Contemporanul » Antologiile Conte » Ioan-⁠⁠Aurel Pop: Romanitatea românilor la Centenar: domnie, politică şi cultură

Ioan-⁠⁠Aurel Pop: Romanitatea românilor la Centenar: domnie, politică şi cultură

Cultura ţinea în Evul Mediu de Biserică şi se referea la spiritualitate şi la instituţiile care se ocupau de spiritualitate. Biserica patrona şi dirija cultura cultă, scrisă, formată din imagini şi simboluri. În general, nimic nu putea fi gândit în Evul Mediu în afara Bisericii şi a credinţei

Adesea, etimologiile termenilor ne ajută să înţelegem mai bine istoria, iar istoria generală se poate scrie în chip fascinant şi prin istoria cuvintelor. Toate cuvintele din titlul de mai sus, înain­te de a exprima idei, adică un fond de gândire, au o formă, iar forma lor este latinească. În altă cuprindere, ele provin din limba latină, fiind moştenite din latina veche sau preluate ulterior în româneşte, din alte limbi romanice. De altminteri, aproape 80% din vocabularul contemporan şi cotidian al românilor este format din termeni de origine latină sau proveniţi din latină şi prin filieră romanică, aproape 15% sunt cuvinte slave, iar restul sunt de variate origini.

Termenul de „domnie” este unul dintre cele tradiţionale, păstrat în mod organic în româneşte din perioada antichităţii. Latinescul dominus (stăpân, proprietar, conducător) a dat în româneşte, prin evoluţia firească a limbii, „domn”, din care derivă „domnie”. Domnia este o instituţie, exprimând autoritatea politică şi juridică a domnului. În legătură cu domnia şi cu domnii noştri medievali, se fac, de regulă, două erori, devenite clişee: 1) se afirmă că monarhia s-⁠a introdus în secolul al XIX-⁠lea, confundându-⁠se monarhia cu monarhia străină; 2) se afirmă că domnia a fost echivalentă principatului sau ducatului şi inferioară altor tipuri de putere medievală. Ambele necesită grabnică emendare. Mai întâi, trebuie spus că domnul a fost la noi prototipul monarhului, de aceea domnia este, în esenţă, sinonimă cu monarhia. Din acest punct de vedere, avem monarhie de model european atestată din secolul al XIV-⁠lea, adică de aproape şapte secole. Puterea domnului venea de la Dumnezeu şi exprima autoritatea supremă pe pământ, dobândită prin ungerea cu mir şi încoronare. Domnul era pentru români puterea cea mai mare pe pământ, echivalentă oricărui monarh uns şi învestit cu însemne divine (coroană, hlamidă etc.). Prin urmare, domnul era echivalentul împăratului. De altminteri, în istoria Imperiului Roman, termenii denominatori ai puterii supreme au variat de-⁠a lungul timpului. Astfel, princeps, caesar, augustus, imperator, dominus etc. s-⁠au succedat şi au coexistat, exprimând mereu autoritatea cea mai înaltă în stat. A fost între anii 284 şi 476 o perioadă în istoria Romei numită a dominatului sau a imperiului târziu, în vremea căreia monarhia a căpătat un caracter sacru, împăratul/ împăraţii fiind numit/ numiţi Dominus et Deus („stăpân şi zeu”), la plural Domini et Dei („stăpâni şi zei”). Trecută prin filieră bizantină creştină, această concepţie a fost preluată în Ţările Române şi menţinută – în forme variate, modificate şi, uneori, ştirbite – până în secolul al XX-⁠lea. Domnul, odată uns şi urcat pe tron, devenea de neatins pentru restul oamenilor, care nu erau „os domnesc”. El era „singur stăpânitor” şi „a toate ţiitor”, adică „autocrator”, puterea sa provenind de la Dumnezeu şi fiind de necontestat. Va fi fost o perioadă în care conducătorii români erau primi inter pares („primii între egali”) – aşa cum s-⁠a întâmplat în Evul Mediu occidental, dar întemeierea domniei în secolul al XIV-⁠lea, adică spre finalul lumii medievale propriu-⁠zise, a adus în mâna conducătorului – marele voievod şi domn – puterea absolută. Aceasta s-⁠a întâmplat cel puţin ca o concepţie, ca o percepţie teoretică. În practică, lucrurile au fot mai complicate, datorită a cel puţin doi factori, unul intern şi altul extern. Factorul intern a fost boierimea, celelalte familii de voievozi, potentaţii locali, care s-⁠au lăsat greu supuşi sub autoritatea unuia dintre ei, recunoscut domn. Astfel, în interior autoritatea domnului era subminată şi chiar contestată uneori de stăpânii locali. Factorul extern a fost dat de marile regate şi imperii vecine, care i-⁠au legat pe domnii noştri de ele, de capii lor prin raporturi de suzeranitate-vasalitate. Aceste raporturi nu ştirbeau autoritatea internă a domnului, dar îi coborau rangul în relaţiile internaţionale, unde era, de regulă, echivalat cu principii şi nu cu regii sau împăraţii. Totuşi, ca dovadă că acea concepţie internă a puterii supreme nu era afectată de aceste imixtiuni şi interpretări, unii domni mai prestigioşi şi cu perioade mai lungi de domnie s-⁠au intitulat, s-⁠au considerat – chiar şi în relaţiile externe – „ţari”, adică împăraţi. Ca dovadă că termenul de domn avea în româneşte valoare supremă este atribuirea sa stăpânului ceresc, domnului Iisus Hristos, domnului Dumnezeu. De altfel, româna mai are o particularitate: numele lui Dumnezeu, spre deosebire toate celelalte limbi romanice, provine din cuvintele Dominus Deus, adică „Domnul Zeu”. La italieni, Dumnezeu este Dio, la francezi Dieu, la spanioli Dios, la portughezi Deus etc. Prin urmare, numele de „domn” se află la noi chiar în numele creatorului suprem „al tuturor văzutelor şi nevăzutelor”.

Cuvântul „politică” nu este moştenit, ci preluat în limbă. Termenul respectiv include noţiunea de putere. În Evul Mediu, puterea nu emana din surse pământene, ci purcedea dintr-⁠o singură sursă, cerească, de la Dumnezeu. De aceea, puterea nu se putea împărţi în executivă, legislativă, judecătorească, precum în timpurile moderne. Pentru concepţia puterii de atunci este important de ştiut că nu existau democraţie, egalitate, frăţie, drepturi şi libertate, ci supunere, credinţă, autoritate, ierarhie, privilegiu şi discriminare. De aceea, deciziile domnilor trebuie judecate prin prisma acestor valori, din epocă şi nu în funcţie de realităţile moderne. Societatea medievală era una a stărilor – cei care se luptă (bellatores), cei care se roagă (oratores) şi cei care produc sau muncesc (laboratores). Între aceste grupări privilegiate de oameni liberi (dependenţii nu contau) erau relaţii de echivalenţă, de colaborare, dar şi de deosebire (discriminare). Domnul putea lua orice decizie de viaţă şi de moarte, fiindcă numai el avea puterea supremă. El delega însă, uneori, părţi din puterea aceasta copleşitoare dregătorilor şi boierilor, altor supuşi. Puterea în societate o aveau privilegiaţii, care formau „ţara”, adică pe cei chemaţi să decidă din când în când, în adunările de stări. Cronica Moldovei din secolul al XVII-⁠lea (Letopiseţul vornicului Grigore Ureche) spune că la 1457 „s-⁠a strâns Ţara la Direptate, la Siret” (vechea capitală). Este şi acesta unul din înţelesurile cuvântului „ţară”, dincolo de accepţiunea sa de bază, cea teritorială.

Cultura ţinea în Evul Mediu de Biserică şi se referea la spiritualitate şi la instituţiile care se ocupau de spiritualitate. Biserica patrona şi dirija cultura cultă, scrisă, formată din imagini şi simboluri. În general, nimic nu putea fi gândit în Evul Mediu în afara Bisericii şi a credinţei. Creaţiile cele mai preţuite erau cele religioase, teologice, dar şi ceea ce numim azi cultură laică se elabora, de regulă, tot în legătură cu biserica. Domnii erau singurii care aveau dreptul de ctitorire, pe care, de la un timp şi în condiţii speciale, îl puteau delega şi unor familii boiereşti. Bisericile şi mănăstirile erau ele însele opere de artă, de arhitectură şi de pictură. Sub Petru Rareş (1527-⁠1538; 1541-⁠1546), cam pe vremea când Michelangelo şi ucenicii lui făceau Capela Sixtină, s-⁠a trecut la pictura exterioară a lăcaşurilor de cult moldovene, elaborându-⁠se capodopere ale artei universale, aflate azi sub protecţia UNESCO. Pe lângă unele biserici şi în mănăstiri erau ateliere de icoane şi scriptorii, unde se copiau după modele bizantine şi bizantino-⁠slave chipuri de sfinţi şi manuscrise miniate (cu miniaturi) de mare valoare. În aceeaşi ambianţă, s-⁠au făcut traduceri din slavonă în româneşte (începând cu secolul al XV-⁠lea), mai întâi traduceri ale cărţilor de cult, apoi şi altele. Aşa s-⁠au scris şi primele cronici, din poruncă domnească, prin mijlocirea preoţilor şi călugărilor. Chiar şi literatura juridică („canoanele”), cea filosofică şi cea beletristică au răsărit în aceleaşi locuri, dar au „evadat” curând spre lume, la curţile domneşti, în oraşe şi târguri. Sub Radu cel Mare (1495-⁠1508), la Târgovişte, s-⁠a tipărit prima carte, un Liturghier slavon, Ţara Românească fiind pe locul al treilea în lume în privinţa tiparului în această limbă şi cu litere chirilice. Prima carte în Transilvania s-⁠a tipărit abia in 1528, la Sibiu. Domnul era stăpânul şi conducătorul, cu autoritate juridică, legiuitoare, politică (executivă), şeful bisericii şi, prin urmare, şi al culturii.

Domnie, politică şi cultură sunt trei noţiuni care acoperă trei realităţi vechi şi care arată calitatea românilor de popor civilizat, aşezat şi statornic. Fără aceste calităţi, unirea noastră politică ar fi fost imposibilă. Unirea prin cultură şi credinţă s-⁠a făcut cu mult înainte de unirea politică, iar unitatea culturală şi spirituală a pregătit unitatea politică. Domnia a coagulat ramurile răzleţe ale românilor prin autoritatea, prestigiul şi aura sa divină, iar stările, adică boierii (curtenii), clericii (ierarhii mai ales), târgoveţii (orăşenii) şi ţăranii liberi – cei care luptă, cei care se roagă şi cei care muncesc – au răspuns chemărilor domniei, pregătind unitatea românească de mai târziu.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest