citeşti ca să‑ţi spun cine eşti!

Alex. Ştefănescu îl admiră pentru forţa de a crea mari edificii de cuvinte, citându‑l pe Nicolae Breban, care enunţă că un roman înseamnă „a construi un turn pentru a face prizonieră priveliştea” sau „a construi o grădină pentru a încarcera fluturii”. Surprinzător, i se reproşează lui Breban o anumită atitudine non‑combat, opera sa rămânând, exclusiv, o virtuozitate artistică (Alex. Ştefănescu, România Literară). Criticul crede că Nicolae Breban rămâne neclintit la masa de scris, „în timp ce alţi scriitori îşi risipesc vieţile pe baricadele zadarnicelor lupte politice”. Acelaşi critic subliniază „surditatea acestui mare romancier, la care nu ajung niciodată observaţiile critice referitoare la opera sa”. Desigur, poate fi adevărat, dar mai este ceva. Am multe motive să cred altceva despre Nicolae Breban, distinsul nostru coleg, din mai multe schimburi recente de idei şi din prezenţa sa publică din ultimul timp. Într‑o întâlnire din 2015 cu ocazia sărbătoririi a 60 de ani ai romanului Moromeţii de Marin Preda, la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Nicolae Breban a spus ceva de mare semnificaţie, care este esenţa dramei comuniste a poporului român: „Drama mare a comunismului, dar n‑o spune nimeni, o spun eu şi am s‑o tot spun până o să mor, nu a fost nici a intelectualităţii, nici a bisericii, nici a marii finanţe, marea dramă a fost cea a ţăranului român”! Adică a matricei fundamentale a poporului român. Şi eu cred la fel dintr‑o experienţă nemijlocită de martor. O realitate pe care o percep cu profundă şi neostoită amărăciune. În plus, să nu uităm că marile noastre valori au fost de origine ţărănească! Apropo de opinii, Nicolae Breban spunea în acelaşi context: „Dar eu nu prea am tact, eu spun ce cred eu într‑o ţară în care tac toţi ca oile!”.

În mediul virtual (pe un blog) am identificat o întrebare: „De ce deranjează Nicolae Breban?” La care iniţiatorul îşi răspunde: în plan politicnu face parte din gaşcă; în plan artistic, pentru că nu are egal ca romancier român în viaţă, printre „gorilele găştii” („Contele de Saint Germain”). Mă întreb şi eu, de pe margine, de ce Nicolae Breban, un romancier uriaş, un român de dimensiune europeană, nu are parte de ce i se cuvine, implicit culturii, literaturii româneşti?! Probabil că românii au trecut pe lângă mai multe premii Nobel pentru literatură, ştiinţe, medicină, biologie. Cât mai suntem dispuşi să pierdem pe mâna noastră? Şi din ce motive?

Felicitări, stimate Domnule Acad. Nicolae Breban! Dragă Nicolae, îţi dorim să ai multe satisfacţii în continuare, iar nouă tuturor, mai ales elitei româneşti îi dorim să‑i vină gândul cel bun, mintea românului de pe urmă.

La mulţi ani, stimate coleg, cu noi şi strălucite împliniri ale talentului tău nesecat şi tumultuos, pentru gloria literaturii române!

Victor Voicu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Victor Voicu

Victor Voicu Medic farmacolog, doctor în medicină Preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale a Academiei Române. Membru titular al Academiei Române din 2001 (corespondent – 1991). Ales membru-corespondent din străinătate al Academiei Naţionale Franceze de Medicină, academicianul Victor Voicu este [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now