Contemporanul » Ancheta Conte » „Un deceniu întunecat (1977‑1987). Biserici demolate”

„Un deceniu întunecat (1977‑1987). Biserici demolate”

Este o rememorare foarte necesară – numai că românii uită uşor – a acelui deceniu al anilor ’80 din secolul trecut, în care centrul istoric al Bucureştiului, Dealul Uranus şi unele zone din marginea Bucureştiului, la Văcăreşti şi la Pantelimon, erau sfârtecate de buldozere, erau distruse monumente de valoare uriaşă pentru istoria noastră

În luna iunie a fost ieşirea la public, la Bucureşti, a părţii vizibile a unei cercetări asupra unui fenomen peste măsură de dureros. O teză de doctorat a devenit un necesar memento pentru cele petrecute în ceea ce s‑a întâmplat într‑„un deceniu întunecat (1977‑1987). Biserici demolate”. Prin intermediul tinerei cercetătoare Beatrice Todireanu avem acces la imagini de arhivă cu bisericile ortodoxe dărâmate de Nicolae Ceauşescu în Bucureşti. Expoziţia de panouri fotografice a fost găzduită de Biblioteca Academiei Române şi a fost un prilej bun de rememorare, la aproape 30 de ani de la prăbuşirea comunismului, a destinului tragic al unor lăcaşe de cult ce au păstrat dreapta‑credinţă vreme de secole – „retezate” sub pretextul noilor planuri de urbanism ale regimului comunist. Acad. Răzvan Theodorescu – vicepreşedinte al Academiei Române, unul dintre cei care s‑au opus efectiv acelor demolări – e de părere că aceste lucruri nu trebuie uitate, iar expoziţia e un bun loc al împrospătării memoriei noastre, aşa cum arătau la vernisaj, alături de ceilalţi, PS Varlaam Ploieşteanul – episcop vicar patriarhal, Radu Preda, preşedinte IICCMER, sau prof. univ. dr. Ioan Opriş. Aşa cum arată şi grupajul pregătit pentru revista Contemporanul. Ideea Europeană, grupaj care vede lumina tiparului după circa treizeci de ani de la evenimentele din 1989.

Mihaela Helmis

Răzvan Theodorescu:
„Atunci am fost învinşi”

Mihaela Helmis: Ziduri sfârtecate, biserici din care sunt smulse adevărate „hălci” şi o memorie pe care încercaţi să nu ne‑o lăsaţi acoperită de prea mult praf al uitării, despre un deceniu care, până la urmă, este unul atât de dureros pentru istoria noastră, domnule academician.

Răzvan Theodorescu: Are un sens special această expoziţie nu doar pentru istorici. Pentru mine personal are un sens extrem de special. Este o rememorare foarte necesară – numai că românii uită uşor – a acelui deceniu al anilor ’80 din secolul trecut, în care centrul istoric al Bucureştiului, Dealul Uranus şi unele zone din marginea Bucureştiului, la Văcăreşti şi la Pantelimon, erau sfârtecate de buldozere, erau distruse monumente de valoare uriaşă pentru istoria noastră.

Avem, atât de dureroasă, memoria imaginilor.

Da, şi această expoziţie este impresionantă, cei tineri nici măcar nu ştiu ce exista acolo, cei mai în vârstă probabil că nu‑şi mai amintesc ce s‑a întâmplat începând din anii ’77, imediat după cutremur, odată cu dărâmarea Bisericii Enei. E un lucru de care mi‑e uneori greu să vorbesc. Această distrugere din aprilie ’77 mi‑a prilejuit prima scrisoare pe care am trimis‑o conducerii ţării în acel moment, spunând acolo că mi‑e teamă că vor urma şi alte distrugeri. În decembrie ’84 a început distrugerea, cea de‑a doua, a marelui monument monastic de la Văcăreşti.

Şi cât de nemângâiată rămâne această rană a Văcăreştiului…

O splendoare pierdută. Sunt supravieţuitorul grupului care atunci a protestat: profesorul Grigore Ionescu, profesorul Dinu Giurescu şi cu mine. După aceea ni s‑au adăugat alţii. Regretatul Vasile Drăguţ, regretatul Virgil Cândea… Iată, vorbesc numai de oameni care au plecat… Regretatul Radu Popa…

Alături de care aţi crezut că vă puteţi aşeza în faţa buldozerelor…

Da. Am fost învinşi. Practic din grupul acela cred că supravieţuitori suntem numai profesorul Trişcu de la Arhitectură şi cu mine. A urmat Mihai‑Vodă. Am fost învinşi şi acolo. A urmat Pantelimonul. Apoi a urmat o zonă de dimensiunile Veneţiei, care este zona actualului centru civic. Monumente de o foarte mare însemnătate au dispărut pentru o sistematizare aberantă, care ar fi trebuit să arate cu totul altfel dacă prelua vechea propunere de urbanism din vremea lui Carol al II‑lea, care era făcută de nişte specialişti. Ceea ce a urmat a fost „dirijat” de Nicolae Ceauşescu şi de soţia sa, de nişte arhitecţi foarte obedienţi şi rezultatul a fost distrugerea acestui patrimoniu. Sunt voci care spun: „A, dar e bine că a fost aşa! În fond ce ne interesau bisericile acestea? Ne interesează clădiri noi!”. N‑am crezut că poate să existe atâta inconştienţă! Pe reţelele de socializare poţi să găseşti şi aşa ceva, şi tocmai de aceea o spun acum: inconştienţa celor care cred că nu ai nevoie de istorie duce la un pericol foarte mare pentru viitorul nostru.

Avem şi imaginile bisericilor care au fost translatate. Ce fel de episod e acesta? E o salvare, e o victorie parţială?

Îmi puneţi o întrebare foarte potrivită şi vă voi povesti următorul lucru. În 24 ianuarie 1985 grupul nostru de şapte persoane a făcut o scrisoare către Nicolae Ceauşescu şi acolo am pus, la sfârşit, o soluţie. Am mers cu ideea că personajul vrea să fie un soi de demiurg care să se joace nu numai cu oamenii, ci şi cu monumentele. Şi pentru că ştiam că există metoda translatării a unui om eminent, un inginer care a plecat de curând dintre noi, am pus la sfârşit propunerea – era 24 ianuarie, era ziua Unirii – ca, eventual, Mihai‑Vodă să fie translatată. Eram şapte semnatari, ne‑am împărţit, am pus la vot, patru dintre noi au votat pentru acea translatare, trei au spus: „Lasă‑l să facă crima până la capăt!”. Cu un vot am obţinut majoritatea în memoriul nostru, care după aceea a ajuns unde trebuia şi a determinat translatarea.

Şi avem, din fericire, câteva monumente salvate.

Avem Schitul Maicilor, avem Mihai‑Vodă, avem biserica Sf. Ştefan de pe Berzei, avem Sfântul Ionică din Piaţă… Dar unii ne‑au reproşat acest lucru: „L‑aţi ajutat să pună aceste monumente între blocuri, ascunse”. Eu sunt fericit că ele există fizic. Atunci când trec pe lângă Mihai‑Vodă, mai ales, mă uit la biserică şi‑mi pare bine că există. Imediat după Revoluţie, împreună cu regretatul arhitect Ascanio Damian am făcut o scrisoare către Primăria Bucureştiului în care am cerut readucerea lui Mihai‑Vodă pe amplasamentul iniţial. Dar eram nişte romantici! În 1990 nu se mai putea face nimic. Am dorit la un moment dat – vreau să vă spun de dorinţele noastre, ale specialiştilor – ca noua Catedrală a Neamului să fie, de fapt, o refacere a Văcăreştilor, care a fost, cum bine spuneaţi, marea rană. Lucrurile stau puţin altfel… Sunt generaţii noi, generaţii noi şi de oameni ai bisericii, generaţii noi de specialişti. Eu sunt un supravieţuitor, dar îmi face plăcere astăzi să văd că în această vară expoziţia este deschisă la Academia Română…

Într‑un fel de capăt de serie. În anul acesta, 30, care ne duce în istorie în Decembrie 1989.

Da. Ne duce la ceea ce a fost Revoluţie, şi ne duce la o anamneză, la un remember, o aducere aminte, care este necesară într‑o ţară în care aducerea aminte este din ce în ce mai rară.

Beatrice Todireanu:
„Zone întregi au fost, pur şi simplu, arate de pe hartă”

Mihaela Helmis: La sfârşitul anilor ’70, mii de sate din România – ne aducem aminte de mişcarea Village Roumain – şi sute de lăcaşuri de cult erau pe cale să aibă un sfârşit tragic. Vorbim despre o politică şi rezultatele ei, din fericire parţiale, dar ale cărei răni se văd încă şi astăzi. Ce aţi găsit căutând mecanismele acestui fel de a gândi sistematizarea României, aşa‑zisa înnoire a României?

Beatrice Todireanu: Într‑adevăr, am început proiectul în 2012, întrucât am fost foarte interesată de Mănăstirea Văcăreşti, de demolarea ei abuzivă, samavolnică, gratuită. Apoi am continuat cercetarea şi cu celelalte biserici distruse. Să înţeleg dacă era nevoie de toate aceste lucruri dureroase. Anul acesta, la 30 de ani de la sfârşirea comunismului, am reuşit să fac o expoziţie dedicată tuturor bisericilor demolate. Eu am abordat doar deceniul 1977‑1987, deoarece în această perioadă a avut loc poate una dintre cele mai mari drame ale Bucureştiului. Vă reamintesc că în 1966 – 17% din populaţia mediului urban trăia în blocuri. În 1977, de când am început eu cercetarea, 42% locuiau în blocuri, pentru ca în 1990 circa 72% din populaţia mediului urban să ajungă să trăiască în blocuri. Ceauşescu şi‑a dorit reconstrucţia totală a ţării. Pentru asta îşi creează anumite comisii şi institute, dar de fapt Nicolae Ceauşescu a dorit omogenizarea populaţiei prin mediul de viaţă construit şi uniformizarea clădirilor, cu siguranţă cu scopul de a reduce diferenţa dintre sat şi oraş. Cred că urmărea de fapt distrugerea tradiţiei româneşti de realizare a caselor proprii, individuale.

Nu‑i mai simplu să ne gândim că uitându‑se la planuri zicea „ne stă în cale biserica asta, mănăstirea asta, demolăm tot şi facem ceva nou”?, pur şi simplu schimbând forma sau locul pieselor de puzzle care să alcătuiască „noul” din mintea sa?

Din păcate, pentru aceste obiective, Ceauşescu nu va ezita în megalomania sa să‑şi urmărească planul de sistematizare, dezrădăcinând mii de familii, dărâmând bijuterii arhitectonice, dar este foarte important un aspect. Ceauşescu nu a avut de la început această idee, acest discurs politic. Se adoptă în ’74 legea privind dezvoltarea urbană şi sistematizarea întregului teritoriu al ţării, prin care se legiferează desfiinţarea proprietăţii private asupra pământului şi trecerea abuzivă a acestuia în proprietatea statului. Practic, de acum el poate să opereze după bunul lui plac. Periodic se vor face întâlniri şi tot ce urma să se construiască în Bucureşti să ştiţi că trebuia să fie aprobat de el, de conducător, care ajunge să se viseze un mare arhitect, probabil primul arhitect al ţării. Vedeţi, este foarte important discursul lui, pentru că înainte de Marele Cutremur, mai bine zis la începutul regimului ceauşist, dictatorul vorbea despre recunoaşterea şi valorificarea arhitecturii urbane. Ţinea la patrimoniu, patrimoniul era protejat şi declarat. Citez dintr‑o şedinţă în care dictatorul spunea: „Am evitat la maximum demolările, iar în cadrul sistematizării municipiilor şi oraşelor se va acorda atenţie deosebită zonelor centrale, monumentelor istorice şi de artă, elemente valoroase ale cadrului natural”. Dictatorul îi acuză, îi dojeneşte chiar pe arhitecţi, în 1975, spunându‑le „ce au făcut alţii în sute de ani voi vreţi să demolaţi în câţiva ani?”. Este incredibil! „Să nu ne legăm de moştenirea lăsată de înaintaşii noştri!”…

Să ne gândim că i s‑a schimbat consilierul? Ce‑i schimbă perspectiva atât de drastic şi dramatic?

Cred că turneul diplomatic din Extremul Orient, efectuat în 1971. Ceauşescu împreună cu o delegaţie a vizitat Republica Populară Chineză, Coreea de Nord, Mongolia, Vietnamul. Atunci se întâlneşte cu toţi activiştii chinezi importanţi, inclusiv cu Mao Zedong, vine fascinat de cultul personalităţii acestora, mai ales a liderului Kim Ir-sen, care se desfăşura la o scară grandioasă. Dictatorul e fascinat şi îşi doreşte să aplice acelaşi lucru în ţara noastră. Eu cred că de acum, din 1971, de la vizita asta, începe o nouă epocă neo‑stalinistă să‑i zicem, o epocă în care mentalitatea, gândirea trebuia subordonată omului care conducea statul, preşedintelui, conducătorului de stat. Ce‑i mai grav este că şi Elena Ceauşescu se schimbă radical după această vizită. Incredibil!

Să ai putere şi să crezi că poţi să faci orice cu ea. Şi de aici până la cele aproape 20 de biserici demolate numai în Bucureşti au fost câţiva paşi pe care‑i reconstituiţi într‑un fel prin sferele pe care trebuie să le cuprindă, aşa încât să pară – ştiu eu? – firească, naturală această acţiune?

N‑a fost nici firească, nici naturală, dar haideţi să nu dăm vina în totalitate pe acea vizită. Poate dacă Elena Ceauşescu nu ar fi avut această gândire duşmănoasă – ca să folosesc un termen din acei ani – n‑ar fi căzut secerate aşa de multe monumente istorice, religioase. Şi nu numai. Cum spuneam, înainte de Cutremurul din ’77, care reprezintă, de fapt, o răscruce la nivel urbanistic, discursul lui Nicolae Ceauşescu era de a proteja patrimoniul, jertfa înaintaşilor noştri. După cutremur lucrurile se schimbă. Este o răscruce în politica urbană, în politica arhitecturală. El se foloseşte de acest cutremur! Costul cutremurului a fost foarte mare, estimat, la vremea acea, la circa două miliarde de dolari. Acest cutremur îi dă lui şansa să regândească perimetrul actual central al Capitalei. Ceea ce duce la demolări masive. Sunt şi case practic în stare de prăbuşire iminentă. Aceasta era definirea clădirilor. A fost o „formulă” de care cerberii regimului se foloseau pentru a justifica demolările de locuinţe, de biserici, de monumente istorice, de orice, inclusiv de străzi. Cartiere întregi au fost distruse, le‑a arat pur şi simplu de pe hartă.

Şi nu numai pentru a face loc aşa‑numitei Case a Poporului.

… Oarecum. Dictatorul a ţinut foarte mult să aplice ce a văzut în turneul din Asia şi îşi dă seama că schimbând ţesutul edilitar‑urbanistic îşi poate pune în aplicare o dezvoltare a propriei personalităţi. Ceauşescu vrea să‑şi manifeste megalomania, începe să ia ca model arhitectura totalitară a lui Hitler, Stalin, Mussolini…

Şi dacă cei din jurul lui l‑ar fi oprit într‑un fel?

Nu, n‑avea cine. Nimeni. Am cercetat foarte mult stenogramele, procesele-verbale să văd dacă avea cineva un cuvânt de spus la şedinţe…

Nici măcar un vot împotrivă n‑a existat?

Nu. Inclusiv cu arhitectul şef al capitalei la vremea respectivă, arhitectul Alexandru Budişteanu, am vorbit şi l‑am întrebat: „Chiar nu puteaţi să vă expuneţi părerea de arhitect, de specialist? Adică asculta de cineva dictatorul?”. „Nu exista să spunem «nu putem să facem»” spunea domnul arhitect. S‑a încercat o variantă. „V‑am propune încă o variantă, ce aţi zice dacă…?”, cam aşa se discuta, dar „îngheţai pur şi simplu când îţi arunca o privire… Deci, nu mai îndrăzneai să‑ţi termini fraza”. Era ceva… şedinţele cu arhitecţii nu erau un dialog, deveneau un monolog, iar indicaţiile lui Ceauşescu se transformau în hotărâri obligatorii.

E greu de acceptat că ei scriau la dictare.

Nu puteai altfel! Mai ales pentru că după Cutremurul din 1977 Ceauşescu îşi schimbă total discursul politic. Am găsit în documentele dintr‑o şedinţă din 22 martie 1977, deci la doar câteva zile după cutremur, că dictatorul spune că „nu trebuie să ne legăm de trecut, trebuie să demolăm clădiri, trebuie făcută o sistematizare – spune Ceauşescu – ca şi cum nu ar fi nimic”, ca şi cum ar lucra pe o zonă liberă. Ce distanţă faţă de felul în care vorbea cu doi ani în urmă! Iar 4‑5 zile mai târziu, undeva spre sfârşitul lunii, şeful statului spune un lucru incredibil, care şochează: „Să ştiţi că dacă demolăm tot Bucureştiul, va fi frumos”. Deci, pur şi simplu, se creionează deja scenariul unei crime împotriva culturii naţionale. Omul…, iertaţi‑mi expresia, dăduse în demenţă. Să spui aşa ceva! E incredibil, e şocant! Şi bineînţeles că s‑a ajuns practic la un etnocid, cum frumos spunea Theodor Baconschi, un „etnocid care a brăzdat adânc sufletul poporului prin demolările masive pe care le‑a făcut”, pentru că nu a demolat numai monumente şi locuinţe din centrul civic pe care voia să şi‑l facă… A demolat şi în afara centrului civic. Şi asta a fost grav…

Dar destructurarea comunităţilor din jurul bisericilor, pe care avea de gând să le demoleze, nu se putea face printr‑un dictat. A avut şi uneltele.

Da. Dictatorul pur şi simplu conducea, dădea directive prin renumitele, celebrele „note de cancelarie”. Şi trebuie ştiut că a tăiat şi a demolat haotic, în valuri, e adevărat. De altfel, se răzgândea de la o şedinţă la alta. Pur şi simplu, nu era logic în deciziile pe care le lua. Pentru realizarea centrului, a planului lui faraonic pentru noul centru al sediului politico‑administrativ, a dezrădăcinat, conform statisticilor, 57.000 de familii, aproximativ o treime din centrul istoric. Practic a distrus o şesime din zona centrală. Foarte mult. Spunea profesorul Sorin Vasilescu că suprafaţa demolată de 4,5 km lungime pe 2 km lăţime era cât suprafaţa Veneţiei, ca să avem un ordin de mărime. Enorm! Pentru că a distrus un fond imobiliar pe care noi nu avem cum să‑l mai recuperăm. Vorbeam despre sume: dacă cutremurul a adus pagube de 2 miliarde de dolari, ei bine, prin demolările acestea haotice, pagubele am putea spune că au fost undeva la 8 miliarde de dolari. Adică aproape echivalentul datoriei externe a României.

Asta ca valoare materială. Ca să nu luăm în calcul, şi cred că asta e şi mai important, ce însemna pentru „firea” naţiei schingiuirea acestor clădiri simbolice, în jurul cărora de fapt ne creşteau şi nădejdea, şi sufletul.

Da… sub lama buldozerelor comuniste au căzut, secerate, mii şi mii de case frumoase, case din secolul al XIX‑lea, unele ridicate imediat după Războiul de Independenţă, case de la începutul secolului al XX‑lea, care erau superbe! Din păcate, pe unele nici măcar n‑am apucat să le fotografiem. Şi este grav, pentru că nici nu putem să facem o reconstituire a acelor cartiere superbe sau mahalale distruse. Nici nu te lăsau să fotografiezi, riscai foarte mult. Iar cine a reuşit, a reuşit cu greu. Multora li s‑au smuls pur şi simplu şi li s‑au distrus camerele foto, pentru a nu exista mărturii în acest sens. Grav e că nu doar a demolat şi a distrus clădiri, locuinţe şi monumente istorice. A distrus suflete. Se pare că peste o sută de sinucideri s-au întâmplat în acea perioadă.

