Contemporanul » Cărți primite la redacție » Cifra de control din codul numeric personal

Cifra de control din codul numeric personal

Codul numeric personal nu se schimbă, exprimând identitatea în interacţiune, în trecere şi recuperare de sine, mereu mai complexă, mereu raportându‑se la cele câteva elemente de cod înscris în actul său de identitate de poet…

Lucian Vasiliu este un poet inconfundabil, cu o dicţiune amestecând registrele literare, jonglând, aşadar, cu tonalităţile, cu accentele, cu elementele de ordin prozodic care nu ţin obligatoriu de o amprentă ritmică, precum în poezia lui Emil Brumaru. Situat, de altfel, în proximitatea lui Brumaru ca intenţie ludică, dar, cu siguranţă, inconfundabil în dinamica dicţiunii poetice, asta înseamnă chiar nefiind egal cu sine însuşi pe parcursul unui volum, cum ar fi cel care ne aduce în dezbatere, Cod numeric personal (2018)[1], Lucian Vasiliu alege lucid nuanţarea şi oscilaţia prin registru. În fond, pe acest teritoriu al subtilităţilor de registru, un creator polivalent nu este limitat de convenţii, pentru că registrul presupune identitatea dicţiunii. Ce va să însemne, pasămite, acest Cod numeric personal? Un cod numeric unic atribuit unei persoane, care include referinţe privitoare la reperele spaţio‑temporale ale intrării sale în lume şi o cifră de control, marcher ai veridicităţii înscrisului. Ce poate fi un Cod numeric personal în poezie? Un cod de trăsături atribuite unui anumit parcurs poetic, de referinţe (evident, subiective) asociate unui discurs reducând familia de funcţii la un simplu fir director, de autoreferinţe livreşti şi de întâmplări cotidiene pe care autorul le inserează în propriul traseu. Iar atunci când registrul cu care jonglezi permite fina translaţie spre întâmplările metafizice ale fiinţei dând seama de sine de contextul propriei intrări în această lume, ironia este cerinţa obligatorie. Dar ironia lui Lucian Vasiliu nu este corozivă ca la majoritatea optzeciştilor, ci întemeietoare. Iată câteva repere ale aşezării identitare (cu ironia fină, recuperatoare, indusă) din Declaraţia de avere: colecţia de chipiuri: toposurile Cernăuţi, Soroca, Tecuci, Bucureşti, Berlin şi, evident, Bârladul natal, proiectând umbra propriului arbore genealogic în lupta lor pentru o altfel de identitate, a comunităţii româneşti; referinţele livreşti, în amestec de autori întâlniţi sau cunoscuţi prin lectură: John Steinbeck, Costache Conachi, Vasile Voiculescu, Ion Luca (Alui) Caragiale, Matei Vişniec şi personaje: Don Quijote, moş Nichifor Coţcariul, dar şi de repere identitare raportate la propriul nume: Grigore Vasiliu‑Birlic (şi altundeva în text, George Andone Vasiliu, adică Bacovia). În rostirea sa, codul este incomplet, asumat ca atare („Descrierea colecţiei va continua/ după o pauză de cafea armenească…”, p. 9), dar proiecţia nu se îndepărtează de nucleele dense de întâmplări reale şi livreşti din propria viaţă, de incluziunile canonice generaţioniste (şi, implicit, încărcate ideologic): „Optzecist/ poate însemna să ai 1,80 m înălţime/ […]/ Să faci 80 de genuflexiuni/ în numele optzecismului de pretutindeni” (Legitimaţia Schengen, p. 63), de numele „în funcţiune”, cu semnificaţie şi efecte în mintea cititorilor, înţeles ca nucleu în sine încărcat de potenţialităţi comunicaţionale specifice, inclusiv stilistice. Jocul plurivalent al numelui‑semn în paginile volumului Cod numeric personal este ilustrativ, dar Lucian Vasiliu nu insistă în opera sa doar pe funcţia de identificare pe care o are numele de familie, ci şi pe particularităţile prenumelui care nasc, şi în acest volum, mărci ale identităţii deja afirmate în volumele anterioare (v. Lucianograme din 1999).

Întreaga operă poetică a omului‑instituţie Lucian Vasiliu e o continuă reafirmare identitară, prin registrul literar şi prin registrul de limbă (subcodul lingvistic lucianvasilist!), care deschide, pe filonul moldovenesc tradiţional, drumul spre extraordinarul univers interior al amestecului real‑livresc, în care se poate pătrunde prin porţile ironiei şi autoironiei. Nu ne miră, astfel, că poezia lui Lucian Vasiliu e încărcată de biografism – întâmplările propriei vieţi trăite sau asumate din parcursul de sânge (v. Arbore genealogic, p. 37, de pildă) sunt ele însele repere, ridicate la rangul de excepţionalitate, permiţând translatarea poeziei dinspre referenţialul întâmplării, în termeni jakobsonieni, spre funcţiunea poetică ce deschide lectorului posibilitatea interacţiunii cu sine însuşi prin text, pe aceleaşi coordonate ale excepţionalităţii din întâmplarea repovestită. Biografismul lui Lucian Vasiliu nu e prăfos, nu e un amestec de proză nematurată, oferită de congeneri sub alte etichete generaţioniste (ale anilor 2000). Apoi nu miră că poezia lui Lucian Vasiliu este ocazională, livrată cu măiestrie prozodică de un trubadur care a schimbat dialectul provensal cu graiul moldav şi contextul medieval al expunerii cu cel postmodern. Nu miră abundenţa de repere precise ale lecturilor, ale întâmplărilor, ale prieteniilor, atâta vreme cât tot acest noian de nume ale propriei sale deveniri şi exprimări identitare este doar pretextul pentru poezie, doar punctul de pornire în parcursul metafizic. Codul numeric personal nu se schimbă, exprimând identitatea în interacţiune, în trecere şi recuperare de sine, mereu mai complexă, mereu raportându‑se la cele câteva elemente de cod înscris în actul său de identitate de poet. Fin utilizator al registrelor, cum spuneam, excelând prin capacitatea de a crea punţi între ocurenţe textuale şi ocurenţe din lumea reală, aşadar un poet al contingenţelor, Lucian Vasiliu ascunde în spatele ironiei, în spatele tuturor acestor împrejurări de suprafaţă o cavitate în care sunetul rezonează grav, cu frecvenţă joasă, referinţă pentru spectrul sonor lucianvasilist. În joacă, vibraţia gravă din Atelierul de potcovit inorogi devine cifra de control din Codul numeric personal, marcher al veridicităţii poetice, mereu neschimbătoare, în expresia candidă a certitudinii sensului: Eu sunt tată,/ tu eşti fiu,/ eu pe ducă/ tu zglobiu// Fiule/ zglobiu/ Cezare,/ seara suflu‑n lumânare// şi mă‑ntreb de moartea are/ cui/ să‑i spună/ rugăciunea,/ la culcare” (Lumânare (I), p. 33).

Note:
[1]  Lucian Vasiliu. (2018). Cod numeric personal. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 99 p.

Adrian Lesenciuc

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now