Din ultimul număr:
Contemporanul » Cărți editura Contemporanul » Eugen Simion despre un anumit timp

Eugen Simion despre un anumit timp

Când este vorba de Cioran, Eliade, Brâncuşi sau Ionescu (mai ales) suntem în faţa unor revelaţii, discuţiile capătă spontan înălţime şi concluziile sunt ale unui critic şi istoric literar; când vine vorba de gâlceava şi isprăvile personajelor comune ajunse la Paris…

Faptul că în 2019 apare a VII‑a ediţie a jurnalului parizian al lui Eugen Simion Timpul trăirii. Timpul mărturisirii arată că suntem în prezenţa unei cărţi al cărei interes nu se oxidează odată cu trecerea vremii. Autorul are orgoliul unei deliberate abateri de la genul diaristic şi nu este preocupat să consemneze întâmplări din propria‑i trecere prin lume, ci să lase mărturii despre această lume. Un avertisment în această privinţă este plasat chiar din primele rânduri: „Însemnările acestea, fragmentare prin natura lor, nu constituie – ţin să subliniez – jurnalul unui turist cultural, gen din ce în ce mai răspândit şi mai greu de suportat în literatura contemporană. Când trăieşti mai multă vreme într‑o mare capitală culturală, începi să vezi dincolo de muzee şi de zidurile catedralelor”.

Dar dacă jurnal nu este, atunci ce poate fi această carte care stârneşte atâta curiozitate? Eugen Simion nu crede, ca, de ex., Marin Preda, că un jurnal „e treaba posterităţii” şi ţine să se confrunte cu actualitatea. Aceasta îi aprinde spiritul critic şi revolta de altădată faţă de tentaţia trăirii „în izolare şi inerţie culturală” (poziţia de la prima ediţie, din 1977). De aici (probabil) dorinţa de adăugire şi nevoia unui fel de „actualizare” pentru a se apropia şi mai mult de dezideratul anunţat în prima ediţie, acela de a lărgi orizontul scrierii până la a realiza „un roman indirect”. La urma urmei, chestiunea astfel pusă rămâne de domeniul teoriei literare. Ceea ce (mă) interesează este percepţia sau înţelegerea fenomenului cultural francez. Şi, astfel, ajung(em) să pot/putem citi Jurnalul parizian – ca de altfel şi Jurnalul german –, ghidaţi de spusele lui Cantemir: munca noastră nice rădică, nice coboară lucrurile, le arată (citat din memorie). Le arată, este drept, dar cu o afurisenie pentru ceea ce iese din logica preferinţelor intelectuale.

Mă voi folosi de carte pentru a intra într‑un orizont cu mult mai larg, cel al integrării românilor în civilizaţia franceză. Când este vorba de Cioran, Eliade, Brâncuşi sau Ionescu (mai ales) suntem în faţa unor revelaţii, discuţiile capătă spontan înălţime şi concluziile sunt ale unui critic şi istoric literar; când vine vorba de gâlceava şi isprăvile personajelor comune ajunse la Paris, lucrurile fiind cunoscute, autorul le reţine deza­măgit, cu nemulţumire.

*

Timpul trăirii. Timpul mărturisirii oferă cititorului impresii: despre Paris şi tentaţiile lui culturale, despre calitatea vieţii universitare şi academice franceze cu toate frământările ei intelectuale, filosofice sau politice şi, desigur, despre gândirea românului integrat într‑o ambianţă creatoare. Sunt dintre cei care cred că Jurnalul parizian este important deopotrivă prin informaţie şi prin stil. Cartea este una de interesul istoriei literare. Acea privire dincolo, de care vorbeşte autorul, sporeşte curiozitatea pentru mărturisirile promise. Orizontul jurnalului (non‑clasic) se lărgeşte considerabil, dincolo de domeniile legate de formaţia autorului de critic şi istoric literar. Ce frapează încă de la primele pagini – remarc în treacăt – ar fi un fel de exuberanţă provocată de bogăţia reacţiilor omului din Est, în cazul de faţă românul, ajuns în contact direct cu Franţa, reacţii din care nu lipseşte rapida acomodare facilitată de un precedent exerciţiu livresc. „Românii se simt bine la Paris. Ei îl ştiu deja din cărţi. Sosiţi în marele oraş, n‑au altă curiozitate decât să‑l recunoască, nu să‑l cunoască”. Să reţinem ironia subţire! Perspectiva livrescă este diferită de cea social‑intelectuală a lui Ralea care scria că românul se simte la Paris ca la el acasă, adică mediul este aproape identic. Ceea ce nu este deloc adevărat. Vom găsi în Jurnalul parizian destule personaje venite din „Micul Paris” care ne aduc aminte de eroul unei nuvele a lui Negruzzi despre care scriitorul moldovean spunea că „a trecut el prin Iaşi, nu Iaşul prin el”. Aş mai avea o observaţie, care priveşte chiar dimensiunea culturală a Parisului, pe care o fac nu pentru autor, ci pentru lector: dificultatea de a descoperi un astfel de oraş vine din forţa contradicţiilor în care, istoric, s‑a născut cetatea‑lumină, din aportul acestor contradicţii la progresul real al umanităţii. Injustiţia, ignoranţa, eroarea rar au avut viaţă lungă la Paris. Oraşul este unul al insurgenţei de toate felurile şi aproape continue. Aceasta ţine de „l’exception française”; chiar dacă este capabil de o astfel de particularitate, Bucureştiul nu o poate susţine, mai degrabă sau mai târziu o compromite.

*

Eugen Simion soseşte la Paris când ecoul marilor răzvrătiri din mai 1968 încă se mai auzea. Ca profesor (să ne oprim la un singur exemplu de contradicţie profitabilă progresului), Simion asistă – livresc, desigur – la disputa dintre doi filosofi cu un puternic impact în universităţile pariziene, J.‑P. Sartre şi R. Aron. Sartre tuna: „Nu există o adevărată libertate acolo unde cei care judecă nu sunt ei înşişi judecaţi” (replică la ideile lui R. Aron despre libertate). Ce altceva putea să spună mentorul iacobinilor de la Sorbona din 1968? Raymond Aron, filosof de dreapta, vorbeşte la Collège de France unui public îmbătrânit. Simion, prezent la (un) curs(uri) îşi face o părere despre dispută, nu despre libertate: „un spirit indiscutabil, strălucit, în marea tradiţie a raţionalismului francez, puţin, în treacăt fie zis, cam conservator. Îi citesc şi articolele din Figaro”. Românul, cu experienţa estică, încearcă o concluzie pe care o redau ca atare; să o ia fiecare cum doreşte: „…sistemul lui Aron pare o ticăită manie de bătrân intelectual. Pare, dar nu e totdeauna aşa. Sunt surprinzătoare, de multe ori, în scrierile lui vigoarea gândului, forţa polemicii. Nu este totdeauna obligatoriu ca ideile vechi să fie şi idei leneşe. Bătrâneţea, în lumea spiritului, este uneori foarte agresivă. Însă ordinea pe care o preconizează sociologul e de mult timp pusă în discuţie şi istoria pare a da dreptate celor care o contestă”. (Text identic şi în prima ediţie a jurnalului; precizarea este necesară pentru că ediţia a VII‑a este, cum am spus, una adăugită, mai bogată.)” Aflând mai târziu că acei iacobini, detonatori ai istoriei, au devenit, după studiile lor de filosofie sau litere, comentatorii pesimişti ai revoltei, ne putem pune întrebarea: cine are dreptate, Sartre sau Aron?

*

Nu completările faţă de prima ediţie, cea din 1977, interesează aici, ci privirea istoricului literar asupra atmosferei pariziene în care trăiau şi creau scriitorii din ceea ce s‑a numit exilul românesc. Cele mai interesante observaţii – pentru că ele conduc la concluzii pertinente – sunt cele care rezultă din întâlnirile tânărului profesor român de la Sorbona, venit din România comunistă, cu Eugen Ionescu sau cu Emil Cioran. Întrebarea pe care Eugen Simion şi‑o pune după lungile sale discuţii cu Eugen Ionescu (l‑a recunoscut pe stradă după mers, cu doi‑trei paşi înaintea soţiei!) este dacă putem trăi în afara istoriei. Frământarea rezulta din pledoaria dramaturgului pentru acceptarea adevărului lui, acela că răul cel mai mare pare să fie istoria: „Dar putem trăi, mă întreb, în afara istoriei? Putem evita răul pe care îl respirăm de când ne naştem (neîntrebaţi de nimeni, fără voia noastră) şi până murim? La aceste întrebări simple şi esenţiale, marele dramaturg nu găseşte un răspuns. El şi‑a creat o utopie (s‑o numim: utopia unei existenţe contra istoriei) în care se amestecă disperarea şi protestul, ţipătul de spaimă în faţa iremediabilului şi, totodată, curajul de a denunţa iremediabilul din existenţa omului. Ce‑i de făcut, atunci? Nimic altceva, sugerează dramaturgul, decât să fim mereu împotriva istoriei. Dacă nu putem fi în afara istoriei, să fim, cel puţin, denunţătorii ei”. Bine, putem spune îngăduitori faţă de filosofia celui care publicase în România volumul „Nu”, dar este şi suficient? Pentru un autor de teatru al absurdului această „logică” trebuie luată în calcul. Pentru existenţialişti lucrurile nu se îndepărtează. Cu Cioran am putea să ne grăbim să ajungem în iad, numai să scăpăm de tortura vieţii. Ceea ce se poate constata la o analiză mai atentă ar fi că cei doi scriitori, Cioran şi Ionescu, plecaseră din ţară cu o Românie a lor; acolo, la Paris, au continuat să o locuiască în felul lor. Ca şi Brâncuşi, de altfel. Dar, atenţie!, observaţia este valabilă – şi doar în parte – când este vorba de actul de creaţie propriu-zis.

Problemele se schimbă atunci când intrăm în sfera politicului. Înţelegerea situaţiei necesită plasarea reacţiilor în ghemul încâlcit al diferenţelor ideologice şi politice rezultat din situaţia de după război. În plus, condiţia scriitorului român din exil nu este una confortabilă. Am trei numere din revista Fiinţa românească a Fundaţiei regale universitare Carol I, care apărea la Paris în anii 69, am volumul lui Virgil Ierunca Româneşte, publicat de aceeaşi Fundaţie, la Paris, în 1964, şi Rânduiala, o antologie de studii şi analize sociologice, istorice, demografice politice antropologice. Toate perpetuează, prin materialele publicate, când sobru, când analitic, când liric, sentimentul apartenenţei la ţară. În nr. 5/1966 din Fiinţa românească (aleg la întâmplare) Maria Parfenie publică poezia Pământul meu. O redau cu ortografia autoarei:

„pământ fără continuare pământ disperat
plâns de arborele exilaţilor
eu m‑am rugat câteva nopţi ca să pot visa satul
părinţilor mei
şi în patul meu răsucit la maximum
au gemut războaie încă necunoscute
metişi jumătate sticlă au înghiţit capetele ca
marazilor mei de liceu,
pământ fără continuare
sterilă cântare a unei femei împărţite”.

Nu am să fac o interpretare pe text; factura acestei poezii este apropiată de eposul african, cel al cântării obârşiei sau a negritudinii ca obsesie a dezrădăcinării sau a discriminării. Este nostalgia produsă de depărtare, de despărţire. O nostalgie pe care Brâncuşi nu o cunoaşte. El a trăit la Paris superior, sobru, fără lamentaţii, prin propria lui creaţie. În volumul Româneşte, Vigil Ierunca observa corect faptul că arta gorjeanului nu este o modalitate de a vedea lumea, ci de a o crea. Marele sculptor, în exil, a văzut România pe care o părăsise aşa cum şi‑o dorea el. Ierunca, revin la el, socotea că, sub comunism, cel mai mult a avut de suferit filosofia, „literatura propriu zisă (să înţelegem că şi alte forme de artă?, n. n) mai scapă însă uneori din chingile reacţionare ale dictaturii, refugiindu‑se în trecut – evadarea în ceea ce a fost fereşte privirea de ceea ce este” (Exilul filosofiei). De pe acest postament normativ, cel care fusese înrolat în mişcarea de stânga a gazetarilor de pe Sărindar îi atacă pe Tudor Vianu pentru „schimbare la faţă”, pe G. Călinescu pentru „optimismul de văduvă veselă şi abuzivă”, iar pe Tudor Arghezi îl numeşte „gâdilici de Curte Veche”. Subiectivismul face, cum se vede, ravagii, este frate cu ura, ia alura unei răzbunări definite, etica cedează. Nu ştiu dacă şi‑a dus până la urmă gândul de a „încerca un studiu, o lucrare asupra unui aspect nicicând scos la iveală în opera lui Tudor Arghezi”, adică „a răzvrătitului împotriva societăţii, răului şi urâtului oamenilor”. Dacă nu l‑a dus, rămân liniştit pentru… liniştea ziaristului de pe Sărindar; s‑ar fi trezit împotriva propriei logici pentru că ar fi constatat că Arghezi a fost răzvrătit şi sub comunism.

Rămân însă convins că putem fi îngăduitori până la un punct cu reacţia critică a emigraţiei scriitoriceşti. Nenorocitul obicei de atac la persoană nu a putut fi metamorfozat întotdeauna în dispută de idei. Asta nu înseamnă că nu există o Românie a scriitorilor „din afară” (nu îmi place expresia, nici dihotomia; nu am de ales, însă). Cea ce ironizează Ierunca, adică o vinovată colaborare a „răzvrătitului” Arghezi, C. Amăriuţei, trăitor şi el la Paris, vede diferit: „Tudor Arghezi a povestit într‑un ciclu de «peisaje» răscoala din 1907. Deşi scrisă «în anii puterii populare», cartea 1907 nu trebuie să ne surprindă la acest mare poet care a fost totdeauna un poet al conştiinţei sociale. Încă din Cuvinte potrivite, Arghezi se povesteşte în Testament:

«Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa‑n condei şi brazda‑n călimară,
Bătrânii‑au adunat, printre plăvani
Sudoarea muncii sutelor de ani»”.
(vol. Rânduiala, Starea d‑întâi)

George Apostoiu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Eugen Simion

Eugen Simion este autorul a 30 de cărţi originale dintre care semnalăm: Proza lui Eminescu (1964); Eugen Lovinescu, scepticul mântuit (1971); Scriitori români de azi, I-IV (1974-1989), Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian (1977, ediţia a V-a – text integral [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now