Contemporanul » Teatru » Alexa Visarion: Lumina şi magia teatrului – Aureliu Manea

Alexa Visarion: Lumina şi magia teatrului – Aureliu Manea

Teatrul este o artă a solidarităţii umane. Poate nicăieri un colectiv uman nu devine atât de unit, de închegat pe parcursul muncii de întruchipare artistică. Sensibilităţile omeneşti, atât de firave, se aşază într-un acord aproape de armoniile muzicii.

Dar mă ucide gândul că nu-s gând
Sonetul XLIV – W. Shakespeare

Cred într-un teatru care tulbură un echilibru cotidian pentru a te înălţa într-un alt echilibru al raporturilor cu TOT – viaţă, moarte, om, societate, tradiţie, cultură, istorie, lume.

Teatrul trebuie să se desfăşoare sub hlamida uriaşă, caldă şi bună a marii culturi universale.

Regizorul, montând un spectacol, merge pe un drum, uneori lung şi anevoios, un drum ce devine ascensiune spre esenţial. Şi, uneori, trecând prin ENIGMĂ, din cuvinte răscolitoare, din relaţiile nedefinite ale textului unui dramaturg de geniu, se naşte o CEREMONIE-SPECTACOL, în care creatorii, împreună cu publicul, caută un semn ce odată perceput, adică văzut şi auzit, capătă sens major.

Regizorul este o invenţie recentă şi totuşi importanţa lui a crescut foarte mult în ultimul timp. De multe ori, dându-mi seama de responsabilitatea ce stă pe umerii mei, mi se face frică.

Atâţia actori aşteaptă de la un regizor minuni, minuni care să le dea aripi, să-i facă să zboare, să rezolve partituri infernal de grele. Regizorul este un creator total. Ar trebui ca orice actor să înţeleagă rostul acestei arte dificile: Regia. Teatrul fără regizor este o artă moartă.

Mă gândesc la tulburarea iluminată de amintire… cealaltă scenă pe care vrem să rămânem ca ecouri, rouă lăsată de timpul călător pe nisipul zilelor.

Teatrul este o năframă ispititoare de magie albă aşezată întâmplător pe respiraţia vieţii.

Despre Aureliu Manea nu poţi vorbi, nu poţi scrie fără a pierde ceva emblematic din conturul unicităţii sale. A încerca desluşirea, poate umbri esenţa poetică a personalităţii maestrului vizionar. Profet al artei teatrului, regizor poem, stelar şi ritualic, călăuză în ceaţa necunoscutului existenţial, incandescent şi subtil, Aureliu Manea a fost miezul fierbinte, hipnotic al vocaţiei destinale cu o dublă prezenţă – autor şi operă, creator în creaţie şi creaţie în creator.

Am slujit arta teatrului cu credinţă şi fanatism.

„Uneori cred că Iarna
Colindă ungherele teatrelor, dar
întotdeauna se face Primăvară.
Când se aprind reflectoarele
Să fie multă lumină în scenă,
Vara toridă, să fie un anotimp absolut
Al talentului,
Actul teatral să fie plin
De Dragoste şi Febră.
Să incendiem Minciuna
Neadevărul, Răutatea şi Lipsa Dreptăţii.
Să fim înţelepţi.
Căutaţi în fiecare spectacol
O nouă treaptă spre Soare.
Mă voi ruga actorilor
Să caute împreună cu mine
în întuneric
Lumini stelare.”

„Aureliu Manea a fost un autor ce şi-a scris textele pe scenă. El nu şi-a fost prizonier decât lui însuşi şi, până la un punct, singur stăpân. Apoi echilibrul s-a rupt şi scena română a rămas orfană”. (George Banu)

Mă gândesc la scena teatrului alcătuită din câteva scânduri goale. Lemnul curat, purificat prin şlefuire, luceşte sub lumina reflectoarelor.

Scena din lemn neprăfuit emană ceva sacru. Te îndeamnă la reculegere. Câţiva oameni care spală scena, podeaua ei, înainte de spectacol, compun un Ritual demn de cel mai frumos scenariu.

