Contemporanul » --- Carte străină » Antonia Pozzi – poezie şi destin

Antonia Pozzi – poezie şi destin

„Forse e cosi, certa poesia si paga con la morte.”
Antonia Pozzi, Însemnare din Jurnal

Când primul tău volum de versuri apare prefaţat de un poet ca Eugenio Montale, iar T.S. Eliot salută cu încredere aceste versuri, ai toate motivele să simţi că ai intrat în poezie sub bune auspicii şi să fii încrezător în steaua ta. Numai că toate acestea s‑au întâmplat atunci când autorul stihurilor respective renunţase la viaţă la vârsta la care prea puţini poeţi au intrat în marea poezie a lumii. Italianca Antonia Pozzi, căci despre ea este vorba, a decis să treacă dincolo de viaţă la 26 de ani, o vârstă la care, de pildă, foarte aproape de ea, se sfârşeau Villon, Lautreamont, Novalis, o vârstă nu mult dincolo de care îşi prefigura poetic propria moarte Mihail Lermontov sau Serghei Esenin îşi citea sfârşitul în înspăimântătoarea imagine a „omului negru”. Iată o constelaţie poetică al cărei lirism cu totul particular, crescut dintr‑o clipă de existenţă în timp, a învins veacurile, înfiorând cu vocea lui generaţii. Au ştiut aceşti foarte tineri poeţi că stihul lor va învinge vremea? Câţiva dintre ei, chiar dacă n‑au apucat să fie publicaţi în timpul vieţii, au ştiut‑o şi au profetizat o intrare a numelui lor în memoria oamenilor şi a timpului. Antonia Pozzi, însă, nu pare să aibă atâta încredere în perenitatea propriei poezii, ba chiar lasă impresia că subiectul nici n‑o interesează. Poeta italiană nu vrea să fie decât în armonie cu propria interioritate şi să dea glas acesteia, într‑un „jurnal de poezie”, pentru a îmblânzi, cum spune ea, „prea multa viaţă pe care o am în sânge”. Poate fi această „prea multă viaţă” un impuls primar pentru a scrie poezie? Da, dacă talantul pe care l‑a primit purtătorul ei îl duce anume spre creaţia poetică.

Născută la Milano în 1912, Antonia Pozzi are toate ocaziile ca, până în 2 decembrie 1938, când decide să‑şi ia viaţa, să treacă printr‑o existenţă care, pe de o parte, pare asemenea celei a colegilor ei de generaţie, iar pe de altă parte, adâncindu‑se într‑o interioritate secretă, dobândeşte o densitate de nesuportat omeneşte. Şi asta pentru că, precum în basme, la nivelul cunoaşterii şi trăirilor sufleteşti, minutele trăite interior de poetă devin ani şi chiar secole. Pentru omul‑poet acest salt în timp şi peste timp este perceput ca o povară sau ca o pedeapsă, dar şi ca o bucurie‑tortură pe care o trăieşte, aşa cum au făcut‑o romanticii, aceştia, după cum se ştie, exorcizând starea respectivă prin incantaţie şi, uneori, prin revoltă demonică, sau apelând la divinitate pentru a‑şi explica propria fiinţare în stranietate. Ca poet modern ce se află, Antonia Pozzi, deşi pe alocuri poate fi citită în cheie romantică, pare că recurge cu precădere la incantaţia realului (propria fiinţă şi exteriorul acesteia), un real pe care, înainte de a‑l exorciza în cântec, îl scrutează, cu o luciditate dureroasă şi plină de curaj, pentru a‑l cunoaşte bine şi a‑i înţelege sensurile.

Născută într‑o familie nobiliară de veche stirpe, poeta a beneficiat de o educaţie caracteristică unei ambianţe culte şi rafinate, având la îndemână biblioteca mare a familiei, pianul şi abonamentul permanent al părinţilor la Scala, iniţiindu‑se de mică în toate artele şi în limbi de mare cultură, urmând şcoli cu profesori de prima mână. Audiază cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie la Universitatea de Stat din Milano (1930‑1935), unde are profesori iluştri, între care se detaşează filosoful şi esteticianul Antonio Banfi. Poeta audiază, nu fără un efect statornic, cursurile de Estetică şi Fenomenologie a personalităţii umane la Fr. Nietzsche pe care le ţine filosoful şi, sub îndrumarea lui, îşi pregăteşte, cu rezultate excelente, lucrarea de diplomă despre Formaţia literară a lui G. Flaubert. Călătoreşte în Anglia, Germania, Franţa, Spania, Austria, Grecia, Sicilia şi pe coasta mediteraneană a Africii, pentru a‑şi îmbunătăţi cunoaşterea limbilor la faţa locului şi pentru a pătrunde în cultura şi viaţa altor popoare. În derularea acestor etape formative, ies în relief câteva biografeme care capătă o semnificaţie decisivă pentru fiinţa şi creaţia Antoniei Pozzi: copila de cinci ani este iniţiată de tatăl său, ilustrul avocat Roberto Pozzi, în disciplina aspră a alpinismului în Alpii Dolomiţi, pe care, astfel, îi cunoaşte în severa lor intimitate, dar şi ca cimitir al celor căzuţi acolo în Primul Război Mondial; în liceu, se îndrăgosteşte definitiv de eruditul şi sensibilul Antonio Maria Cervi, profesorul ei de greacă şi latină, de care părinţii o vor despărţi categoric, în 1933, provocându‑i o rană sufletească de nevindecat; în liceu şi la facultate leagă prietenii, ce vor dura o viaţă, cu tinere şi tineri de vârsta ei, mulţi dintre ei viitoare personalităţi ale culturii italiene (Lucia Bozzi, Elvira Gandini, Vittorio Sereni, Remo Cantoni, Dino Formaggio); iubitoare de copii, din 1937, predă la Istituto Tecnico Schiaparelli şi, împreună cu prietena ei Lucia Bozzi (care se va călugări), se dedică activităţilor de asistenţă a săracilor.

Dincolo de toate acestea, însă, deja din anii liceului, Antonia trăieşte o profundă dramă existenţială pe care, tot de atunci, mai precis din 1929, o încredinţează, în secret, poeziei şi jurnalului. În cazul poetei adolescente, drama existenţială presupune relaţia ei nu doar cu lumea, în orice formă şi dimensiune i s‑ar arăta aceasta, ci şi raportarea ei la divinitatea pe care o simte ca izvorând „dinăuntru, ca o dimensiune existenţială”, „reprezentând substanţial o energie interioară care o solicită la contactul cu o realitate dură, dar concretă şi adevărată”. Din capul locului, o astfel de trăire a divinului şi a realului o punea pe adolescentă într‑o stare de însingurare faţă de lumea în care trăia şi, mai ales, cu creştinismul catolic oficial în care era botezată şi care o voia, confesional, activă. Un motiv de neignorat al ne‑întâlnirii între ea şi mediul în care se mişcă, temei pentru a‑şi simţi singurătatea şi străinătatea într‑un spaţiu ce părea să‑i ofere toate atuurile pentru o existenţă plină. Căci, după cum arată poezia Antoniei, acelaşi spaţiu îi dă destule motive pentru a trăi tot mai acut sentimentul „golului” şi al „disperării mortale”, ce creşte în lume şi în fiinţa ei pe măsură ce timpul trece pentru ea „fără o afecţiune fermă, statornică, fidelă care (…) să‑mi umple viaţa”, o afecţiune pe care fiinţa ei să se poată sprijini, aşa cum mărturiseşte în scrisoarea de adio către părinţi din 2 decembrie 1938. Aceasta este ziua când poeta decide să nu mai trăiască şi, în fond, să nu mai scrie, pentru că a spus lumii tot ce avea de spus şi pentru că e convinsă că astfel va fi „în pace”.

A „spus”, în pofida sfatului lui Antonio Bamfi de a nu mai scrie o poezie pe care el n‑a putut‑o aprecia atunci când studenta Pozzi s‑a decis să supună judecăţii lui câteva versuri pe care le scrisese în anii de liceu şi de facultate. A „spus”, împotriva impresiei proprii că cenaclul literar pe care‑l frecventa o neglijează vădit, dar încurajată de preţuirea secretă pe care i‑o arătau Antonio Cervi şi câţiva colegi de facultate, care, totuşi, erau departe de a‑i bănui valoarea reală de poetă. Mai ales, Antonia a scris poezie în ascuns de părinţi, care, la dispariţia ei, au avut surpriza să descopere în urma ei mai multe caiete de versuri, un jurnal şi o corespondenţă bogată şi, mai ales, foarte semnificativă pentru cel ce vrea să‑i descifreze gândirea şi sensibilitatea. Surprins de această moştenire manuscrisă, în 1939, tatăl poetei, Roberto Pozzi, propune spre publicare poezia acesteia, nu înainte de a o „cenzura” drastic, îndepărtând din volum toate poemele dedicate lui Antonio Cervi, marea iubire a poetei, căruia, în 1933, îi refuzase cererea în căsătorie a fiicei sale (iniţiind în zilele vieţii ei „ramura moartă a celor rămase/ Să‑mi folosească/ ca să te plâng”, cum mărturiseşte poemul Viaţa visată).
Volumaşul intitulat Parole/Cuvinte apare în 300 de exemplare şi este distribuit cunoscuţilor familiei. Însă cartea, aşa cum apăruse în prima ei ediţie, nu putea fi elocventă pentru dimensiunea reală a poeziei pozziene. E o fericită întâmplare faptul că celebra Editură Mondadori preia publicarea acesteia, dar şi a operei poetei în întregul ei, în mai multe reprize, pe măsură ce Roberto Pozzi renunţă la postura de cenzor. Editorii ascultau, în fond, de aprecierea lui Eugenio Montale care, în recenzia lui de acceptare spre publicarea unui nou volum, în 1943, vedea în Antonia Pozzi „un poet care se poate aştepta la judecata viitorimii (…)”, atrăgând, în acelaşi timp, atenţia asupra „unui fericit «început» care, în cazul, ei este şi «un sfârşit»”.

Şi viitorimea n‑a întârziat să reacţioneze la o poezie care, de la ediţie la ediţie, îşi revela bogăţia, profunzimea şi noutatea, certificând părerea aceluiaşi Montale din articolul Poesia di Antonia Pozzi, publicat în 1948, cum că aceea despre care vorbeşte este cea mai importantă poetă italiană a secolului XX. Între alţii, spre lauda intuiţiei lui exacte, printre primii în cultura lumii, a perceput valoarea volumului Antoniei din 1939 scriitorul, criticul literar şi traducătorul român Mihail Chirnoagă, care, în 1940, a publicat, în revista Meşterul Manole, un articol despre poeta italiană, în 1941, a scos, la Editura Frize din Iaşi, sub titlul Cuvinte, un volum de 50 de poeme în traducere proprie, revenind, în 1943, cu un articol‑eseu despre lirica pozziană, intitulat simplu Antonia Pozzi. După aceste momente, din câte ştim, în cultura română, asupra acestui subiect se lasă tăcerea, în timp ce literaturile engleză, franceză, germană, spaniolă, polonă, cehă, rusă înregistrează nu numai câteva variante în traducerea poeziei pozziene sau ediţii critice de opere complete (în varianta franceză, de exemplu, o astfel de ediţie din 2016, în tălmăcirea lui Thierry Gilyboeuf, numără 600 de pagini), dar şi articole, studii, eseuri, cărţi, colocvii şi seminarii, ba chiar şi filme, având ca obiect viaţa şi creaţia poetei italiene. În cultura noastră, anii 2017‑ 2018 par a fi favorabili poeziei despre care vorbim prin Cătălina Frâncu, un traducător ieşean care ne pune la dispoziţie volumul I, bilingv, sub titlul Cerul în mine, cuprinzând 90 de poeme pozziene. În transpunerea Cătălinei Frâncu, care a mai tradus şi câteva volume (nepublicate la o editură de profil) din marea poezie a lumii, firescul, fluenţa şi atmosfera originalului pot fi percepute fără dificultate, motiv pentru care o vom folosi ilustrativ în comentariul nostru, alături de traducerile proprii din Jurnal şi din Corespondenţă.

Primul poem al Antoniei Pozzi, Mascarada pescarilor, datat şi localizat cu precizie, 2 apr., 1929, Sorrento (un obicei pe care poeta nu‑l va părăsi până la sfârşitul vieţii), ne comunică deja tonalitatea dominantă a întregii sale creaţii lirice, în care, dincolo de calmul spunerii, de luminozitatea şi echilibrul clasic al imaginii, se simte neliniştea existenţială a poetei, ba chiar un început de angoasă. Impresia aceasta este întărită de o splendidă poezie din acelaşi an care anunţă, fără a recurge la obişnuita, în poezie, retorică profetizantă, întregul viitor parcurs existenţial şi poetic al autoarei: „Viaţa mea era o cascadă/ arcuită în gol;/ viaţa mea încununată era/de stropi şi de spumegări./ Îşi striga nebunia căderii/ în prăpastia oarbă;/ îşi murmura tortura dăruirii,/ într‑un cântec puternic,/ în furioasa‑i ofertă,/ Nesăţiosul mister al tăcerii.// Iar acum viaţa mea e un lac/ săpat într‑o stâncă;/ strigătul căderii este doar un vag/ murmur, din adâncuri./ Oh, aş vrea să mă‑ntind în cercuri domoale/ de dulce iarbă albastră:/ aş vrea să mă odihnesc şi să tac, în sfârşit,/ după atâtea căderi:/ şi apoi un leagăn şi un ecou/ să găsesc în tăcere şi‑n gol”. Iată‑le puse alături „începutul” şi „sfârşitul” într‑un discurs liric ce prefigurează un sfârşit existenţial prematur, dar şi fizionomia aparent naiv confesivă, ţesută pe un fir narativ al unui lirism de mare încărcătură a trăirii şi gândirii, cu tot cu nodurile şi articulaţiile lui neaşteptate. Acestea toate asigură unitatea discursului liric pozzian, conferindu‑i o fluiditate ce‑l asimilează cel mai frecvent cu apa, imagine în preajma şi din sâmburele căreia se desfac imagini secunde de o semnificaţie decisivă pentru mesajul liric pozzian: viaţa arcuită în gol, nebunia căderii în gol, tortura dăruirii, cântec puternic, nesăţiosul mister al tăcerii, murmur din adâncuri, leagăn, ecou.

Nu va trece mult şi, în poezia Singurătate, Antonia Pozzi va imagina detalii exacte ale propriului sfârşit în spaţiul concret, citadin, pe care‑l va frecventa în ultimul ei an de viaţă, un spaţiu situat între şcoala pe care o părăseşte cu ultimul îndemn creştin adresat elevilor ei: „Fiţi buni” şi mănăstirea unde se‑ngrijeşte de suferinţele „fără sfârşit” ale celor săraci şi bolnavi: „Să cad/ în cea mai puternică noapte pe stradă/ sub un cer înalt argintat/ de lună şi de mesteceni;/ să mă aplec/ peste acea viaţă, la piept să o strâng/ şi s‑o dorm – şi să adorm şi eu, în sfârşit”. Cum se poate vedea, viaţa şi moartea sunt una, motiv pentru care ieri şi mâine îşi anulează dimensiunile şi rostul, topindu‑se într‑un azi atotcuprinzător, trăit fiind la temperatura albă a ultimei combustii. În această combustie cu care poeta îşi trăieşte povestea vieţii şi a morţii întrezărim o adevărată mistică, nu gândită şi comentată, ci trăită la temperatura înaltă a marilor mistici de totdeauna. Fenomenul n‑a trecut neobservat de comentatori care văd în Antonia Pozzi „o mistică rebelă” (C. Fiori) sau o „bolnavă de prea multă viaţă” (G. Ioli), situând‑o, nu fără temei, în tradiţia misticii feminine europene. Poeta se mişcă prin lume ghidată de cuvântul de ordine al misticilor: „Cu cât ţi s‑a dat mai mult, cu atât trebuie să jertfeşti mai mult”, pentru ca, în final, „să te dai pe tine însuţi”. De aceea, nu întâmplător, la 25 de ani se va numi pe sine „logodnică de soldat”, ipostază ce reclamă o permanentă datorie jertfelnică, venind dintr‑o iubire peste fire către ceva/ cineva absent, şi, deci, de neajuns, dar şi dintr‑o credinţă desăvârşită că vorbele ei sunt „gândurile sufletului veşnic/ spre lumina cea veşnică” (Exemple).

Expresia „logodnică de soldat” nu e o fericită metaforă găsită de poetă cu un an înaintea sfârşitului ei, ea este definiţia cât se poate de exactă a unei stări poetice în care absenţa este prezenţă în exces, şi invers, o stare în care înălţimea etică relevă chipul divinităţii, dar este şi datorie existenţială pe care o impune poezia. Despre această stare vorbeşte lămurit o scrisoare către un prieten din ultimii ani ai poetei, Tullio Gadenza: „Trăiesc prin poezie, aşa cum venele sunt ţinute în viaţă de sânge (…) Cu El (Dumnezeu) poţi trăi doar în adânc, căci tocmai El este ochiul care ne face să vedem, glasul cu care cântăm. El este acea iubire sau durere care ne lipseşte de somn. Cred că, în timp ce aşteptăm întoarcerea Lui, ni se cere să‑L descoperim în această viaţă, atât cât ne permit puterile noastre, să‑L creăm, să‑L aprindem cu flacăra aprinsă la întâlnirea sufletelor noastre cu obiectele lumii acesteia (prin poezie şi suferinţă), la întâlnirea dintre sufletele noastre (în iubire şi frăţie). Iată de ce, Tullio, poezia este sacră pentru mine (…)”. A fi logodnică de soldat înseamnă, aşadar, a găsi o „rezolvare” la disperarea mărturisită în scrisoarea din 13 iulie 1929 către A.M.Cervi: „E teribil să fii femeie şi să ai 17 ani”. O soluţie în asumarea condiţiei de perpetuă aşteptare a unei întâlniri care poate sau nu poate avea loc: „M‑am născut să‑ţi fiu soţie, soldatule./ Ştiu că în marşuri şi în războaie/ lungi anotimpuri departe de mine te ţin.// (…) Eu sunt plăpândul gard viu al grădinii tale/ care mut aşteaptă să înflorească (…)”, dar şi în conştiinţa că această aşteptare este de natura extazului, îngemănat cu ascensiunea perpetuă spre ceruri şi spre alb – puritate.

Ca o mistică ce se află, Antonia Pozzi ştie că, pentru a se împlini întâlnirea visată cu Divinitatea, i se cere penitenţă şi, într‑un efort creator care o înscrie în „ritmul unei ascensiuni” generale a firii: „Ameţiţi de înalt,/ înălţăm către vârful semeţ/ fragilitatea noastră înflăcărată” (Alpii Dolomiţi), să se dovedească a fi „moartă de iubire”: „Clopotele bat pentru mine ritmul unei ascensiuni în noaptea aceasta/ (…)/Morţi de iubire”. Motiv pentru care poeta reuşeşte să‑şi impună un mod de viaţă riguros şi independent de impulsurile şi capriciile temperamentului ei. O viaţă în care trebuie să fie active doar eroismul şi sfinţenia, ambele spunându‑i că obiectul slujirii nu mai este eul, ci o entitate care depăşeşte limitele individualităţii, deşi aceasta îşi are rădăcinile tocmai în individualitate şi‑i amintinteşte că rostul eului este a fi mereu gata de a lupta şi a rezista.

În toate situaţiile, flacăra, focul, tăcerea şi lumina devin călăuze de care Antonia Pozzi ascultă constant, căci în ele întrevede o epifanie a sentimentului vieţii, „floare imensă sau platoşă”, pe care ziua de mâine nu trebuie decât s‑o ducă „înainte, senină, dreaptă, pe un drum mare, alb”, cum îi scrie ea unei prietene. Pe acest drum, se anulează graniţele dintre corp, suflet şi realitatea fizică înconjurătoare, toate reunindu‑se într‑un tot al marelui Mister: „Ceva coboară din ceva/ spre umbra ce tremură./ Ceva trece/ prin întunericul nostru/ ca o zăpadă/ poate ceva încă nu este/ poate ceva ce va fi/ mâine –/ poate o făptură/ a plânsului nostru” (Prevestire). În acest caz, prezenţa masivă a peisajului în poezia Antoniei, ca şi notaţiile ei exacte privitoare la ziua şi locul în care a scris o poezie sau alta îşi pierd semnificaţia lor spaţială şi temporală, devenind borne ale căii sufletului spre Lumină. Aceasta din urmă se manifestă în chipul Dumnezeului creştin, dar şi în imagini ale fenomenalului, sacralizat de lumină şi de participarea organică la o viaţă cosmică, în care viaţa eului se relevă ca parte esenţială: „Este ca şi cum ţi‑ai deschide brusc ochii şi te‑ai regăsi pe un petec de iarbă, la soare, lângă pietre şi plante” (s.n., traducerea ne aparţine).

Putem spune că sensibilitatea Antoniei Pozzi se mişcă în cadrele unui creştinism cosmic sui‑generis care ne transportă în codrii mitologiei, în neolitic, într‑o lume larg deschisă spre natură, blândeţe şi contemplaţie. O contemplaţie, pe de o parte, a sacrului, pe de altă parte, a realului real în profanitatea lui sacră. Chip de a aduce un omagiu frumuseţilor lumii acesteia, dar şi de a le mirui în lumina eternă cu frumuseţe netrecătoare şi cu dragoste, amândouă gemene în puterea lor biruitoare: „Abandonată în braţele întunericului,/ munţilor, voi/ mă învăţaţi aşteptarea:/ în zori – biserici /vor deveni pădurile mele./ Voi arde – ceară pe florile toamnei,/ voi amorţi la soare”. În umbre, premoniţii, intuiţii şi tăceri ni se propune, de fapt, o alergare după Soare, după „aurul propriu”, cum ni se spune în poezia din 1931 Visul ultimei seri, în care sinele se poate vedea, dar în care şi Celălalt poate fi văzut şi sanctificat: „Şi vei fi,/ în pădurea de pini, seara, umbră strălucind/ căreia‑i pasă: şi eu pentru tine doar,/ pe drumul blând, fără ţintă,/ un suflet de propria lui iubire‑agăţat” (Fuga, 1929). Se poate vedea aici, ca şi în alte poeme pozziene, cum accentele de rugăciune şi de senzualitate se întâlnesc într‑o febră şi într‑o pace sub care dormitează vulcanul unui suflet ardent şi contradictoriu, din care nu lipseşte dorinţa şi ceea ce poeta numeşte „impuritate”. Poate, cel mai elocvent, această adevărată obsesie legată de dorinţă şi de chemarea cărnii o vor mărturisi Cântecul goliciunii mele, destule însemnări din Jurnal şi poezia Singurătate, din care cităm: „Am mâini dureroase şi neputincioase/ pentru nesăbuita dorinţă cu care apuc/ acel ceva încă în viaţă, şi pe care tot mai slab/ în mine‑l aud(…) Nu: sunt singură. Singură mă aplec/ peste corpul meu slab. Nu‑mi dau seama/ că în loc de o faţă îndurerată/ eu ca o nebună sărut/ pielea încordată a genunchilor mei”.

Dar tumultul carnal nu impietează asupra extazului mistic, ba dimpotrivă, îl nutreşte, abandonându‑se unei tonalităţi elegiace cu totul particulare, specifice poeziei pozziene. Din această poezie lipsesc atât lirismul excesiv, cât şi notele unui cinism ce‑şi făcea loc în creaţia lirică europeană care, la acea dată, experimenta diferite genuri de avangardism şi postavangardism. Susţinute de melancolia care o stăpâneşte pe tânăra fată, dar şi surdinizate de ascuţişul unei gândiri care o ridică pe aceasta deasupra ei însăşi şi deasupra existenţei, cele două stări ce par antagonice – ardenţa carnală şi extazul mistic – se contopesc în căutarea unui drum necunoscut şi a unui loc de întoarcere – lumină, moarte, poezie. Iar această căutare nu se petrece fără credinţa atât „în nemaipomenite minuni” (Lucruri), cât şi în tu: „Am atâta încredere în tine. Sunt liniştită/ ca arabul înfăşurat în baracanul alb,/ care‑L aude pe Dumnezeu/ când îi coace orzul din jurul casei” (Încredere). Dar, mai ales, căutarea nu se realizează fără aportul unei munci tenace a poetei de a se menţine mereu la înălţimea unei perfecte probităţi morale (remarcate, din capul locului, de T.S. Eliot), de a surprinde în cuvinte ceea ce putem numi vocea tăcerii, prezente în poezia ei alături de vocea eului şi de vocea lui tu. Munca tenace înseamnă pentru poeta italiană „efortul sacru” de a şlefui cuvintele până la maxima transparenţă a sensului şi până la adecvata simplitate a discursului liric care nu e deloc departe de naturaleţea vorbirii. În legătură cu aceste lucruri, iată ce‑i scrie Antonia Pozzi lui Dino Formaggio la 28 august 1937: „Cred în muncă (s. a.), în oboseala dură a scalpelului, în lupta continuă, sângeroasă împotriva sinelui, împotriva (…) emfazei, împotriva lirismului excesiv, într‑un efort sacru de a crea cuvinte care să spună iubirea, durerea, viaţa şi moartea fraţilor noştri oameni. (…) Arta nu e deloc fructul condiţiilor exterioare, ci doar disciplină interioară”.

Iar judecătorul final al rezultatului acestui efort sacru este Poezia însăşi, căreia Antonia Pozzi îi dedică, precum Divinităţii, o Rugăciune în care pot fi citite stihuri de o frumuseţe greu de găsit în poezia lumii: „Poezie, poezie care rămâi/ profunda mea remuşcare,/ oh, ajută‑mă tu să găsesc din nou/ înalta mea lume abandonată –/Poezie care te dărui doar/ celor care cu ochii în lacrimi/ te caută –/oh, fă‑mă tu demnă de tine,/ poezie care mă scrutezi”.

Livia Cotorcea

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now