Contemporanul » Antologiile Conte » Bashkim Shehu: Jocul. Căderea din cer

Bashkim Shehu: Jocul. Căderea din cer

Scriitorul albanez Bashkim Shehu trăieşte în Barcelona din 1997, unde a fost găzduit prin programul Oraşe – Refugiu al secţiei catalane a PEN Clubului Internaţional.

Între 1998-⁠2001, a fost reprezentantul acestei asociaţii şi, în următorii zece ani, a consiliat Centrul pentru Cultură Contemporană din Barcelona în probleme legate de Europa Răsăriteană. Deşi scrie în limba sa maternă, el este membru al Asociaţiei Scriitorilor Catalani. Romanele şi proza sa scurtă au fost traduse în multe limbi, anume în engleză, spaniolă, franceză, italiană şi catalană. De asemenea, el însuşi traduce autori din domeniul ştiinţelor umaniste, precum John Stuart Mill, Hannah Arendt, Eric Hobsbawm, George Steiner, Richard Rorty şi Zygmunt Bauman. Demnă de menţionat este traducerea Dicţionarului Oxford de Sociologie (compendiu).

În Albania, a primit Premiul National pentru Literatură pentru romanul său intitulat Dicţionar de instruire în misterul recordurilor/ un roman – labirint publicat în 2015.

În anul 2017, a primit Premiul Fundaţiei Balkanika, pentru romanul Jocul. Căderea din cer, din care publicăm un fragment tradus din limba franceză de Ana Andreescu.

Să se facă dreptate, chiar dacă
trebuie să se năruie cerul.
Lucius Calpurnius Piso Caesoninus,
consul roma, sec. I, înainte de Cristos.

Mă înham, în sfârşit, la reconstituirea istoriei sau a biografiei parţiale a lui Aleks Krasta, prietenul şi tovarăşul meu de suferinţă decedat. Ne împrieteniserăm într-⁠un lagăr de prizonieri aflat în apropierea unui oraş care, în vremea aceea, se numea Progres. Fusesem transferat acolo din lagărul de la Spac, în iunie 1990 ; Aleks se afla acolo de mulţi ani. A fost eliberat în luna februarie 1991, pe 12 februarie, cu puţin mai mult de-⁠o lună înaintea mea. Ne întâlniserăm, de asemenea, înain­te de închisoare, dar numai în trecere.

Mi-⁠au rămas de la el zeci de pagini cu un scris febril, tumultos, în mare parte note fragmentare cu conţinut complex, dacă nu chiar confuz, pe alocuri. Îmi amintesc, de asemenea, de câteva discuţii pe care le-⁠am avut despre acest text, pentru că-⁠mi ceruse ajutorul pentru a-⁠l rescrie. Nu că i-⁠ar fi lipsit talentul de a scrie. Ca să spunem lucrurilor pe nume, el scrisese, cândva, în închisoare, un eseu literar, un text, apoi, îl arsese ca să nu-⁠l găsească gardienii. Şi atât cât îmi pot da eu seama din ceea ce am ascultat când mi l-⁠a reconstituit el, oral, în linii mari, Aleks ar fi putut, dac-⁠ar fi vrut, să devină scriitor. Înainte de închisoare studiase actoria, dar nu terminase studiile; fusese exmatriculat din Institutul Superior de Arte şi trimis să muncească în agricultură, apoi trimis în domiciliu forţat. Textul acela, l-⁠a intitulat Jocul. Indiferent ce-⁠ar fi, aceste zeci de pagini pe care mi le-⁠a lăsat Aleks Krasta şi pe care eu trebuie să le rescriu au un conţinut complex, dacă nu chiar confuz, pe alocuri, pentru că subiectul lui este arzător. Atât cât pot eu să înţeleg, dificultatea cu care s-⁠a confruntat vine mai ales din faptul că istoria parţială a vieţii lui, cu toate că se întinde de la prima copilărie până în apropierea morţii lui şi chiar, într-⁠o anumită măsură, dincolo de ea, conţine o altă poveste, cea a Părintelui Shtjefen. În realitate, istoria Părintelui Shtjefen şi evenimentele care i se alătură constituie pivotul poveştii lui Aleks Krata, asemenea unui vârtej ameţitor care se desfăşoară cu impetuozitate în profunzimile unui abis.

Se poate spune că, dacă rândurile pe care sunt gata să le scriu şi altele pe care le voi scrie la persoana I-⁠a, intervenind ici şi colo, servesc drept cadru pentru povestea lui Aleks Krasta, povestea acestuia din urmă serveşte drept cadru poveştii Părintelui Shtjefen. În aşa fel încât, pentru mine, povestea Părintelui Shtjefen este ca un tablou în interiorul unei oglinzi.

Eu trebuie să trec de cealaltă parte a oglinzii şi, apoi, să pătrund în interiorul acestui tablou sau mai bine în imaginea reflectată a acestui tablou. Asta îmi îngreuiază munca. Din momentul în care Aleks mi-⁠a lăsat manuscrisul, a trebuit să aştept cincisprezece ani, cât a durat pedeapsa lui cu închisoarea. Istoria pe care o povesteşte Aleks şi, în ea, cea pe care o povesteşte Părintele Shtjefen se articulează pe experienţe trăite la limita imposibilului. Trebuie să pătrunzi în ele, să le experimentezi tu însuţi. E adevărat, Aleks se găsea de cealaltă parte a oglinzii. Totuşi, după cum se poate vedea din manuscrisul său, de fiecare dată când abordează povestea Părintelui Shtjefen sau pe Părintele Shtjefen însuşi, ca personaj, înainte de povestea acestuia sau chiar evenimente ulterioare care decurg din ea sau care sunt legate de ea, cursul cuvintelor merge îndărăt, face digresiuni, se-⁠n-curcă, se îndepărtează de obiectivul său, pentru a reveni la el puţin mai departe. Ai impresia că ceea ce-⁠i reţinea mâna era, la urma urmelor, şi ceea ce-⁠l împingea să scrie acest text intitulat Jocul, anume, un sentiment de vinovăţie faţă de Părintele Shtjefen pentru ceea ce numea el impostură sau un joc răzbunător, pe care l-⁠a jucat din iubire pentru Părintele Shtjefen, pentru a-⁠l răzbuna, Fiat Justitia, chiar dacă e să se năruie cerul, ceea ce era, în acelaşi timp, un păcat în privinţa sa, ruat Caelum. Se apucase de scris cam la un an după ultimul eveniment pe care urma să-⁠l relateze, adică, de fapt, imediat după moartea preotului. Pierduse, astfel, pentru totdeauna posibilitatea de a i se confesa şi aceasta era, de asemenea, un motiv în plus de confesiune. A terminat textul în câteva săptămâni, lucrând, cum am mai spus, febril, tumultos. Se pare că nu se putea să fie altfel. Dar asta nu i-⁠a fost de-⁠ajuns. Tot nemulţumit era. Aceste zeci de foi pline cu scrisul lui înghesuit, pe ici, pe colo, ilizibil, erau dincoace de o confesiune şi, în acelaşi timp, ceva în plus. O confesiune literară potenţială. Un roman literar, un literary novel, după o terminologie recentă a criticii americane, ca să nu spunem poezie, cum era numită toată literatura în urmă cu două sute de ani, pentru a face deosebire de celelalte scrieri. Dar, el credea că nu o putea face singur, pentru că era prea implicat. În ceea ce mă priveşte, cred că el putea să-⁠l ducă la bun sfârşit, fără a avea totuşi încrederea în sine necesară, ca în alte lucruri în viaţă. Mi-⁠a cerut să scriem împreună încă de la început. În acea perioadă, eu trăiam încă în Albania. După ce i-⁠am citit manuscrisul, am acceptat. Am avut o serie de discuţii lungi. În măsura în care nicio ordine în dispunerea episoadelor imaginate nu era satisfăcătoare, am decis, în final, să păstrăm ordinea originară, cea din manuscrisul lui, cu nişte salturi cronologice şi retrospective în buclă, în anumite momente.

Dar n-⁠am reuşit să stabilim dacă vom scrie la persoana I-⁠a, sub forma unei confesiuni a eroului, sau combinat cu persoana a II-⁠a, ca un dialog. Sau, alternând în aşa fel, încât fiecare să scrie din propriul lui punct de vedere sau dacă să scriem totul la persoana a III-⁠a, cea a naratorului omniprezent şi omniscient, ca Dumnezeu. Totuşi, chiar dacă am fi ieşit din acest labirint de îndoieli, tot n-⁠am fi putut începe imediat: eu aveam de terminat, mai întâi, romanul la care lucram, ceea ce putea dura încă cam două luni, două luni şi jumătate.

Între timp, în vreme ce eu terminam romanul mai devreme decât prevăzusem, Aleks mă anunţă că va pleca la celălalt capăt al lumii. Va fi plecat două luni, două luni şi jumătate. A adăugat că nu era vorba de o glumă.

– Aşteptându-⁠mă pe mine să mă întorc, a adăugat el, profită să mai scrii ceva.
– Dar, în acest moment, nu am nimic, îi spun eu, niciun subiect despre care să scriu. Sunt gol pe dinăuntru.
– Începe, atunci, să scrii singur ceea ce avem de scris împreună, mi-⁠a spus el. Fă ce poţi. Dacă termini, va fi şi mai bine.

Mi-⁠am spus că el nu mai avea intenţia să se întoarcă şi că mă lăsa să lucrez singur. Se pare că mi-⁠a ghicit gândul şi m-⁠a asigurat că se va întoarce sigur. Dar a insistat din nou să încep singur şi chiar să promit că o voi face.

I-⁠am spus că voi încerca. El nu s-⁠a mai întors. A pierit într-⁠un accident de avion, la celălalt capăt al lumii. Era ca şi cum ar fi ştiut că moartea lui era iminentă şi că, din acest motiv, insista să obţină o promisiune de la mine. Într-⁠un fel, îmi încredinţa ultimele lui dorinţe.

Eu mi-⁠am ţinut promisiunea, am încercat, dar munca nu progresa. Am încercat din nou când am aflat de moartea lui şi, de această dată, am văzut clar că trebuia să scriu singur povestea lui, o sarcină de ne-⁠evitat (ineluctabilă), copleşitoare, şi, din nou, nu am putut. Cu toate acestea, de fiecare data când terminam de scris o carte, mă gândeam că voi scrie, într-⁠o zi, povestea prietenului meu mort, că ar veni – va veni momentul şi ceva m-⁠ar împinge să mă aşez la masa de lucru, în faţa unei foi albe, pentru a o umple cu un scris mărunt, poate, în mod inconştient, înghesuit, ca să-⁠l imite pe al lui Aleks. Sau mă voi aşeza fără să se întâmple vreun eveniment special în viaţa mea. Şi, iată, cu toate că aceasta nu se poate numi un eveniment, ci o simplă viziune, un capriciu al imaginaţiei mele, mi-⁠a venit ideea că Aleks nu era, poate, mort, că el continua să existe acolo, departe, lucru pe care l-⁠am întrevăzut de multe ori de-⁠a lungul acestor ani, în aceste nenumărate crepuscule care era acelaşi crepuscul perpetuu. Şi acum mă gândesc că a scrie povestea lui, adică a-⁠i îndeplini ultimele dorinţe, l-⁠ar face să se întoarcă de la celălalt capăt al lumii, ca din lumea de dincolo. Ştiind bine că era vorba de o divagaţie, a fost de-⁠ajuns ca, în sfârşit, să mă instalez la masa de lucru, cu o foaie albă în faţa mea.

Mă înham, deci, la sarcina de a-⁠i reconstitui istoria sau povestea parţială a vieţii sale. Din diferitele variante de text despre care discutaserăm amândoi şi pe care le-⁠am enumerat mai sus, nu mi-⁠a mai rămas decât ultima, cea la persoana a III-⁠a, care este vocea naratorului omniprezent şi omniscient. De voie-⁠de nevoie, el îmi dăduse rolul de Dumnezeu, în această poveste. Şi, în faţa acestei dovezi de încredere, ca şi cum ea îmi fusese acordată de pe lumea cealaltă, eu trebuie să-⁠i răspund cu fidelitate şi să relatez experienţele trăite de el exact aşa cum mi le-⁠a lăsat el scrise, străduindu-⁠mă să citesc printre rânduri sau printre aceste pasaje unde scrisul lui este ilizibil. În timp ce comentariile, explicaţiile sau adăugirile mele trebuie să servească drept ramă pentru o oglindă atârnată pe perete sau, poate, drept imagine virtuală a unui perete care transmite ecoul vocii lui în acelaşi timp cu imaginea care vine din oglindă. Din acel moment, eu trebuie să tac pentru ca vocea mortului sa penetreze vidul şi tăcerea, ca şi cum, în povestea care urmează, vocea naratorului la persoana a III-⁠a omniprezent şi omniscient s-⁠ar amesteca cu vidul tăcerii mortului.

Traducere şi prezentare de
Ana Andreescu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now