Aş vrea uneori să realizez spectacole în maniera unor mari romancieri. Romanul este pentru mine un izvor nesecat de inspiraţie. Filmul se apropie mai mult de filonul acesta strălucitor al marii literaturi epice. Mă gândesc la romanele lui Alain Robbe-Grillet. Ceva indescriptibil emană putere în viziunile sale. Metafore blestemate, frumoase ca florile ascunse în peşteri sfinte, sunt construite din cuvinte şi imagini. Cred că s-ar putea realiza un scenariu teatral după povestea soldatului rătăcind în labirint. O pantomimă înscenată, aproape fără cuvinte, însoţită de zgomotele vântului de iarnă. Poate că acest soi de literatură este născută pentru a te inspira şi a te gândi şi la alte arte. Fiind contemporană cu filmul şi teatrul, literatura lui Alain Robbe-Grillet lasă urme ale unor viziuni ce devin viziuni de artă totală. Ce-ar fi oare să înscenezi un Shakespeare lăsând impresii să se adune obscur din imagini, cât mai multe imagini vizuale, aşa cum Alain Robbe-Grillet traduce sensul printr-un vizual exacerbat? Cuvintele lui Shakespeare ar suna straniu însoţite de simboluri vizuale aglomerate.

Ecranul alb al cinematografului e fad pe lângă apariţia în carne şi oase a unui actor înveşmântat în blănuri, viu, cât se poate de viu, în faţa ta. Teatrul îţi dă senzaţia cea mai vie posibilă. Dacă aprinzi o lumânare în scenă şi aşezi în lumina plăpândă o actriţă cu păr lung şi blond răsfirat pe umeri albi, ceva religios şi necrezut de viu îţi pătrunde în suflet. Primeşti parcă respiraţia celui ce se află la vederea ta şi inima ta bate o dată cu a iui. Şi când în scenă intră actorii dănţuind, se rup toate frânele impuse de o imaginaţie abstractă şi izvorul viu al artei îl primeşti cu toată fiinţa, senzaţia de prospeţime fiind ca şi cum te-ai spăla cu apă rece pe faţă.

Pentru el, existenţa a fost un straniu, fascinant spectacol, lăsat întâmplării…
Damnat cu o energie unică, hărăzită doar spiritului său, artistul a dezarticulat cosmosul în atomi de teatralitate. Obsedat de dezvăluirile mistuite în fluidul acestora, le-a pătruns fecund identitatea, stârnindu-le exploziv sensurile.

Ambiguitatea explorării vibra de teroare subtilă şi erotism. Măsura unicităţii domină şi acum experienţa iniţiatică. Folosind bisturiul gândirii, dar şi misterioase fuziuni energetice, Aureliu Manea pătrundea esenţele pregătindu-le de spectacol. Comic sau tragic, burlesc sau ritualic, auster sau incitant, totul era dăruit pentru un altfel de joc. Conturul comun dispărea. Regulile erau sfidate, începea de fiecare dată experienţa fără sfârşit…

În Cutia scenică a început să cânte Muzica.
Tăcerea să fie şoptită.
Strigătul să devină dans.
Teatrul să fie Total.
Şi nu uitaţi
mărturisirea de sine.
Mărturisesc felul meu
de a citi Cuvintele.
Un regizor se oglindeşte
în cutia scenei.
Eu mă regăsesc
căutându-mă Acolo.
Oglinda scenei însă
să fie un Izvor Curat.

Astăzi, Contemporanul, cu generozitate în rubrica Împotriva uitării – 2017 pe care am privilegiul să o semnez, încearcă să dăruiască fragmente din harul gândirii lui Aureliu Manea tuturor celor cu suflet şi minte, artişti şi spectatori, care l-au cunoscut sau nu, tineri şi vârstnici, temerari şi împuterniciţi în credinţă, în ideal, în umanul unei lumi ce se răstigneşte în mediocrizare.

Teatrul este o artă a solidarităţii umane. Poate nicăieri un colectiv uman nu devine atât de unit, de închegat pe parcursul muncii de întruchipare artistică. Sensibilităţile omeneşti, atât de firave, se aşază într-un acord aproape de armoniile muzicii. O linişte superbă, atunci când lucrurile merg bine, îmbrăţişează colectivul. Fiecare om din echipă este preţuit şi înţeles. Vorbele şi acţiunile, ritualul în sine însuşi, totul îi face pe actori să se privească în ochi. Şi abia atunci înţelegi cu durere în suflet cât de frumos se joacă nişte oameni împreună. Jocul cu rezonanţe grave subtilizează gândurile şi orice sugestie este primită cu aplauze. Iar când un actor se îmbolnăveşte, toată echipa suferă. În ziua când un actor nu vine la repetiţie şi toţi pleacă cu întristare acasă, zidurile teatrului, coridoarele, cabinele, totul devine tern şi atât de concret, încât te sperii. Când premiera are loc şi te desparţi de actori, mult timp nu te vindeci de o anumită durere sufletească, mai mare sau mai mică, în funcţie de puterea ta de a iubi.

Cred, ca mulţi alţii, că un actor are dreptul de a fi numit creator. Mă întreb de ce un pictor, un scriitor sau un muzician au dreptul la meditaţie, iar un actor nu. O repetiţie de teatru nu are alt rol decât de a stârni în actor un impuls. El va pleca acasă şi, odihnindu-se sau ieşind la plimbare, văzând un film, pescuind, jucând tenis sau ascultând muzică, impulsul va instaura în sufletul său un imperiu de reacţii. Repetiţia de teatru nu depăşeşte la mine două ore. Restul zilei, actorul va fi stăpânul absolut al creaţiei. Actorii puşi în dreptul sacru de a gândi vor veni cu soluţii uimitoare. […] O repetiţie de teatru trebuie să fie într-un fel o sărbătoare. Şi apoi, pentru eficienţă, trebuie să fii atent cât de repede trece timpul. Eu, dimineaţa, când mă îndrept spre sala de repetiţii, rememorez de fiecare dată acest catren al marelui Goethe, citat într-un eseu de Thomas Mann, un catren în care Goethe glorifică minutul:
„Ceasul are şaizeci de minute,
Peste o mie-ntreaga zi,
Fecioraşule, de-ai să ţii de asta seamă,
Multe poţi înfăptui.”

Cred că nu mai este nevoie de comentariu.

Acum, în ultimele decenii ale secolului nostru înfiorat de lumini şi umbre, înălţimi şi abisuri, lumea merge la teatru nu numai pentru a asculta o piesă celebră cu actori mari, ci şi pentru a fi martoră unei lecturi regizorale.

Regizorul este o invenţie recentă, dar cred că fără el Teatrul ar fi asemenea deşertului de care fugim cu toţii.

Stăpân al spectacolului, suveran al artei teatrale, el conduce toate compartimentele scenice ca un dirijor ce îşi pune accentele sale asupra unei simfonii.

Este adevărat că urmărim cu respiraţia tăiată jocul splendid actoricesc, dar, fără a fi condus, actorul orbecăie.

Văd soarta teatrului legată de destinul artistic al uniunii dintre o trupă de teatru şi un regizor.

Regizorul este un ideolog, el pregăteşte în afară de puterile tainice ale spectacolului şi un anumit drum al cunoaşterii. El este cel ce propune un parcurs psihofilosofic. De la o piesă la alta trupa se perfecţionează, dar creând în acelaşi timp un raport iniţiatic cu publicul.

Regizorul nu numai că propune un repertoriu, dar grija sa pune într-o aură un model moral urmărit cu fanatism.

Orice trupă propune un cod etic. Pentru noi, membri lucizi ai noii orânduiri, este foarte important aspectul educativ al teatrului. Eroii noştri, pe care îi facem să trăiască exemplar, vin din viaţă şi dintre cuvinte, dar atât de necesari misiunii noastre istorice, încât actul teatral devine sacru ca un grâu al pământului.

Urmărind o relaţie educativă cu marele public, regizorul, ca un înţelept pedagog, se preocupă totodată şi de trupa sa de actori. El trebuie să înnoiască formele spectaculare şi pentru aceasta el îşi va pregăti actorii în vederea întâlnirii cu noi substanţe psihologice, care vor răscoli raţional şi visceral sufletele. Nu văd o comparaţie mai aproape de adevăr decât aceea dintre regizor şi dirijor.

Oricum, dacă aflăm de un concert celebru, ne interesăm imediat cine îl dirijează.

La fel a devenit şi arta teatrală. Nu ne este indiferent cine a regizat ultimul Macbeth după William Shakespeare.

În istoria culturală a secolului nostru, monumentele artei spectaculare au rămas legate de mari nume de regizori: Meyerhold, Vahtangov, Tairov, Craig, Peter Brook, Jerzy Grotowski, Eugenio Barba, Jean Vilar, Franco Zeffirelli. Ideolog şi pedagog, regizorul are în faţa sa o vastitate teritorială ce se aşteaptă revelată precum teritoriile necunoscute.

Şi aceasta pentru a înfrumuseţa viaţa şi arta, chemând cu ardoare publicul la sărbătorile dezlănţuite sau intimidate ale unei arte ce n-are asemănare, atât de vie şi de înţeleaptă e soarta sa.

Căutaţi pe net, pe Google, Aureliu Manea, regizor,  aşa… în goana clipelor, câteva date biografice şi… apoi, aici, în revistă, citiţi-l, simţiţi-l, auziţi-i adâncul magnetic al cugetărilor sale – manifest de lumină, despre viaţa în noaptea unor adâncimi misterioase. Viaţa şi teatrul, germenele imaginaţiei sale. Vizualizaţi aura lui… şi timpul vă va fi prieten.

Mie o repetiţie de teatru îmi dă energie. Nu mă oboseşte. Se adună atâţia oameni la un loc. E plăcut şi, aş spune, revitalizant. Fiecare om are lumea sa de senzaţii şi imagini asupra textului şi pe toţi aceşti oameni un regizor îi uneşte, îi orchestrează. Îmi place foarte mult jazz-ul şi am senzaţia, atunci când repet, că ceva din paradisul negru şi incendiar, uluitor de frumos al improvizaţiei prin jazz, se strecoară în sala de repetiţie. Fiecare actor este şi cântăreţ şi dansator. Rostirea cuvântului şi ritualului scenic se adună într-o improvizaţie pe care aş dori-o totală. Îmi place foarte mult piesa lui Moliere Improvizaţie la Versailles. Este descrierea căutărilor unui grup teatral. Improvizaţia în teatru este lucrul cel mai atrăgător. Te eliberează de toate canoanele obosite şi cauţi legi noi ale Ritualului scenic. Vocile actorilor, obiectele din scenă, imaginea de ansamblu, toate se pierd şi parcă se naşte din cenuşă şi jar o flacără care învie din ce în ce mai puternic! Zborul imaginaţiei prinde aripi şi repetiţia se transformă într-un concert dirijat ca o căutare de sens pe un patinoar unde dansurile pe patine fac drumuri din ce în ce mai rapide, mai periculoase ca într-un vârtej, o sarabandă deasupra căreia Ideea pluteşte şi veghează cu un zâmbet încercările disperate şi frumoase de a o aduce în mijlocul dansului.
*
Fiecărui om îi place să ia parte la un ritual. Viaţa se compune din mici ceremonii. Ceva fad şi plictisitor se strecoară în viaţa omului care nu participă la evenimente-ceremonie. Omul însingurat este opusul cel mai profund al evenimentului teatral. A privi ceremonia este plăcerea pe care o au copiii şi bătrânii cu suflet de copil. Evenimentul sub formă de ceremonial capătă ceva din înţelesul adânc al sărbătorilor. În sine, fără martori, un ritual e mort. Dar ce plăcere atunci când grupul uman participă cu ardoare la eveniment. În contact cu publicul toate ceremoniile banale sau secrete învie. Chiar dacă doi oameni beau cafea în scenă, ritualul acesta banal dă un înţeles dialogului. Un regizor şi o trupă de actori trebuie să fie cât mai darnici cu cei care îi privesc. Pofta de Ritual să fie satisfăcută.
*
Teatrul are şi perioade de criză. Atunci când oamenii îl ocolesc. Sociologii se încumetă atunci să vorbească despre „moartea teatrului”. Oamenii de teatru ştiu atunci că ceva nefiresc s-a strecurat în spectacolele lor. Atunci încep discuţiile frământate şi autentice între realizatorii spectacolelor. Unde e vina? Teatrul trebuie să trăiască în ritmul vieţii de zi cu zi. Când oamenii se sperie de artificial, ei caută înţelesurile vieţii lor altundeva, se feresc de sălile de spectacole. Atunci când teatrul aduce viaţă şi frenezie, puls veridic şi ritm colosal, atunci oamenii vin să sărbătorească Triumful Spectacolului. Spectatorii sunt darnici cu oamenii de teatru. Ei aclamă şi preţuiesc munca strălucitoare în veşminte artistice. Oamenii de teatru ar trebui să strângă contactele cu publicul. Să caute să-i afle plăcerile şi să tindă spre împlinirea lor.

Nu numai noi, regizorii, greşim. Uneori şi spectatorii arată că interpretează greşit un spectacol. La spectacolul meu de la Sibiu cu Rosmersholm de Henrik Ibsen, foarte mult apreciat de critica noastră de teatru, spectatorii părăseau masiv sala. Cred că privitorii şi, fiind vorba despre ei am învăţat foarte multe citind cartea de dialoguri dintre Truffaut şi Hitchcock despre cinema, cred, deci, că spectatorii au confundat urâtul, antinaturalul, fanatismul sufocant al cuvintelor din Ibsen, pe care eu le trădam, modificând pentru prima oară la noi imaginile de reprezentare ale lui Ibsen, scoţând din scenă fotoliile, şemineul, ceştile cu ceai şi halatele de casă, aducând eroii pe o scenă goală de scânduri, în haine de pânză de sac negre, cred că spectatorii au confundat Atacul cu Spectacolul. De atunci sunt foarte atent pentru a fi cât mai clar. Sunt foarte convins că spectatorul trebuie să adere la forma şi ideea spectacolului şi asta fără nici un obstacol. De aceea construiesc spectacole care să-l capteze prin toate modalităţile de teatru posibile. De multe ori le spun actorilor: „Furaţi privirea spectatorilor, nu-i lăsaţi să doarmă în fotolii, şocaţi-i, staţi alături de ei, impresionaţi-i, faceţi totul să-i convingeţi că noi avem dreptate!”. Spectatorului, chiar dacă nu-l înşeli, îi place uneori să se lase înşelat de o formă în care jocul propus poate fi un drum spre bucurie.

Meditez de multe ori gândindu-mă la spectacolele unor mari regizori în vârstă: Peter Brook, Liviu Ciulei şi Gyorgy Harag. Aş vrea ca atunci când voi ajunge în vârstă să-mi păstrez şi eu puterea de a imagina aşa cum şi-au păstrat-o ei. Pofta lor de viaţă şi teatrul îmi spune că tinereţea lor este veşnică.

Aureliu Manea este singurul regizor din ţara noastră a cărui artă s-a convertit în mitologie, într-un spaţiu care i-ar fi asimilat vocaţia spre mister, el ar fi obţinut statutul unui Grotowski sau al unui Kantor, adică dreptul de a avea laborator. Este singurul dintre noi (noi, ceilalţi, profesioniştii), care merita acest drept. Singurul în consonanţă cu experienţele reale şi nu mimate ale deceniului, singurul purtând uniforma detaşamentului lor, şi totuşi original, inimitabil, unic.

Aureliu Manea şi-a consumat, totuşi, experienţele teatrale proprii, mereu capabil să pornească de la zero, mereu intransigent în a recunoaşte limita unui act consumat.

Manea este atât de puternic pentru că forţa lui vine din adevăr. Dintr-un adevăr profund, dramatic, dintr-o luptă acerbă cu fantomele care se hărţuiesc în sângele, în creierul şi în viscerele lui, fantome care îl torturează şi care îl încântă. […]

Manea şi-a trăit viaţa cu intensă voluptate de la primul spectacol, reluând-o de fiecare dată într-un alt stil, într-o altă viziune, re-tratând-o mereu înainte de a o trăi, în timpul trăit şi după cele câteva morţi inevitabile, exacerbând trăirea, dilatând până la insuportabil detalii ale evenimentelor posibile sau reale.
De aceea, realitatea lui este atât de palpabilă, atât de vie. (Cătălina Buzoianu, 1986)

Într-o noapte, târziu, după ce repetasem cu actorii Teatrului din Sibiu, obosit, nemulţumit, m-am dus acasă să mă culc. Saint-Exupery spune undeva că doar Somnul repară un eşec. Adormisem şi visam fluturi purpurii, când deodată m-am trezit brusc pentru că cineva bătea la geamul dinspre stradă al camerei. Buimac, am aprins lumina şi, în dreptul ferestrei, în stradă, am zărit chipurile cunoscute ale actorilor mei.

„Nu te speria, mi-au spus, dar te rugăm să vii cu noi la teatru. Ceva nu merge în spectacolul nostru.”

Întâmplarea aceasta mi se pare astăzi, după 18 ani de teatru, că ţine de domeniul fantasticului. Nişte actori care trezesc din somn un regizor la ora unu noaptea pentru că ceva nu sună firesc în spectacol, asta pare o întâmplare dintr-o poveste frumoasă de demult. Somnul şi lenea bântuie adesea sanctuarele noastre.

Dar întotdeauna, singur sau asistat, regizorul trebuie să se trezească din somn. Este necesară trezirea din somn chiar dacă oboseala l-ar năuci. Trebuie să ne trezim din somn, somnul nostru cel de toate nopţile. Regizorul veghează la taina misterioasă a spectacolului. În legătură cu puterea veghei îmi amintesc replica unui prieten scenograf, astăzi departe: la orice spectacol se poate citi cam câte cafele a băut un regizor. Restul e veghe!

[…]

Opera scrisă a marelui Shakespeare e ca un bloc imens de gheaţă, ascunzând în sine izvoare secrete fierbinţi. De fapt, orice mare text dramaturgic duce cu sine un frig aparent. Nu e un obicei ca lumea să citească piese de teatru. Ele sunt conţinătoare de semne neştiute. O lectură obişnuită nu satisface. Aici se află taina acestei arte măreţe:
Teatrul.

Aidoma unui strat de zăpadă, cuvintele scrise de un dramaturg ascund roduri viitoare. Iar oamenii de teatru sunt cei ce din căldura proprie cheltuiesc energii sacre pentru a goni frigul aparenţelor. Când se aprind reflectoarele în scenă, o vară toridă, fierbinte cuprinde sufletele celor adunaţi în jurul Ritului. Arta Teatrului este însuşi semnul veşniciei omului pe pământ. În fiecare seară vorbele şi faptele au ceva nou. Poate oboseală, poate bucurie. Privirile sclipesc zglobii. Viaţa se naşte într-un clocot puternic. Aripile gândului, ale cuvântului, strălucesc vioi. Câtă frumuseţe în acest schimb dintre moarte şi viaţă. Căci în seara spectacolului se plăteşte tribut greu. Nu e uşor să-l întruchipezi pe Regele Lear. Măreţia lui Paul Scofield era atât de evidentă în spectacolul trupei „Royal Shakespeare Company”, încât actorul englez îl însoţea pe Shakespeare fără ezitare. Nu vreau să şochez, dar un text dramaturgie poartă cu sine o anumită cantitate de moarte. Actorul, acest zeu al lumii contemporane, îşi dă tributul greu al respiraţiei şi bătăii inimii în acord cu ascunsele, profundele, teribilele psihologii neştiute şi stranii ale Personajului. Regizorii, scenografii, recuziterii, muzicienii, maşiniştii, electricienii, toată această lume teatrală fremătătoare în seara spectacolului se emoţionează pentru un mesaj uman şi cald. Ce extraordinară cheltuială de viaţă în slujba vieţii!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest