Din ultimul număr:
Contemporanul » Antologiile Conte » IORGOS BLÁNAS

IORGOS BLÁNAS

„Cu cât te cufunzi mai adânc în întunericul din propriul sine, cu atât mai mult te luminezi.”
Iorgos Blánas

Iorgos Blánas s‑a născut în Aigaleo Attica, în 1959. A studiat inginerie electrică şi biblioteconomie. A lucrat ca poştaş, bibliotecar, librar şi redactor în publicitate. A colaborat cu multe reviste politice şi literare. Ultima se referă la revista Anonymós – revistă literară avangardistă, unde sunt găzduite cu generozitate opere din literatura română. Este un critic literar drept, cu un cuvânt greu pe scena literară elenă.

A publicat multe volume de poezie, precum: Η ζωή κολυμπά σαν φάλαινα ανύποπτη πριν τη σφαγή/ Viaţa înoată ca o balenă nebănuitoare înaintea masacrului, Hyacinthos, 1987, Η αναπόφευκτη ανθηρότητά σου/ Vigoarea ta inevitabilă, Diatton, 1990, Νύχτα/ Noapte, Nefeli, 1991, Παράφορο!/ Nebun!, Delphini, 1997, Άννα/ Anna, Erato, 1998, Η απάντησή του/ Răspunsul lui, Nefeli, 2000, Επεισόδιο/ Episod, Nefeli, 2002, şi Τα ποιήματα του προηγούμενου αιώνα/ Poemele secolului trecut – reeditarea primelor patru volume, Erato, 2004. De asemenea, Ωδή στον Γεώργιο Καραϊσκάκη/ Odă pentru Georgios Karaiskakis, Gavriilidis, 2010, Στασιωτικά/ Stasiotika [1‑50], Gavriilidis, 2011, precum şi traduceri ale prozatorilor şi poeţilor americani şi englezi moderni şi mai vechi, clasici greci şi poeţi de artă haiku. În 2014 a fost onorat cu Premiul de Stat pentru Traducere Literară a unei opere străine în limba greacă.

Pe Iorgos Blánas îl descoperim în poeziile sale, în care sufletul îi înregimentează vorbirea. Un discurs uneori tăios şi alteori tandru, dar întotdeauna original. Îl întâlnim în teatru pentru a da viaţă poeziei patrimoniului cultural elen. Îl citim în reviste, în ziare, pe reţelele de socializare, în timp ce fulgeră monştrii vieţii cotidiene. Îl recunoaştem în Dylan Thomas, William Blake, Edgar Allan Poe, Charles Bukowski, Matsuo Basso. Scrierea inovatoare îi reflectă atitudinea fermă în lume, iar neliniştea pentru memoria proprie este în registrul timpului. Iorgos Blánas este poet. Din fericire! Şi îl lăsăm să se prezinte singur; o face, de altfel, mai bine decât am face‑o noi, într‑un interviu pe care l‑a acordat în martie trecut pentru Anna Ro de la revista Maxmag.

„Poezia este o «componentă invizibilă» a vieţii!” Nu sunt invizibili, oare, cei doi atomi de hidrogen şi atomul de oxigen din apă? Sunt. Pentru cel însetat, sunt. Nu‑l interesează atomii. El caută răcoarea. Şi de ce este interesată apa? Nici ca hidrogen şi nici ca oxigen nu izvorăşte din piatră şi nu se rostogoleşte în iarbă. Dar conştiinţa nu este apă, nu‑i aşa? Nu este. Dar poate fi clară sau tulbure, fluentă sau stătută. Aceasta, desigur, este o metaforă. Conştiinţa nu este apă, dar atunci când vrem să spunem ce este, folosim întotdeauna diferite metafore: limpede ca apa, vinovată precum criminalul… Şi iată răspunsul la această întrebare. Ce vreau să spun?

Ei bine, există două motive pentru care poezia este invizibilă conştiinţei noastre. Primul: poezia nu este pur şi simplu o componentă a conştiinţei proprii, ci este chiar compoziţia conştiinţei noastre. Ca subiecte, suntem făcuţi din limbă şi în modul limbajului. Modul în care este făcut corpul nostru, ca obiect natural, este o altă problemă. Oricum, dacă suntem întrebaţi cum este alcătuit, trebuie să folosim cuvinte pentru a răspunde. Iar cuvintele sunt făcute cu poezie.

Cuvintele sunt metafore, metonime, aluzii, ambiguităţi. Simţim ceva şi spunem: „Sunt neliniştit!” Credem că spunem ceva clar, care nu su­gerea­ză, ci este explicit; literal, exprimă exact ceea ce se întâmplă. Eroare. Pur şi simplu, sugerăm un număr imens de simptome mentale şi fizice, folosind cel mai apropiat cuvânt, transmiţând ceea ce simţim într‑un singur sunet: anxietate. Nu ne dăm seama de ce facem, pentru că este ceea ce facem.

Să o spun altfel? Cum poate o picătură de apă de mare să fie conştientă de poezia unei după‑amiezi, când soarele aureşte apa şi în fundal munţii fac plajă ca nişte pisici albastre, întinse pe linia orizontului? Numai dacă picătura ar fi ieşit din mare ar fi putut realiza acest spectacol, această poezie. Dar pentru cât timp? S‑ar fi evaporat sau ar fi băut‑o Pământul. Cu toate acestea, ar avea timp să vadă ceva. Probabil ca noi să avem puţin mai mult timp, înainte să ne evapore, înainte să ne bea viaţa noastră de zi cu zi cu grijile, cu problemele sale…

Şi iată al doilea motiv. Poezia nu a fost întotdeauna invizibilă conştiinţei umane. Asta este valabil astăzi. Pentru că s‑a dezvoltat acel tip de conştiinţă pe care o numim „pozitivă”, „ştiinţifică”. Şi predomină, într‑o excelentă cooperare cu grijile „pozitive” ale vieţii, cu timpul „pozitiv”, cu spaţiul „pozitiv”, cu comportamentul „pozitiv” etc. Această conştiinţă blochează fluxul poetic al limbajului, încearcă să‑l transforme în ceva care nu este, îl încarcerează în inconştient. Şi acolo ea îşi confruntă lanţurile şi adună energie şi uneori poate exploda şi da, atunci este când numim pe cineva nebun.

Într‑o lume în care 99% din acţiunile oamenilor „normali” sunt nebunii periculoase, numim nebun pe cineva care va vorbi pe neaşteptate, într‑o sală de conferinţe, despre schimbările climatice: „În interpretarea pe care i‑o dăm de fiecare dată când aruncăm zarurile, talerul balanţei se va înclina în partea preferată”. (Empirikos) Noi spunem: „Aici avem de rezolvat o problemă serioasă şi el ne spune poezii!”. În timp ce el aproape că a spus tot adevărul despre ceea ce noi provocăm mediului.

Poate cineva găsi delectare în discursul poetic, fără a avea o existenţă, o poziţie şi o atitudine poetică? Desigur, oricine poate, deoarece acest material din care suntem făcuţi ca subiecţi − limbajul, adică − are o esenţă, o raportare şi o atitudine poetică. Dar din motivele pe care le‑am spus anterior, poezia acestuia este ascunsă sau îi este ascunsă. Cu toate acestea, funcţionează în el zilnic.

Gândiţi‑vă la vise. Au o natură, o raportare şi o atitudine pur poetice. Este posibil să nu facem ceea ce ne spun ele − deşi acest lucru nu este deloc sigur − dar poezia am făcut‑o. Cât de departe este un vis de compunerea unei poezii? S‑a spus că poetul îşi interpretează visele. Corect. El îşi interpretează visele, dar şi creează vise. Distanţa dintre un vis şi o poezie este acoperită de arta scrisului. Înveţi să scrii poezii, dar marea problemă este materialul.

Majoritatea poeţilor pur şi simplu „scriu”. Ei nu înţeleg că scrisul este ultimul act al creării unui poem. Încep de la sfârşit şi nu au încotro să meargă. Poezia este însăşi compoziţia noastră.

Imaginaţi‑vă: un meşter vrea să bată un cui şi a pierdut ciocanul. Vede o pereche de cleşti şi crede că acest instrument are suprafeţe plane şi ar putea fi folosit ca ciocan. Într‑adevăr, înfige cu cleştii cuiul. El face cleştele să fie ciocan, cleştele este ciocanul necesităţii sale.

Dar dacă meşterul aude expresia „Laptele negru al zorilor” (Paul Celan) va spune: „Nu înţeleg”! De ce? Pentru că el crede că nu se poate delecta cu această frază. Dar ce înseamnă „delectare”? Înseamnă că analizez filologic? Înseamnă şi asta, dar reprezintă 5% din „utilitatea” unei poezii. A scris oare Celan o poezie pe care filologii să o analizeze? Avea în minte filologii atunci când îşi procesa poetic experienţa proprie într‑un lagăr de exterminare nazist? Nu este absurd?

Există şi poeţi care scriu pentru a fi analizaţi de filologi, dar poeziile lor sunt nesemnificative, iar munca filologilor este mai uşoară. De aceea sunt preferaţi în educaţie. Dacă poezia pe care urmează să o asculţi − oricât de „dificilă” ar fi − îţi spune ceva despre viaţa ta, îi vei risipi întunecimea, oricine ai fi tu. Faptul că acest lucru nu se întâmplă adesea nu spune nimic despre relaţia dintre om şi poezie.

S‑a spus că există atâtea definiţii ale poeziei pe cât de mulţi poeţi există. Pentru Iorgos Blánas, ce este Poezia? Aş putea să vă spun simplu: „Pentru că poezia nu este, dar se întâmplă tot timpul, vom vedea la final. Dar la final, niciunul dintre noi nu va fi aici − doar întunecimea universului. Şi acesta nu va avea nici un chef să evalueze toată poezia de la începutul istoriei şi să spună ce este în final? De ce să o facă? De ce să facă ceva?”

Dar trebuie să vă spun ce este poezia pentru mine. În caz contrar, se poate considera că nu ştiu ce fac. Evit definiţiile. Mă fac să mă simt în siguranţă şi asta îmi creează nesiguranţă. Vreau să spun că deoarece am o înclinaţie spre filosofie şi ştiinţă − în special matematică − ştiu că, dacă mă las în seama unei definiţii, mă voi simţi, pe de o parte, în siguranţă, dar voi şti că am înţeles doar 1% din întreaga problemă. Şi aşa, prefer nu să definesc, ci să determin. Îmi este suficient un cadru. Şi cu cât acesta este mai mare, cu atât mai bine.

Ei bine, ceea ce este poezia, pentru mine, este tot ceea ce leagă pe Homer de Rimbaud. Imaginaţi‑vă, caracterizăm Iliada drept poem, dar poem este şi Une Saison en enfer/ Un anotimp în infern! Ce au ele în comun?

Permiteţi‑mi să vă spun ce au în comun, folosind o poveste de‑a mea. Aveam mai puţin de doi ani atunci când părinţii mei m‑au dus în livadă pentru a vedea de aproape ce este zăpada. Dimineaţa era strălucitoare. Mici smocuri de bumbac, albe, împodobeau copacii şi florile. Şi exista atât de multă precizie în felul în care acopereau frunzele, încât ai fi spus că de cu seară o lume nouă, magică şi albă încerca să imite binecunoscuta lume verde reală. Îmi amintesc că am stat în faţa unui tufiş şi am fost copleşit de un sentiment de voluptate, atât de voluptuos încât a devenit dureros.

Lumea aceea era perfectă, magică, îmbătătoare, dar m‑a umilit cu atitudinea sa.

Stătea în faţa mea şi în jurul meu. Şi eu stăteam într‑un colţ al său: o creatură nesemnificativă, care nu putea decât să privească şi să fie sfâşiată de sentimente de invidie şi umilinţă. Pentru că acest spectacol maiestuos, care era în faţa mea, era complet şi autonom în indiferenţa sa faţă de sentimentele mele.

Am întins mâna şi am luat zăpada de pe cea mai apropiată frunză. Am simţit că se micşorează în palmă, că se pierde. M‑am bucurat de participarea mea la spectacolul lumii înzăpezite, dar uitându‑mă la frunză, mi‑am dat seama că, prin gestul meu, poate că m‑am simţit şi eu ca o frunză înzăpezită, dar am distrus totuşi o parte din imaginea râvnită.

De altfel, dorinţa mea de a mă uni cu această imagine nu numai că nu a fost satisfăcută, ci, dimpotrivă, a devenit mai puternică, atât de puternică, încât a trebuit să mă întorc la căldura casei şi să închid ochii, încercând să‑mi păstrez în memorie chiar şi ultimul detaliu al lumii pe care o lăsasem în urmă.

M‑a copleşit vinovăţia. Acum lumea nu era indiferentă faţă de sentimentele mele, ci eu eram indiferent faţă de ale ei. O abandonasem. Nu mă mai putea zdrobi, dar mă zdrobea sentimentul absenţei mele din ea. Cum putea exista, când numai ca amintire puteam să mi‑o aduc în minte? Undeva era însă. Dar pustie, fără ochi să o vadă şi suflet să o dorească.

Nu mi‑am mărturisit adevărul dur: că eu consideram inacceptabil să nu fiu eu creatorul lumii.

Ei bine, m‑am gândit că aş putea să o fac din cuvinte, aşa cum vreau eu. Poezia este umplerea lumii cu fiinţe din cuvinte. Şi există încă modele care ne arată cum să folosim aceste suplimente, astfel încât să nu ne simţim nesemnificativi în măreţia lumii.

Este oare coroana literaturii, aşa cum susţine Somerset Maugham? Şi mai mult decât ceea ce a spus înţeleptul Maugham. Poezia este regina literaturii şi este însăşi literatura. „Un roman bun poate fi un poem imens”, cum spunea Tolstoi.

Cine sunt strămoşii dumneavoastră spirituali? Pot fi recunoscuţi germenii lor în discursul dumneavoastră poetic?

Sunt trei creaturi ciudate. Una este Descartes care scrie precum Calvo. Al doilea este Ritsos care gândeşte precum Varnalis. A treia fiinţă este Ezra Pound cu mentalitatea lui Maiakovski.

Pentru a ajunge la poezie eu am urmat metoda de mai jos: mi‑am creat mai întâi strămoşii, apoi poetul care se află în mine şi, în final, am avut îndrăzneala de a scrie primul vers. Cred că germenii lor sunt vizibili. Ai tuturor, atât ai celor trei, cât şi ai celor şase.

Sper că nu sunt o clonă a nimănui. Sper că procrearea mea a fost făcută într‑un fel tradiţional minunat. Şi probabil că aşa s‑a întâmplat, deoarece mama mea este prima fată pe care am sărutat‑o. La urma urmei, numai dragostea şi poezia au valoare în lume. Restul reprezintă preţul vieţii.

Povestiţi‑ne despre conversaţiile secrete avute cu tragicii antici greci şi cu eroii lor tragici. Traducerea poate adăuga într‑o oarecare măsură o altă dimensiune originalului?

După ce am trecut prin chinul învăţării ca în lumea a treia a limbii eline antice şi a mult mai decât de lumea a treia traduceri a tragediilor, am întârziat destul − în jur de vârsta de 20 de ani − pentru a‑mi da seama că mă ocup de poezia unei culturi care nu avea nimic de‑a face cu orientala cultură a Greciei moderne. Vechii greci percepeau lumea ca pe un câmp al lor de creaţie şi nu ca pe un iad în care trebuiau să fie torturaţi, pentru a trece la „împărăţia cerurilor”.

Fiecare se definea pe sine şi, toţi împreună, instituţiile lor comune − şi când acestea nu funcţionau aşa cum se aşteptaseră, le contestau şi le schimbau sau le înlocuiau. Dintr‑un punct de vedere foarte important, ei funcţionau poetic (cu sensul primar al cuvântului în greaca veche): construiesc, creez în faţa poporului, pentru popor. Şi gândiţi‑vă cât de fundamental este acest lucru! Ce rost are să fac o poezie, o tragedie, doar pentru mine? Poeţii lumii moderne, care spun că scriu „pentru ei înşişi”, mint − poate fără să‑şi dea seama. De fapt, ei scriu pentru un zeu sau un Cuvânt, sau pentru o creatură ideală a imaginaţiei proprii. Dar toate acestea sunt înlocuitori ai poporului, ai semenilor cu care îşi împărtăşesc viaţa. Acest lucru îi face un fel de fiinţă „autistă” şi nu le permite să intre profund în problemă, să vadă natura şi locul omului în lume.

Dar astăzi poporul lipseşte. Poporul nu este o masă de consumatori ai propriilor vieţi. Sunt oameni care conlucrează pentru a‑şi crea propria viaţă.

Tragicii antici au mers în profunzime, atât de adânc încât − în mod ciudat − au devenit simpli. Şi iată un mister − unul dintre multele care caracterizează existenţa umană: cu cât te cufunzi mai adânc în întunericul din propriul sine, cu atât mai mult te luminezi. Dacă poţi alege imaginea fizică potrivită pentru a descrie ceea ce simţi, totul devine simplu, transparent, chiar şi inexplicabilul, tenebrele. Şi apoi am descoperit că, în ciuda diferenţei culturale foarte sumbre dintre antici şi grecii moderni, continuă să existe încă o linie nu complet dreaptă, dar neîntreruptă, care leagă cele două culturi. Şi această linie defineşte un nivel social, format din oameni, care pot fi chiar şi analfabeţi. Aceştia sunt oameni care nu au fost afectaţi de boala mintală a citirii „erudite” a lumii.

S‑ar putea să aibă multe alte afecţiuni, dar nu această boală avortonă, care face din creaţiile antice un fetiş, ca şi când ar fi fost făcute de statui şi nu de oameni. Cât timp cărturarii „despăducheau[1]” pronunţia numelor şi semnele de accentuare, viaţa continua cu Oedipii, Medeele şi Antigonele ei. Şi astfel, vechii tragici au început să‑mi vorbească şi să‑mi spună că trăim în haos, plini de haos şi încercăm să‑l înfruntăm − în zadar, dar poate aceasta şi este viaţa − poate aceasta este valoarea ei: ne creăm pe noi înşine şi purtăm responsabilitatea deplină pentru asta.

Oedip nu este vinovat că şi‑a ucis tatăl şi a devenit soţul mamei sale. Vina lui este legată de felul în care a gestionat această soartă. În ceea ce priveşte traducerea… aici lucrurile sunt încă sumbre! Când auzi un regizor, cu prestigiu instituţional, spunând că vrea să pună în scenă doar traduceri „ştiinţifice” ale tragediilor antice, simţi că te afli în secolul al XIX‑lea şi chiar mai în trecut. Şi simţi că te afli în faţa absurdului.

A spune că o traducere poate fi „ştiinţifică” înseamnă a spune că o iubire poate fi „fizico‑chimică”! Pentru că traducerea este dragoste: simţi că tu şi textul sunteţi una şi când îl iei în mâini vrei să fie altfel, marele Altfel Erotic şi să obţii plăcere din el, aducându‑l la măsurile tale, dându‑i sensul care vă conectează pe el şi pe tine cu viaţa, aşa cum se desfăşoară aceasta în jurul tău. De aceea, o traducere dă întotdeauna o altă dimensiune originalului. De altfel, numai în mintea filologilor din secolul al XIX‑lea − şi chiar mai demult − originalul are o singură dimensiune „reală”.

Textele rezistă testului timpului şi devin clasice numai atunci când devoalează permanent alte dimensiuni. Tragediile rezistă pentru că dau naştere la tot mai multe dimensiuni. Altfel ar fi pietrificate. Gândiţi‑vă câte lucruri minunate se întâmplau în întreaga lume, referitor la studiul şi punerea în scenă a tragediei antice, în timp ce noi, în Grecia, ne luptam cu gramatica şi „marii” noştri tragici se zvârcoleau şi se trăgeau de păr, încercând să‑i imite pe antici! Cât pe ce să pierdem tragedia antică într‑o iluzie.

Ce le‑aţi recomanda poeţilor‑scriitorilor cloşti? Scrierea deţine o busolă?

  1. Poezia este arta de a prezenta idei, sentimente, imagini şi aşteptări. Învăţaţi‑o bine şi nu ameţiţi oamenii cu poezii scrise prost sau cu clişee bine scrise.
  2. Nu „urmăriţi” prezentările, premiile, distincţiile. Nu vor face poeziile voastre mai bune şi este posibil să vă pierdeţi şi demnitatea.
  3. Dacă vă simţiţi bine în mijlocul lumii fără să scrieţi poezii, nu scrieţi. Veţi înţelege de ce, atunci când nimeni nu vă va citi poeziile şi veţi începe să vă simţiţi rău în lume.
  4. Există o singură modalitate de a învăţa cineva să scrie poezie, calea copilului pierdut în pădure. Cu cât rătăceşte mai mult, cu atât învaţă mai mult cum funcţionează totul în pădure. Şi cu cât învaţă mai mult pădurea, cu atât nu mai vrea să iasă din ea.

Pe internet, vă lăsaţi de multe ori amprenta. Există asimilare a ceea ce este făcut public „în aer” sau funcţionează ca imagini consumabile fără profunzime de gândire?

Internetul este o parte a lumii − aparţine lumii, este o lume. Persoana care a învăţat să asimileze, să judece, să proceseze informaţiile, o va face. Persoana care a învăţat să trateze totul ca imagini trecătoare, o va face.

Viteza nu contează. Pe bulevardul Panepistimiou din Atena, imaginile trec prin faţa ta cu o viteză mai mare decât internetul şi se pierd imediat. Dimpotrivă, pe internet, imaginile pot rămâne în faţa ta cât doreşti şi chiar pot merge mai departe.

„Simt că această lume nu poate fi casa noastră.” Iorgos Blánas, unde trăieşte viziunea dumneavoastră?

Aici, în această lume, care nu poate fi casa noastră. Doar că este fără adăpost, rătăcind. Se va găsi cineva să îi ofere nişte „mărunţiş” ca să facă faţă. Se va găsi cineva să îl lase să doarmă la intrarea casei sale, când plouă sau este frig.

Acum, îmi veţi spune: Cum te poţi simţi ca acasă într‑o lume care nu este acasă? Iar eu vă voi spune: Cum putem fi pe o piatră rostogolindu‑se în spaţiul negru, de neînţeles, revoltător? Trăim în haos. Ştim că nu este casa noastră, dar asta e tot ce avem.

 

Ascultă‑mă: poate
rezişti până la capăt!

 

Sufletul este iute;
iute şi moale;
adu‑ţi aminte.
Dacă trăieşti este pentru că poate alerga
mai repede decât Viaţa
şi traversează văgăunile Morţii
fără a se degrada.

Viaţa, lentă şi rigidă, te urmează:
îşi dă duhul, rămâne în urmă, se rupe pe margini.

Dar la un moment dat se obişnuieşte cu ritmul tău,
se înmoaie, te transcende, oriunde te‑ai afla.
Sufletul tău se întăreşte încet şi întârzie.
Şi aceasta se numeşte Moarte; adu‑ţi aminte.

 

Poezia este ca rufele întinse
în curtea paradisului

 

Poeţii dorm ca păsările
în liniştea binefăcătoare a pădurilor.

Zăpada îşi întinde părul
în ochii lor de lemn
ploaia le înmoaie inimile,
iar soarele le usucă gândurile
prin poieni.

După‑amiaza târziu,
un bătrân albastru
adună versuri şi le împătureşte
ca pe nişte cearşafuri foarte albe.

 

Viaţa înoată ca o balenă
nebănuitoare înaintea măcelului

 

Dragostea hrăneşte viaţa,
Moartea întreţine Iubirea.
Târăsc patimile nevăzătoarea
lor inimă într‑un loc tenebros,
sporind nuanţele timpului,
scârţâind o limbă cosită
din viteza nemiloasă a pasiunii.
La suprafaţă, întuneric mut:
carnea balenei estompată;
şi mai sus, la înălţime:
pacea
stând la soare ca o pisică însărcinată
pe treptele
Paradisului.

Prezentare şi traducere de Angela Bratsou

Nota:
[1] Este vorba de un proces de aşa-zisă curăţare a limbii de cuvinte populare, folosirea unei limbi aşa-zise culte – katharevoussa.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest