Contemporanul » Cărți primite la redacție » Contururi, obiecte & goluri

Contururi, obiecte & goluri

Al patruzecilea volum de versuri al unui scriitor care a renunţat la arhitectură pentru a se exprima liber profesionist în literatură nu poate trece oricum cu vederea, chiar dacă discursiv volumul nu există o variaţie semnificativă în raport cu cele recente. Dar tocmai această condensare/ esenţializare şi menţinere în mainstream‑ul discursului poetic propriu al ultimilor ani, fără diluare, fără alunecări înspre alte vârste şi tendinţe ale organizării discursive, fac din Trecerea în alt ocean (2018)[1], delicatul volum al lui Constantin Abăluţă, unul special, reprezentativ, identitar poate. Spune Constantin Abăluţă, într‑o notă de pe pagina de început a cărţii, că simte că acest volum va fi unul special, poate asemenea celui care deja îl defineşte identitar, Drumul furnicilor:

Trecerea în alt ocean este al patruzecilea volum de poezie al subsemnatului. Drumul furnicilor a fost al douăzecilea. Simt că acestea s‑ar putea să rămână cele mai importante volume ale mele. Prin simplitate, concentrare şi directeţea abordării temelor. Prin lipsa oricărei emfaze. Prin empatia faţă de lucrurile şi vieţuitoarele acestei lumi, în care omul este o prezenţă nu întotdeauna de bun augur. Omul: o enigmă învăluită în prea multe cuvinte. Acest volum îşi propune să descopere omul mai curând prin tăceri revelatoare. Şi prin emoţia umbrelor lui pe obiectele cotidiene.

Probabil că Trecerea în alt ocean înseamnă calea echilibrată a definirii de sine a unui poet de prim‑raft al literaturii române, necitit pe măsura valorii sale, nu foarte cunoscut astăzi din cauze extraliterare.

Constantin Abăluţă cultivă şi în acest volum recent simplitatea obsesivă. Rafinamentul poetului şi discreţia discursului său fac din poeme piese fragile ale unui angrenaj în egală măsură perceptibil prin tot mai rarele azi forme ale cunoaşterii cărora le spunem convenţional poezie şi filosofie. Fragilitatea proiecţiei – poetul expune în pagini tăceri cu contur, gata să se risipească în cotidian – e dublată de o obsesivă tendinţă de suprimare a oricăror posibile căi de dezvoltare hermeneutică a textului în lectură. Textele nu deschid porţi spre dezvăluire, nu induc persuasiv schimbarea, dar pun lectorul în ipostaza de a căuta, în forme diferite ale cunoaşterii la care are acces, mecanisme textuale care să‑l traverseze dincolo. Mai întâi dincolo de cod. Apoi dincolo de albiile temporar secate ale contemplării nostalgice. Ţinând cont de discretul gust al poetului pentru închiderea în contur realist a unor umbre din propria‑i trecere, înţelegem mai degrabă o aplecare în spirit extrem oriental asupra faptelor cotidiene, cu potenţial de a fi redate în deplinătatea încărcăturii lirice, dar fără a fi dezbrăcate de realitatea care temporar le defineşte. Aşadar, poezia lui Constantin Abăluţă se aşază, şi în acest volum, în continuarea unei proiecţii interioare care impune neintervenţia în ordinea curgerii lumii. Secvenţe de viaţă sunt reflectate retrospectiv prin umbra trecerii lor. Micile fapte ale existenţei – cum să încerci să cunoşti altfel neabătutul parcurs al râului lui Heraclit? – sunt redate în lumina slabă, aproape neobservabilă cu ochiul liber al lectorului grăbit, a micilor şi inutilelor lucruri ale existenţei. A obiectelor care includ golul fiinţei în ele. Prin aceasta, obiectele devin martori în trecere, au valoare în interpretarea/ reinterpretarea unei/ unor vieţi (numai în planul proiecţiei auctoriale). Scaunele, de pildă, umplu o lume de goluri, cu urme ale trecerii. Numeroasele celelalte vieţi vor curge în interpretările lectorilor săi oarecum similar, dar cu alte obiecte martor. Umbra acestor obiecte, conturul lor sugerat e singura legătură – dar cât de puternică! – între intentio auctoris şi intentio lectoris. De la această legătură dintre autor şi cititorii potenţiali Constantin Abăluţă are cele mai mari aşteptări: „Îmi place să ascult/ Ce vorbesc oamenii pe stradă/ […]/ Doamne, lasă‑mi timpul necesar/ Ca din suma acestor cuvinte/ Să ţâşnească versul genial/ Care mă va ucide” (p. 51).

Iată, de pildă, aceleaşi scaune şi şepcile: primul ciclu se numeşte „O şapcă şi câteva scăunele”, conturează mai întâi, cristalizează ulterior, propriul contur:

În dimineaţa asta îmi pun şapca în cap/ Şi‑o pornesc pe străzi/ Poate e ultima şapcă/ Poate sunt ultimele străzi// Nu ştiu exact unde mă duc/ Dar acolo unde ajung pot să stau cât vreau/ Pot să zâmbesc sau să mă întristez/ Cu firescul cartofului răsărit printre brânduşe// Acolo e de mine/ Mă plimb de acolo‑acolo/ Şi nimeni nu moare de ciudă// Secunde privilegiate/ Secole în viteza a cincea/ Şapca răsărind printre brânduşe (Şapca, p. 16).

Apoi cristalizează contururi în devenire ale unor oameni. Ale unor trecători. A unora care au trecut, ale altora care trec. Ale tuturor celor care vor deveni semne ale trecerii, fără să ceară închiderea arcului hermeneutic: „Cei dragi dispar brusc şi din toate direcţiile/ Blitzuri cosmice/ Cineva ne pulverizează mişcările zilnice/ Umbra ne doare ca un braţ, ca un picior/ […]/ Salcia se va odihni şi ea în fereastră/După care eu nu voi mai fi/ În lucruri îmi pun nădejdea” (Lucrurile, p. 9). Cui ar folosi explicaţiile, în fapt? Căci poezia, cu puterea ei de sugestie, nu interpretează semnele trecerii, ci exprimă trecerea prin locuri goale, nicicând posibil a mai fi umplute cu altceva, prin vieţi risipite nicicând refăcute: „Omul acesta cu care azi dau mâna şi‑l numesc prietenul meu/ Şi mâine mâna lui dispare sub pământ/ Iar prietenia e preluată de vântul stepelor” (p. 59) sau „Stă în magazie pe‑o buturugă/ pe pironul bătut în grindă e agăţată bicicleta// spiţele au ruginit, dar tot sclipesc în soare/ omul cu faţa ca marea se gândeşte/ la prietenii lui de‑odinioară” (p. 71).

Recentul volum devine un jurnal al stărilor încrustate în lucruri, al plecărilor, al anunţatei ultime plecări. Un jurnal al aşteptărilor lungi şi apăsătoare: „În această zi nu vreau să fac nimic/ Cel mult să aştept ploaia/ Şi pe necunoscutul care vine ca mine/ Şi tac ca un scaun la o masă” (Necunoscutul, p.44). Dar şi un îndreptar al renunţării la sine şi la propriile fapte: „Şterge cu grijă pereţii/ nici urmă să nu rămână din faptele tale/ să‑i poţi încredinţa ca noi/ cuiva care‑i va iubi ca şi tine/ şi‑i va şterge la rândul lui/ când îşi va pierde îndemânarea de a fi în viaţă/ obişnuinţa de a repeta zilele (Pe măsură ce visam, iepurele murea, p. 31).

Constantin Abăluţă e un poet al solitudinii, într‑un spaţiu domestic golit de amprenta imediatului, rar ancorat în realitatea oraşului, care participă mai degrabă ca reflectare de goluri prin fereastra apartamentului, în privirea de la fereastră, însoţind retrospectiv trecerile. O continuă privire a undelor, sau a valurilor, o continuă şi neobosită privire care reuşeşte să surprindă oraşul în finele linii de contur ale unor schimbări de zeci de ani. Constantin Abăluţă surprinde marginalul şi neînsemnatul, cum el însuşi spune, distanţându‑se prin acest discurs definitoriu în raport cu sine (un sine în reflectare la fel de statornic, la fel de neschimbător ca lucrurile pe care se proiectează umbra trecerilor) şi nu cu generaţiile definite prin tuşele mai groase ale unor proiecţii sau ideologii literare. Interesant de observat că, în peisajul autohton, generaţia tânără încearcă să îl recupereze, alături de Ion Pop, Marin Mincu şi de Angela Marinescu (în fond, nişte voci lirice diferite, toţi trei venind dintr‑o vârstă a altor proiecţii, dintr‑un modernism târziu al anilor ’60‑’70, puternic disonant cu realitatea poeziei postdouămiiste). Dar această recuperare pare a avea, cel puţin deocamdată, doar efectul de dislocare a unui întreg consistent şi unitar al literaturii române de prim‑plan.

Constantin Abăluţă cultivă cu obsesie relaţia cu obiectele minore din existenţa proprie sau din proximitatea celorlalţi şi în Trecere în alt ocean caligrafiază cu precizie de etnometodolog faptele mărunte, dă chip celor mai neînsemnate gesturi ale retragerii în sine spre asceză, ale montării pe scenă – unica scenă a propriei camere – a spectacolului obiectelor în mişcarea lor lentă, în încărcarea lor cu timp, cu semnificaţie. Aparent poposind cu uşurinţă în lumina condensată în timp, privită diacronic în aşezarea ei pe obiecte, Constantin Abăluţă e mai degrabă un căutător al esenţelor, învăluind deziluziile în aura misterioasă a împăcării cu sine, repetând aceleaşi trasee cu care s‑a obişnuit o viaţă. Constantin Abăluţă dă o singură dimensiune a lucrurilor şi faptelor sale: adâncimea în timp, transformată într‑o fină linie de lumină. Iar acest contur e de fapt tuşa unei deschideri abrupte spre sine.

Note:
[1]  Constantin Abăluţă. (2018). Trecerea în alt ocean. Bucureşti: Casa de pariuri literare. 80 p.

Adrian Lesenciuc

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now