Şi vorbim despre cazurile limită, dar sunt atâţia cei care, în jurul acestor o sută, pot să fie consideraţi nu victime colaterale, ci victime adesea irecuperabile.

Da. Asta este foarte grav. Am citit mărturii care pur şi simplu m‑au şocat. Oameni care n‑au vrut să‑şi părăsească locuinţele au ajuns la gesturi extreme… E remarcabilă o poziţie inclusiv din partea unor academicieni din Franţa, care au luat atitudine. Lucrurile fiind destul de puternice în străinătate, probabil că acestea au şi cântărit destul de greu la un moment dat. Pentru că Ceauşescu acceptă până la urmă ideea translatării monumentelor istorice şi datorită presiunilor care se făceau din străinătate. Şi tot el „dădea bine”! Făcea în aşa fel să dea bine el, „salvatorul”, el care iubeşte şi preţuieşte patrimoniul, uite că a găsit soluţii salvatoare. Au întors totul ca să dea ei bine.

Cred că n‑a fost uşor de intrat în arhive şi de găsit atât de multe lucruri pe care astăzi nu le credem, nu ne vine să le credem!

Mai mult: ştiţi de câte ori găseam doar coperte goale!? Pentru că au fost scoase documentele. Este inadmisibil aşa ceva! Vorbesc, de pildă, despre Arhiva Muzeului Municipiului Bucureşti care era direct implicat în aceste tragedii, pentru că întâi trebuiau să descarce de sarcini monumentul. Ei trebuiau să se ocupe de obiectele salvate, fiind Muzeul Municipiului Bucureşti, şi cu toate astea nu am găsit nimic! Am găsit copertele unui dosar pe care scria „demolări biserici”, 1984, 1985 sau 1986, şi în el nu era nimic! Pur şi simplu, filele erau smulse! Smulse! N‑am putut să găsesc nimic într‑o arhivă în care mă aşteptam să găsesc foarte mult. Este incredibil cum s‑au şters urmele acestea!

Din păcate, în jurul lui Nicolae Ceauşescu şi în jurul acestei acţiuni, au fost atâtea „unelte”, n‑avem cum să le definim pe fiecare în parte, şi atunci cu atât mai important e ce faceţi pentru a păstra, atât cât se poate, memoria acestor locuri, a acestor gesturi, până la urmă istoria noastră, fie ea a spaţiului construit sau a spaţiului de credinţă.

Ioan Opriş:
Instituţiile şi o singură perspectivă

În niciunul dintre cazuri nu este dezvăluit mecanismul perfid al puterii de atunci, pentru a ajunge până la Parohia care a trebuit şi ea să aibă un cuvânt. Spre meritul Bisericii Ortodoxe Române, foarte mulţi dintre cei care compuneau Consiliile Parohiale au avut cuvântul aşteptat, de sprijin pentru ceea ce puterea a decis să se demoleze. Acest mod prins în documentele, puţine, pe care totuşi le‑a găsit şi analizat Beatrice Todireanu, ne documentează epoca, felul în care, de la instituţiile centrale, de la hotărârile de partid, se mergea spre comunităţi, spre cele care aveau în grijă edificii, unele seculare, date lor în moştenire temporară, ca ei să le transmită altora. Fără să poată să ia aceste hotărâri în interior, cum ar fi fost natural, ci fiind doborâţi de decizia supremă, care a fost decizia politică, decizia ideologică.

Bucureştiul şi ţara, pentru că şi în ţară fenomenul este real, n‑au pierdut atunci doar un număr mare de monumente. Pentru o ţară care nu are foarte multe monumente, a fost o pierdere radicală, inclusiv materială, pentru că s‑a pierdut investiţia, s‑a pierdut talentul, s‑a pierdut ceea ce a consolidat acele edificii, crezul oamenilor, crezul unor generaţii întregi. Şi aceasta este poate cea mai mare pierdere. Rămânând doar speranţa. Şi o vedem adeseori pe locul ruinelor, pe locul unde a fost odată o biserică sau alta.

Abordarea din expoziţie este şi o trimitere la ceea ce ar trebui să facem, la ceea ce ar trebui să ne solidarizeze în această ţară care frecvent şi‑a bătut joc de monumentele istorice. Nici astăzi acestea nu sunt ocrotite aşa cum s‑ar cuveni. Continuu n‑avem mijloace, apelăm la explicaţii contabile, economice. O ţară fără monumente este o ţară săracă. O ţară care nu ştie să‑şi păstreze şi să‑şi preţuiască monumentele este extrem de săracă. Şi în dialogul internaţional poate veni oricine să ne atragă atenţia că suntem pierduţi dacă nu avem cu ce să ne arătăm lumii. Sunt vorbe care ne ating pe moment, ne emoţionează, dar prin ele însele nu vor lăsa celor de după noi mari şanse. Aşa că, vorbind despre bisericile demolate, această expoziţie cu cheie, chiar în sensul acesta se cere şi se lasă citită.

Radu Preda:
Spaţiul de piatră – rezistenţă şi fragilitate

Pentru noi, pentru Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, e o datorie legală, pe lângă cea morală, de a încuraja cultura memoriei. Pentru că ceea ce se întâmplă acum la iniţiativa doamnei Beatrice Todireanu este un exerciţiu memorial care, precum orice exerciţiu memorial de calitate, nu‑şi propune nici să trezească sentimente vechi, nici să se răzbune pe ceea ce, iată, nu mai poate fi răzbunat, adică reconstruit ca atare, ci să insufle o gândire nouă. Cultura memorială doar într‑o accepţie foarte restrânsă are de‑a face cu paseismul şi este, de fapt, ingredientul esenţial pentru construcţia viitorului. Or, cum spunea şi Preasfinţitul Varlaam, plecând de la cuvintele Papei Francisc, ideologiile de astăzi au o agresivitate pe care la un moment dat o vom resimţi inclusiv în modul în care vor trata – sau deja tratează – spaţiile de referinţă ale credinţei, cum sunt bisericile. De altminteri, nu e un secret că în timp ce noi aici, acum, omagiem… nu nişte pietre, ci o epocă de glorie care a fost pusă la pământ de o epocă de ruşine, în ţări occidentale, care au libertatea de mult mai multă vreme decât noi, sunt biserici care fie sunt demolate, ceea ce e cazul cel mai fericit, fie transformate în locuinţe, baruri, bănci sau au alte destinaţii. Aşadar, spaţiul sacru este ultima redută pe care Europa Creştină o mai are de apărat, pentru că în rest, în materie de legislaţie, în materie de năravuri, în materie de manipulare culturală, în materie de corecţiune politică şi în materie de alte aspecte care ne înconjoară, „spaţiul de piatră”, ca să zic aşa, rămâne ultima bârnă în ochii celor care au impresia că „Cerul fără Dumnezeu este mai albastru”. Or, din acest punct de vedere, ca instituţie a statului, noi nu facem un exerciţiu bisericesc, ci ne facem datoria din perspectiva eticii publice de care suntem legaţi, adică de a aduce aminte într‑adevăr despre ceea ce s‑a întâmplat şi pentru a preveni pe cei care au impresia că Biserica construieşte prea mult.

Aici fac o paranteză, pentru a atrage atenţia că nu bisericile ortodoxe sunt cele mai multe construite după 1989! Noi ocupăm un procent destul de mic, în jur de 30%. Aproape 70% din bisericile, din lăcaşurile de cult – pentru că punem aici şi alte tipuri de spaţii de rugăciune – aparţin celorlalte culte, non‑ortodoxe. Deci, e foarte important să demontăm această mitologie că noi, ca biserică majoritară, am fi construit cel mai mult. Iată că nu. Măcar şi prin simplul motiv că n‑am avut nevoie să construim atât de multe, pentru că în spaţiul rural erau deja, iar în spaţiul urban, cel puţin în oraşele mari, istorice, existau deja biserici de secole. O să fac o paranteză în paranteză, legată de tenacitatea cu care regimul comunist a ştiut să se raporteze la spaţiul cultic. În Rusia, în Moscova, de pildă, avem această imagine extraordinară care ne poate da o măsură a prigoanei. Gândiţi‑vă că Moscova avea în momentul Revoluţiei în jur de 500 de biserici. Au rămas deschise, după 20 de ani de la revoluţie, doar 50, ca să nu mai spun – tot aşa, ca cifră, ca să ne putem face o imagine – că din aproape 400 de episcopi, câţi avea Sinodul rusesc în momentul revoluţiei, aveau să rămână doar doi, dintre care unul avea să fie făcut Patriarh de către Stalin, tocmai ca să câştige războiul ideologic cu agresorul nazist german.

Aşadar, ceea ce vedem noi aici, pe pereţi, în sala Bibliotecii Academiei Române este practic un ecou târziu al modului în care regimul comunist s‑a raportat la religie în general. Şi, în cazul de faţă, la spaţiul sacru. Am fost de câteva ori – şi dacă aveţi ocazia vă îndemn s‑o faceţi şi dvs. – în Albania, unde am văzut semnalat în diverse locuri: „Aici a fost o biserică” sau „pe locul acesta – unde acum e un buncăr – a fost Biserica X sau casa de rugăciune Y”. Iată, aşadar, avem o paletă întreagă de manifestări ale furiei antireligioase în comunism, care sunt martori până astăzi a ceea ce a însemnat, de fapt, acest regim, pe care unii într‑adevăr îl regretă sau chiar îl consideră în bună parte îndreptăţit să se comporte în aşa hal cu patrimoniul cultural.

Dar şi din perspectivă laică dacă vedem lucrurile, ce regim care, pe de o parte, clama că este patriot, că iubeşte România, că reprezintă încununarea drumului nostru istoric într‑o viziune, sigur, hegeliană, simplistă, ce regim conştient de responsabilitatea sa istorică îşi distruge patrimoniul cultural? Dincolo de dimensiunea religioasă a acestui patrimoniu! Asta arată încă o dată că regimul comunist n‑a fost patriot! Să terminăm şi cu această mitologie! Adică „au făcut rele, au făcut nu ştiu ce, dar au fost patrioţi”. N‑au fost!

Mi‑aduc aminte o primă discuţie cu un securist care mi‑a spus că „noi de 40 de ani am ferit România de terorism”. Zic: „Da? Interesantă cronologie! De 40 de ani ne feriţi pe noi de terorism! Dar de terorismul zilnic pe care l‑am avut sub Ceauşescu de ce nu ne‑aţi păzit?”

Amestecul acesta de toxicitate încă îl mai resimţim. La Institut sunt de multe ori partener de dialog pentru tot felul de viziuni frustrante, de regulă, care încearcă să justifice crima. Profit de ocazie acum să fac, şi de data aceasta, o pledoarie a unei libertăţi care va fi deplină în România doar în clipa în care vom avea foarte clară în minte conştiinţa că această libertate pe care noi astăzi o avem are un preţ enorm plătit de înaintaşii noştri. Este o „libertate plătită în avans”, tot repet această formulă. Noi trăim o „libertate plătită în avans, cu ratele la zi!”. Sigur, în momentul în care se vor derula următorii 10 ani, când vom marca 40 de ani de la căderea comunismului, finalul pelerinajului poporului lui Israel către ţara sfântă, după 40 de ani sigur va începe perioada noastră de proprie libertate. Noi acum încă putem da vina pe ce a fost înainte, dar după 40 de ani această scuză va dispărea complet. Aşa cum astăzi nu putem da vina pe turci sau nu mai putem da vina doar pe fanarioţi. Peste 40 de ani nu vom mai putea da vina nici pe comunişti, vom începe un capitol de istorie în care succesele şi eşecurile vor fi ale noastre proprii, total. Or, pentru un succes de ţară, pentru un succes de proiect de ţară, memoria culturală, memoria sacrificiilor, memoria propriilor greşeli este esenţială. De aceea, încă o dată, din perspectiva Institutului pe care îl conduc, avem o datorie morală şi etică de a lăsa ca aceste pagini să nu fie uitate, amintirea lor să nu fie periodică, ciuntită. E foarte important să conştientizăm că ceea ce vedem aici, în imagini, reprezintă un trecut recent, cu care unii dintre noi am fost contemporani, unii chiar am fost actori activi ai epocii, şi că ceea ce s‑a acumulat ca patrimoniu de suferinţă, ca patrimoniu de pierderi – pierderea este un patrimoniu imaterial – reprezintă ingredientul bucuriei şi libertăţii noastre de azi şi de mâine.

PS Varlaam Ploieşteanul:
„Un fel de compensaţie morală pentru bisericile demolate”

Această expoziţie stârneşte sentimente din cele mai diverse. Fotografiile ne vorbesc despre o perioadă crâncenă din viaţa poporului român şi din viaţa Bisericii. Este o perioadă despre care opiniile sunt foarte diverse, iar aceste imagini ne reintroduc în atmosfera de plumb, extrem de apăsătoare, a anilor ’80‑’90. Atunci, pe lângă valul de distrugere a monumentelor de o certă valoare artistică şi istorică identitară din Bucureşti, fiecare român era înspăimântat şi de foarte des anunţata „reformă” sau sistematizare a satelor, care avea să ducă – dacă s‑ar fi aplicat – la distrugerea a aproape zece mii de sate şi, odată cu ele, a aproape zece mii de biserici. Ar fi fost o tragedie de dimensiuni apocaliptice. Dumnezeu a vrut altceva. După o succesiune foarte nefericită de evenimente dramatice în viaţa Bisericii, din 1987, 1988, 1989, după o creştere a ritmului demolărilor bisericilor, monumente istorice din Bucureşti, lupta ideologică a Partidului Comunist împotriva Bisericii s‑a accentuat şi a devenit una publică, mai ales prin interzicerea manifestărilor legate de hramul Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov din 27 octombrie. Pentru prima oară în istorie – cu excepţia tragicului eveniment din timpul Primului Război Mondial când racla a fost furată de un grup, să nu‑i spunem bandă, de soldaţi bulgari – pentru prima oară, aşadar, racla cu moaştele Sfântului Dimitrie a fost, din ordinul personal al preşedintelui Ceauşescu, transferată la Biserica Sfântul Nicolae Vlădica, pentru celebrarea hramului. Or, gestul acesta a fost un semn prevestitor. La scurtă vreme, într‑adevăr, regimul preşedintelui Ceauşescu a luat sfârşit. Însă costurile au fost extraordinare. De aceea, pe parcursul anului 2017, când Biserica noastră i‑a comemorat pe Mărturisitorii Credinţei din timpul comunismului, un capitol luminos din aceste comemorări a fost omagierea şi arătarea recunoştinţei pentru cei care şi‑au asumat un risc extraordinar ca, de pildă, domnul academician Răzvan Theodorescu şi grupul de intelectuali din jurul Domniei Sale, precum şi alţi oameni care au luptat cu riscuri enorme pentru salvarea patrimoniului cultural naţional. L‑aş aminti aici şi pe dl. Preşedinte Radu Ciuceanu, pe ucenicul Domniei Sale Octavian Rosche şi alţi intelectuali, care au încercat să frâneze acest proces de distrugere a celui mai preţios tezaur al capitalei.

Eram student în perioada ultimilor ani de demolări şi am făcut parte din grupul de studenţi care au salvat mobilierul şi bunurile din biserica Sf. Ilie Rahova şi din biserica Sf. Vineri. Aşa mi‑am dat seama de atmosfera extrem de apăsătoare, de grea, pe care o trăiau preoţii. Nu doar cei care slujeau la aceste biserici demolate, ci clerul în general, pentru că fiecare preot se vedea o posibilă victimă a politicii şi ideologiei comuniste. Sigur, aici sunt foarte multe nuanţe, pentru că – prin înţelepciunea şi diplomaţia tradiţiei bizantine a ierarhilor, a responsabililor vieţii religioase din ţara noastră – Biserica a găsit căi de comunicare cu regimul comunist. Însă au fost persoane care, din răutate, din răzbunare, dintr‑o ideologizare obscură foarte limitată, au purtat în modul cel mai real un război împotriva religiei şi, în primul rând, împotriva Bisericii Ortodoxe Române, deşi toate cultele, într‑un fel sau altul, au avut de suferit în această perioadă. Şi‑mi aduc aminte că în reşedinţa în care locuiesc eu acum, la Mănăstirea Antim, locuia atunci vrednicul de pomenire arhiepiscop Vasile Postelnicu. Întrucât am fost într‑un timp apropiat înalt‑preasfinţiei sale, am aflat de două vizite făcute la reşedinţa sa de doi dintre fraţii lui Ceauşescu, în încercarea de a găsi mijloace de a‑l determina pe fratele aflat în fruntea ţării să renunţe la aceste proiecte, însă şi aceştia s‑au declarat neputincioşi, mai ales în faţa politicii intransigente a cumnatei lor.

Prigoana era reală şi eu, tânăr în perioada aceea, mi‑am dat seama că am ales slujirea unei instituţii care e în război total, dacă nu cu întreg regimul, cel puţin cu unii din exponenţii acestuia, care au urât visceral biserica, iar ura lor s‑a materializat şi în dărâmarea acestor bijuterii ale tezaurului cultural şi istoric al ţării. Cu atât mai important e faptul că acest grup de istorici, de oameni de artă, de intelectuali români au protestat, asumându‑şi prin semnătură sau trimiţând în străinătate informări anonime cu privire la ce se întâmplă cu patrimoniul naţional sub regimul comunist.

Un loc special în galeria acestor personalităţi cărora Biserica le exprimă întreaga gratitudine este regretatul ing. Gheorghe Iordăchescu, cel care găsea soluţia tehnică pentru translatarea unora dintre bisericile vizate. Ca semn suprem de cinstire, d‑sa a făcut parte din Comitetul de iniţiativă al primelor etape ale construirii Bisericii Naţionale. Acolo, la vizita suveranului pontif, întâi‑stătătorul bisericii noastre a folosit ocazia pentru a arăta că această Catedrală a Neamului, ridicată în cinstea generaţiilor de eroi şi oameni viteji care şi‑au dat viaţa pentru progresul neamului nostru, a fost ridicată şi ca o compensaţie morală pentru bisericile care au fost demolate sau transferate de pe locul unde astăzi se înalţă Casa Poporului sau Parlamentul României.

De altfel, această expoziţie ne obligă să ne gândim cu recunoştinţă nu numai la iniţiatori, ci şi la toţi cei care au suferit, s‑au revoltat, au protestat în vreun fel, încercând în mod disperat aproape să pună capăt acestei distrugeri a patrimoniului sufletului nostru românesc. De aceea folosesc momentul şi profit de prezenţa domnului academician Răzvan Theodorescu ca să ne exprimăm recunoştinţa pentru curajul cu care Domnia Sa, prietenii şi colegii dânsului şi‑au asumat riscul de a‑i atrage atenţia preşedintelui cu privire la distrugerea unei părţi esenţiale a trecutului neamului nostru. Am văzut aici un document semnat de regretatul istoric Panait I. Panait, care a fost fiu de preot şi care a găsit o metodă foarte subtilă în salvarea unor biserici, numindu‑le în documentele oficiale către autorităţile statului nu după hramul bisericesc, ci căutând un nume profan, fie al străzii, fie al ctitorului, fie al unei instituţii din vecinătate, şi în felul acesta unele autorităţi au semnat salvarea unor monumente fără să ştie că în spatele acelor expresii laice se ascunde o biserică a lui Hristos.

Pentru tinerii care sunt aici, această expoziţie este o temă de reflecţie, pentru că niciodată nu suntem în situaţia în care o perioadă neagră din istoria neamului sau a umanităţii să nu se piardă. Să ne amintim de cuvântul Papei Francisc de la Şumuleu‑Ciuc, care a spus că „astăzi Biserica se confruntă cu ideologii foarte subtile şi periculoase”, iar din punctul de vedere al siguranţei monumentelor religioase în viitor, aceste noi ideologicii, unele dintre ele cel puţin, par a fi mai periculoase decât ideologia comunistă. De aici atenţia pe care trebuie să o dăm pregătirii noastre temeinice, ca români şi creştini, şi în acelaşi timp pregătirea noastră ca moştenitori care am primit ceea ce ne‑a rămas cu eforturi extraordinare din partea generaţiilor dinaintea noastră.

Grupaj realizat de
Mihaela Helmis

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now