Contemporanul » Antologiile Conte » Catherine Merridale: Trenul sigilat

Catherine Merridale: Trenul sigilat

Absolventă a facultăţii de istorie din cadrul Universităţii Cambridge, doctor în istorie şi membră a Academiei Britanice, Catherine Merridale (n. 1959) a scris mai multe cărţi despre Rusia, traduse în peste douăzeci de ţări: Politica moscovită şi ascensiunea lui Stalin: Partidul Comunist în capitala Rusiei, 1925-⁠32 (1990), Noaptea de piatră: moarte şi memorie în Rusia secolului XX (2001), pentru care a primit Premiul Heinemann, Războiul lui Ivan: viaţă şi moarte în Armata Roşie, 1939-⁠1945 (2006), Premiul Arthur Goodzeit pentru cea mai bună carte de istorie militară, Fortăreaţa roşie: istorie şi iluzie la Kremlin (2013), Premiile Casa Puşkin şi Wolfson, şi Trenul lui Lenin (2016).

După o primă vizită la Moscova, în adolescenţă, Merridale s-⁠a documentat acolo timp de un an pentru teza de doctorat şi apoi a revenit periodic în Rusia, fiind martoră a schimbărilor iniţiate de Mihail Gorbaciov, a convulsiilor sociale din ultimul deceniu al secolului trecut şi a modului dictatorial prin care Putin îşi conduce ţara. Concluzia ei („trebuie să luăm fiecare generaţie de lideri ruşi aşa cum este ea; pe de altă parte, nu trebuie să credem că Rusia este predestinată să urmeze o cale anume, mereu aceeaşi”) poate fi citită printre rânduri şi în povestea călătoriei cu trenul, din aprilie 1917, a lui Vladimir Ilici Lenin, liderul exilat al bolşevicilor, din Elveţia, prin Germania (teritoriu inamic), Suedia şi Finlanda, până în Rusia, prilej pentru autoare de a analiza contextul rusesc şi european într-⁠unul dintre cele mai tensionate momente ale Primului Război Mondial.

Dorindu-⁠şi cu ardoare ca Rusia să iasă din război, pentru ca Germania să-⁠şi concentreze toate forţele pe frontul de vest şi astfel să învingă Marea Britanie şi Franţa înainte de trecerea SUA de partea Aliaţilor, guvernul german, în disperare de cauză, a făcut tot posibilul ca Lenin să se întoarcă în Petrograd/Sankt Petersburg. Numai Lenin, prin carisma, energia şi voinţa lui implacabilă, şi pe fondul unui haos economic şi politic, îşi putea convinge tovarăşii că Partidul Bolşevic, atât de disciplinat şi de bine organizat, era capabil să preia puterea din mâinile unui Guvern Provizoriu burghez. Planul pus la cale de germani a depăşit cele mai optimiste aşteptări, Lenin reuşind, în luna octombrie a aceluiaşi an, să pună bazele primului stat comunist din lume.

Cu mult talent narativ, o imaginaţie fertilă şi grijă faţă de detaliul istoric, Merridale surprinde momentele cruciale ale călătoriei care „a schimbat lumea” şi oferă noi informaţii din culisele războiului şi despre conflictele dintre bolşevici şi menşevici, susţinând interpretarea evenimentelor prin mărturii ale celor care au participat efectiv la desfăşurarea lor. Deşi uneori pare că-⁠l admiră pe Lenin, într-⁠un pasaj final autoarea arată cum au sfârşit mulţi dintre exilaţii care s-⁠au întors în Rusia odată cu el: torturaţi, împuşcaţi sau dispăruţi în gulagurile lui Stalin – de fapt, staţia terminus a trenului lui Lenin.

Primele două ore ale călătoriei au fost aproape vesele, cel puţin în accepţia bolşevicilor. De la Zürich trenul a trecut printr-⁠o vale plină de butuci de viţă de vie acoperiţi de rouă. Cei mai mulţi dintre călători s-⁠au relaxat; fermele cenuşii şi povârnişurile îndepărtate erau o privelişte familiară. Când trenul a încetinit, chiar la intrarea în Neuhausen am Rheinfall, privind spre dreapta şi-⁠au ţinut răsuflarea; şinele de cale ferată se curbau pe deasupra celei mai mari cascade din Europa. Dar minutele de romantism au fost repede uitate la vederea gării din Neuhausen, căci era una dintre ultimele înainte de graniţă. Un grup de vameşi elveţieni aştepta grupul de ruşi câţiva kilometri mai încolo, la Schaffhausen. Chiar dacă germanii promiseseră trecere liberă acestui grup de exilaţi străini, elveţienii arătau că nu fuseseră părtaşi la înţelegere.

Grupul lui Lenin a fost dat jos din tren. În timp ce ruşii aşteptau (pe peronul 3), poliţiştii elveţieni scotoceau prin coşurile cu pături, cărţi şi provizii. Acolo Lenin şi ai lui au aflat că, pe timp de război, exista o lege cu privire la exportul de alimente din Elveţia. Brânza şi cârnaţii erau într-⁠o cantitate prea mare, ouăle fierte trebuia lăsate acolo. Ruşii au privit şocaţi cum le erau confiscate proviziile pentru o săptămână întrea­gă, faptul în sine (în urmă căruia rămâneau cu doar câteva pâini şi o chitanţă) aducându-⁠i în pragul furiei. La Thayngen, nu foarte departe, o nouă echipă de vameşi a cerut să le verifice bagajele din nou. Când, în sfârşit, trenul elveţian a oprit în ultima staţie, la Gottmadingen, la doar câţiva metri de Germania, călătorii intrau deja în panică. Spre disperarea lor, privind cu atenţie peronul, au zărit două figuri deloc zâmbitoare, în uniformă cenuşie, exact genul celor trimişi să te aresteze pe nepregătite.

Cei doi erau ofiţeri germani aleşi cu mare grijă. Locotenentul von Bühring era mai tânăr decât celălalt. Fără ca Lenin să fie informat, alegerea lui se datora faptului că înţelegea limba rusă. Împreună cu superiorul lui, căpitanul von der Planitz, fusese instruit de şeful operaţiunilor militare germane, însuşi generalul Erich Ludendorff. După birocraţii acri ai Elveţiei, Bühring şi Planitz formau o pereche impresionantă, cizme lucioase şi saluturi energice; ca nişte tipi răi dintr-⁠un film de desene animate despre război, le-⁠au ordonat ruşilor să se alinieze pe două rânduri în sala de aşteptare de la clasa a III-⁠a, bărbaţii pe o parte, femeile (şi cei doi copii) pe cealaltă. Instinctiv, bărbaţii s-⁠au strâns în jurul lui Lenin, ca nişte furnici în jurul reginei lor hipertrofice. După câteva minute, deşi nimeni nu îndrăznea să scoată o vorbă, cei mai mulţi se întrebau cum de fuseseră atât de naivi să cadă în această capcană a germanilor.

Germanii i-⁠au numărat, i-⁠au privit îndeaproape şi le-⁠au cântărit din ochi bagajele. Probabil o mişcare calculată, ca să le arate ruşilor cine făcea legea acolo. Când s-⁠au declarat satisfăcuţi, ofiţerii au scos micul grup din clădirea gării fără nicio explicaţie. Afară locomotiva aştepta, scoţând deja aburi. Berlinul îşi respectase întocmai angajamentul. Era o călătorie care avea să valoreze atât de mult, ca resurse şi timp, încât germanii ar fi fost în stare să pregătească saltele din puf şi şampanie la discreţie, exilaţii însă solicitaseră locuri ieftine, ceea ce şi primeau. Singurul vagon din lemn, vopsit în verde, avea trei compartimente de clasa a II-⁠a şi cinci de clasa a III-⁠a, două toalete şi un compartiment de bagaje pentru coşurile emigranţilor. Acesta avea să fie faimosul tren sigilat, deşi, ca măsură de securitate, trei din cele patru uşi au fost încuiate după numărarea călătorilor.

A urmat un moment jenant în care ruşii şi-⁠au disputat compartimentele. Ca să le facă pe plac, Lenin şi soţia lui au fost de acord să ocupe primul dintre cele trei compartimente de clasa a II-⁠a din faţă. Celelalte două au fost date familiilor cu femei şi copii, începând cu Ghiorghi Safarov şi soţia lui, Valentina, Inessa Armand şi Olga Ravici. Acestea s-⁠au instalat împreună cu Radek în compartimentul din spatele celui ocupat de Lenin, în timp ce Zinovievii s-⁠au alăturat altor două cupluri în următorul. Restul şi-⁠au luat locurile la clasa a III-⁠a, resemnându-⁠se cu perspectiva oaselor înţepenite şi a aerului îmbâcsit. Escorta germană stătea în spate. Ca să creeze iluzia că ruşii nu vor lua contact cu inamicul, între compartimentele ruşilor şi restul vagonului a fost trasă o linie cu creta. Singura persoană care putea trece peste ea era elveţianul Fritz Platten, care devenise omul de legătură oficial al celor din vagon.

În vreme ce trenul se îndrepta încet spre nord, Lenin privea pe geamul întunecat, o figură modestă, într-⁠un costum prăfuit, cu degetele mari vârâte în buzunarele de la vestă. Dincolo de reflecţia lui vedea că pădurile de anini înverzeau. În ciuda umbrelor tot mai lungi, desluşea grâuşorul galben şi anemona albă, primele flori sălbatice care anunţau primăvara. Valea se lăţea, deschizându-⁠se spre terenurile cultivate. Elveţia dispărea în dâra de abur, huruitul ritmic al trenului încurajând o senzaţie de bine, un avânt dat de importanţa misiunii. Starea de spirit era relaxantă, hipnotică, dar, înainte ca Lenin să i se abandoneze total, trenul a frânat, făcându-⁠i să dispară transa de moment. Deşi se înnopta, trenul părea să fi oprit sub o stâncă de dimensiuni monstruoase, Hohentwirl, un vulcan stins, înalt de peste 600 m, ca o piramidă ieşită din comun în lumina tot mai cenuşie. Având în vârf ruinele unei fortăreţe din secolul X, menite să apere graniţa, era principala atracţie a oraşului Singen, unde ruşii urmau să-⁠şi petreacă noaptea. Aproape de gară se înălţa o fabrică, martoră a forţei de nestăvilit a modului de producţie capitalist. La fel de impunătoare şi de brutală ca orice fortăreaţă, scopul acestui colos era de a produce un număr nesfârşit de pachete cu celebra pudră de supă Maggi.

Traducere şi prezentare de
Petru Iamandi

Fragment din volumul Trenul lui Lenin
de Catherine Merridale, în curs de apariţie
la Editura Litera Internaţional

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest