Contemporanul » Teatru » Alexa Visarion: Clujul teatral

Alexa Visarion: Clujul teatral

Iubesc, am iubit şi voi iubi Clujul pentru rangul său spiritual, pentru atmosfera tinerească, rafinată, pentru dialogul de substanţă între cele două culturi, română şi maghiară, ce se respectă şi se stimulează prin opere şi artişti stăpâniţi şi stăpânitori de o aleasă viziune umanistă. Clujul are mereu prospeţime, vitalitate şi inedit în tot ce face pentru a semnifica cultura naţională. Oraşul e intens trăit şi îşi dezvoltă existenţa prin  acţiune şi gândire…

Voi scrie în Contemporanul…

E o onoare şi o bucurie. Voi mărturisi lunar într-⁠o pagină de revistă, revistă de cultură şi amplitudine civică, trasee de emoţii şi răspântii ale artei teatrului şi filmului, ale singurătăţii şi solidarităţii artiştilor – pragurile, surpările şi iluminarea creaţiei.

Voi încerca măcar să încetinesc goana uitării.

Rubrica pe care o primesc în dar din 2017 pentru a-⁠mi veghea amintirile, parafrazează titlul cunoscutului volum de eseuri „Împotriva interpretării” scris de Susan Sontag, deci, Împotriva uitării, pentru prezenţa amintirii, pentru viaţa ei. Prezentul este întotdeauna un trecut – viitor agresiv, necunoscut.
Suntem în noi înşine o lume, un regat, un univers în adâncul unei surpări. Suntem o societate zgomotoasă, plină de tentaţii, dar în cele din urmă nu putem fi altceva decât singurătăţi care îşi întreţin „angoasa”.

„Zei, descătuşaţi-⁠mă din sterila mea angoasă.” (Eschil)

Oameni, idei, momente, ecouri, oglindiri, semne ale unei coincidentia oppositorum, unitatea dintre finit şi infinit care ne întăreşte tristeţea vitală a unei melancolii din lumina unui zâmbet.

Omul este făcut pentru a cugeta; şi atunci amintirea îi întăreşte demnitatea şi natura sa unică. O legitate eternă şi absolută a sentimentului, prin ideea unei „logici a inimii” (Pascal). Şi în „domeniul emoţionalului” cunoaşterea poate fi „corectă şi necorectă” (F. Brentano).

Amintirile aduc bucurii când se rostuiesc în semnificaţii. Gândesc aceste rânduri susţinut de încercări, de  experienţe, de contacte, de întâlniri, de cărţi şi spectacole care întreţin vie legenda teatrului. Imaginaţia noastră nu există decât dacă se poate juca cu memoria noastră pentru a renaşte din fantezia pe care o acumulăm după naştere. Un joc fertil al memoriei, mereu în căutarea sa, pulsând febril în fiecare uitare. A o descifra, a o intui poate impune poezie în aducerile aminte.

În cartea sa „Amintiri pentru mâine”, Jean-⁠Louis Barrault, cel care iniţiase celebrele „Caiete J-⁠L Barrault – Madelaine Renaud” insistă asupra ideii că „teatrul nu-⁠i nici meserie, nici divertisment, ci omul regăsit în superioara lui umanitate”, iar „dragostea de teatru şi aventura inteligenţei se confundă” şi el artistul vibrează la respiraţia vremurilor „pentru a putea descifra şi reprezenta”…
În lumina unui sens experienţa vieţii trebuie să aibă dimensiuni pe trei planuri, în orice moment al existenţei sale:
– suntem
– credem că suntem
– vrem să părem
Ceea ce suntem? – Nu ştim. Ceea ce credem că suntem? – Sunt doar iluziile. Ceea ce vrem să părem? – E poate o amăgire.

„Suntem aruncaţi în această lume ca într-⁠un mare teatru unde sursele şi cauzele fiecărei întâmplări ne sunt în întregime ascunse; nici nu avem suficientă înţelepciune să prevedem, ori putere să prevenim unele nenorociri cu care suntem continuu ameninţaţi.

Atârnăm perpetuu între viaţă şi moarte, sănătate şi boală, bunăstare şi nevoi, care sunt distribuite în specia umană prin cauze secrete şi necunoscute.

Aceste cauze necunoscute devin astfel obiectul speranţelor şi al temerilor noastre; şi în timp ce pasiunile noastre sunt ţinute în permanentă alarmă de o neliniştită aşteptare a evenimentelor, imaginaţia noastră e în mod egal, angajată în formarea ideilor noastre despre aceste puteri, de care suntem atât de deplin dependenţi” (David Hume).

***

Iubesc, am iubit şi voi iubi Clujul pentru rangul său spiritual, pentru atmosfera tinerească, rafinată, pentru dialogul de substanţă între cele două culturi, română şi maghiară, ce se respectă şi se stimulează prin opere şi artişti stăpâniţi şi stăpânitori de o aleasă viziune umanistă. Clujul are mereu prospeţime, vitalitate şi inedit în tot ce face pentru a semnifica cultura naţională. Oraşul e intens trăit şi îşi dezvoltă existenţa prin  acţiune şi gândire…

Cea mai importantă universitate a sa, Universitatea Babeş-⁠Bolyai, ierarhizată de curând pe un podium de performanţă la nivel mondial, creează ciclicităţi diverse şi distincte de atitudini şi competenţe intelectuale. Clujul este o zonă vitală de civilizaţie naţională şi europeană, iar calitatea de locuitor al acestei urbe certifică siguranţă şi anvergură.

Aici, la Cluj, în timpul cenzurii ideologice, al hegemoniei partinice, am avut şansa să cunosc şi să înţeleg resursele profunde de nobleţe şi demnitate ale familiei artistice. Eram la începutul carierei, născut şi confirmat ca regizor de breaslă… Vlad Mugur, după o strălucită perioadă de glorie teatrală, mereu pândită şi ameninţată de demagogii oficial puternici, cu acte în regulă de lozincari ai regimului, a fost silit să părăsească ţara, pentru a-⁠şi salva şi apăra identitatea artistică. Repeta „Hamlet”, şi cum îl gândea nu putea ajunge niciodată la public. Teatrul Naţional clujean, după memorabilele montări regizate de maestru „Caligula” de Albert Camus, „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare a rămas pustiit… Vlad Mugur construise la Cluj un templu spectacular al modernităţii, al expresiei teatrale profunde şi incitante ce conexa în acel moment trupa clujeană la statutul de exemplaritate al teatrului românesc, constituit la Bucureşti de Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu, Lucian Giurchescu… Toate aceste conştiinţe ale teatrului românesc au fost obligate de optuzitatea cenzorilor să aleagă exilul. Şi naţionalului clujean i se pângărise emblema. La Tribuna, D.R. Popescu, având ca parteneri în redacţie pe profesorii universitari Mircea Zaciu şi Ion Vlad, pe Augustin Buzura, Ion Cocora, Nicolae Prelipceanu, maturi în gândire, în etape diferite de creativitate, revoltaţi împotriva înrobirii culturii, au iniţiat susţinerea unui proiect de reconstrucţie a teatrului clujean. Actorii din acea perioadă, recunoscuţi la nivel naţional, precum Silvia Ghelan, Melania Ursu, Anca Neculce-⁠Maximilian, Ligia Moga, Gh. Nuţescu, Dorel Vişan, Anton Tauf, Gh. Radu, Nicolae Iliescu şi alţii, au încercat cu tenacitate să caute soluţii pentru viaţa scenei lor.

Aşa am ajuns la Cluj… Aşa a început colaborarea mea cu Teatrul Naţional. Aveam 25 de ani şi păşeam pentru prima dată pe o scenă sacră unde jucase ani în şir Ştefan Braborescu. Am început repetiţiile la o piesă scrisă de D.R. Popescu, dramaturg de aleasă notorietate, jucat deopotrivă la Bucureşti, Braşov, Cluj, Timişoara şi întotdeauna „cu probleme” pentru autorităţile vizibile, dar şi pentru cele ascunse. Ion Vlad a acceptat directoratul teatrului pentru a se implica printr-⁠un program de direcţie în renaşterea instituţiei. Noul director visa să alăture în faţa clădirii Teatrului Naţional statuia lui Lucian Blaga, ca împreună cu cea a lui Mihai Eminescu existentă să vegheze menirea spirituală a acestui lăcaş. Profesorul inau­gura un traseu de gândire repertorială şi îşi începea mandatul cu „O pasăre dintr-⁠o altă zi”, temerară şi tulburătoare investigaţie prin care D.R. Popescu radiografia trecutul mereu prezent al mistificării, în structura unei societăţii desfigurate moral şi etic, propăvăduitoare de sloganuri naţionaliste şi internaţionaliste care îşi pierduseră demult orice urmă de autenticitate într-⁠o ţară mereu trişată, unde, când se rostea adevărul, nu era nimic adevărat. Incifrată în nuanţări enigmatice, piesa solicita o imaginare spectaculară care să o „deschidă” plenar spre profunda ei valoare şi semnificaţie.

Am venit cu nucleul de echipă cu care debutasem la Casandra… Scenograful Vittorio Holtier şi actorul Liviu Rozorea şi împreună cu excelenţii actori enumeraţi mai sus, am pornit acest drum nou al teatrului. Greu, foarte greu după reuşitele lui Vlad Mugur. Am construit spectacolul într-⁠o formulă violent demistificatoare, cu mijloace scenice surprinzătoare şi inedite pentru acel timp al teatrului românesc. Repetiţiile erau supravegheate, pagini din caietul de regie şi indicaţii din timpul lucrului au ajuns prin intermediari binevoitori sau, pur şi simplu, colaboratori ai organelor, la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Dramaturgul, directorul şi regizorul au fost „invitaţi” să-⁠şi clarifice poziţiile la centru… Martor implicat şi nedorit în acest proces de clarificare a fost Aurel Baranga. De ce? Pentru că Baranga, care dorea să suflăm şi în iaurt, care contribuise din plin la interzicerea „Revizorului” lui Pintilie, ne avertiza cu un zâmbet perfid şi înţelegere partinică… „dacă ajung la Ceauşescu aceste probleme,  e rău, rău de tot…”. D.R.P-⁠ul i-⁠a spus: „Dumneavoastră, medic fiind, aveţi tratamentele în buzunar. Aşa cum gândiţi, noi devenim atât de sănătoşi că nu mai are rost să trăim…”. Doctorul Baranga diagnostica totul… din prudenţă, din laşitate, din oportunism. Conducerea ministerului a cerut modificări în text, modificări pe scenă… eliminarea „sicrielor” ce coboară de la pod, a cântecului „Internaţionala”, căci crea nedumerire şi revoltă, a lipsei de mişcare în scenă în prima parte a spectacolului, sub lozinca concretă şi puternic vizibilă: „Proletari din toate ţările, uniţi-⁠vă!”. În partea a doua: ce înseamnă lozinca „Trăiască lupta pentru pace” pare batjocură.

Ne-⁠am întors la Cluj hotărâţi să facem doar câteva modificări la nivelul replicilor din lista cu cele 31 de observaţii. După ce Vlad Mugur părăsise ţara era foarte dificil pentru ei să oprească prin brutalitate o reprezentaţie ce readucea teatrul clujean în prim-plan.

A urmat vizionarea, celebra vizionare. Sala Teatrului Naţional, arhiplină. Invitaţi doriţi de noi, alţii atraşi de zvonurile privind interzicerea spectacolului şi, bineînţeles, convocate comisiile ideologice ale muncipiului şi judeţului, desemnate să judece reprezentaţia şi să o strivească. Şi atunci, în finalul spectacolului, când uşile sălii se deschideau, când uşile teatrului se deschideau şi când personajul Livian, interpretat de Liviu Rozorea, ajungea dincolo de stradă, în loc public, în Agora străjuită de Catedrala Ortodoxă şi frontispiciul clădirii Teatrului Naţional, şi de acolo cu disperare revărsa ecouri puternice, în noapte, din teatru peste oraş… „Hai la lupta cea mare! Rob cu rob, să ne unim…”

Tăcere adâncă, spaimă. Preţ de câteva minute nimeni nu a rostit niciun cuvânt. Apoi, de undeva, dintr-⁠o lojă, a ridicat mâna pentru a lua cuvântul cineva: „– Eu sunt muncitor,… turnător şi vin la teatru să mă educ, să mă distrez să pot munci mai bine… Nu am înţeles nimic. Aici, pe scenă, se întâmplă lucruri nedorite, împotriva politicii statului… Nu trebuie jucat acest spectacol”. Un freamăt s-⁠a simţit jos, la parter şi o voce tremurândă a strigat: „– Lăsaţi spectacolul să se joace… Adevărul nu face rău nimănui… Sunt artişti şi pe scenă e arta lor… M-⁠aţi mai învăţat că limba română e limbă slavă. Eu sunt sărb la origini, dar limba română e latină”. Rumoare în sală. Era academicianul Constantin Daicoviciu. Din loja oficială, primarul municipiului a ripostat: „– Tot ce e aici, ce am văzut astă-⁠seară, e o porcărie… Ce artă? Porcărie!”. S-⁠a ridicat fără să ceară permisiunea marele György Kovács : „Odată, la un concert a lui Bela Bartok, nu ştiu dacă numele e cunoscut de toţi cei din sală, deci trebuie sa spun că Bela Bartok a fost compozitor, artist de renume mondial. După un concert al său, o parte din sală, un număr restrâns de spectatori, nedumeriţi, protestau zgomotos… iar ceilalţi, cei care ştiau că au venit la un concert Bela Bartok, s-⁠au ridicat în picioare şi aplaudau. Astă seara, aici, la Teatrul Naţional, eu m-⁠am ridicat în picioare şi aplaud.”. Aplauzele marelui actor au declanşat aplauzele finalului de spectacol.

Au început apoi violente reproşuri ale comisiei ideologice. Unii tăceau jenaţi de linşajul ce se declanşase. S-⁠a auzit o voce de undeva din sală: „– Tovarăşul care a spus că e muncitor, e bilbliotecar, – apoi şoptit – turnător-⁠turnător”. Au vorbit susţinând spectacolul, timid sau mai răspicat, artişti, intelectuali, români şi maghiari, iar împotrivă – reprezentaţii politicii partidului…

Spectacolul s-⁠a jucat doar trei reprezentaţii. Ion Vlad a părăsit conducerea teatrului.

***

În 2015, D.R. Popescu şi-⁠a amintit episodul şi într-⁠o carte despre cariera mea editată de Editura Junimea mărturisea:
„Întotdeauna, în spectacolele sale, Alexa Visarion voia să le arate celor din stal, din loje şi de la balcon, faţa nevăzută a lunii! Ce se-⁠ntâmpla şi se vedea pe scenă trebuia să arate şi ce nu se vedea şi nu se auzea – şi de fapt alcătuia faţa nevăzută a lumii… Fiindcă nu toţi spectatorii sunt egali în înălţime şi greutate, în gânduri şi simţiri, contorsionaţi fiind ei şi de darwinismul economic, politic şi moral la zi, Alexa Visarion încerca să anihileze întâi strategiile de manipulare ale diversiunilor ideologice, ca apoi să le pună în faţa spectatorilor adevărata faţă nevăzută a lumii! Nu-⁠i era prea uşor, mai ales că faţa nevăzută a lunii era perfect luminată de soare, şi nu se putea spune că doreşte cineva s-⁠o ascundă! Montând la Cluj povestea unei Păsări dintr-⁠o altă zi, s-⁠a putut convinge, prin numeroasele vizionări ale piesei, de realitatea dintr-⁠o altă zi a păsării de pe faţa nevăzută a lunii. Spre finalul reprezentaţiei, actorii, cutremuraţi şi angoasaţi de aerul pe care-⁠l respirau pe scenă, au ieşit – au descins, au năvălit! – printre spectatori, indignaţi, cântând, chemându-⁠se la o luptă neîntârziată pentru aducerea în lumina concretă a reflectoarelor – a părţii invizibile din lună! Dar cum unii spectatori din lojile fundamentale mizau pe propria lor gândire, ce le permitea să nu vadă nicio legătură între cauze şi efecte, Pasărea dintr-⁠o altă zi a tot fost amânată să-⁠şi găsească zborul, ca să nu favorizeze insecuritatea cetăţenilor!..

Chiar primarele de pe Someş s-⁠a arătat gata să salveze naţiunea română de pericolul pus în scenă… Norocul a venit din partea a doi academicieni surzi, Constantin Daicoviciu, mulţi ani rectorul Universităţii Babeş-⁠Bolyai şi Octavian Fodor, rectorul Universităţii de Medicină din Cluj… Aceştia, vechi cunoscători ai geografiei, istoriei, anatomiei, fiziologiei şi psihologiei feţei nevăzute a lunii, s-⁠au trezit vorbind ca surzii – printre înţelepţii filosofi ai zilei… „Ce?!..” „Ce ţi-⁠am spus!..” „Ce mi-⁠ai spus?” „Că e bou!” „Cine?” „Idiotul?” „Orbul!” „A, vorbeşti despre ce ţi-⁠am spus eu?!” „Ce mi-⁠ai spus?..” „Că e un bou!..” „Cine…” „Dobitocul!..”

Criticii, cei mai mulţi dintre ei, au susţinut spectacolul clujean. Au vorbit, atât cât puteau şi cât se putea publica atunci despre identitatea reprezentaţiei.

„Condamnând cu patimă laşitatea, minciuna, fuga de răspundere […], Alexa Visarion, prin metafora sa regizorală, demască pe toţi cei care tăinuiesc crima, făcându-⁠ne să înţelegem că posibila victimă de mâine se află printre tăinuitor. Nu există decât o singură şansă: recunoaşterea adevărului.” (Ion Cocora)

„[…] Încă înainte de ridicarea cortinei se insinuează o nelinişte, se iscă semne de întrebare pentru că, în timp ce-⁠şi ocupă locurile, spectatorii văd în avanscenă un cearşaf alb sub care se mulează formele unui corp omenesc.

După ridicarea cortinei, în întuneric, un far de motocicletă îşi plimbă lumina peste sală şi cearşaf, violentând privirile publicului. Apoi se aprind reflectoarele şi lumina lor necruţătoare învăluie toate personajele aflate în scenă până la sfârşitul spectacolului. Nu există intrări şi ieşiri, nimeni nu poate dezerta, cadavrul este acolo, totul trebuie lămurit. Timpul adevărului a sosit. Glumele, bancurile insidioase ale lui Ionescu (interpret Dorel Vişan), hipnoza prin care adoarme atâtea conştiinţe se dovedesc ineficace acum, când dârzenia furioasă şi dreaptă a nedreptăţitului Livian (Liviu Rozorea) frânge crusta mârşăviilor. Ionescu, omul cu pălărie de paie şi tranzistor („Cânta fanfara militară!”) apare în toată goliciunea lui de parvenit, asemenea manechinului adus la un moment dat în scenă.” (Ion Calion)

„…Regizorul împreună cu scenograful Vittorio Holtier a sugerat un spaţiu de joc straniu; personajele piesei se înfruntă într-⁠un spaţiu al detenţiei, al ispăşirii al unor vinovăţii posibile, sau existente. O încăpere cu paturi metalice suprapuse, în care stau aceste personaje dominate de stări endofazice, cuprinse de gânduri trăite, ori într-⁠o fază de prospectare este, de fapt, un cadru purificator, un amplu decantor de conştiinţe. […]

În acest spectacol, neobişnuit ca scriere şi interpretare, cele mai ascunse gânduri ale personajelor sunt amplificate sonor. Strigătul acesta din interiorul fiinţei umane este pasărea dintr-⁠o altă zi, obosită de zborul chinuitor, obosită de timp…” (George Genoiu)

Doamne, cât de mărşavă a fost vizionarea… Şi ce povară a fost ea pentru viitor…

Gordon Craig definea teatrul ca „o revelaţie de lucruri invizibile percepute de privirea interioară”.

Teatrul este cea mai frumoasă şcoală a umilinţei, dar şi cea mai frumoasă şcoală a voinţei şi, dimpotrivă, nu există în lume bucurie mai mare ca aceea pe care ţi-⁠o dă reuşita unui spectacol care trece rampa. Nu, nu există.

Şi totuşi, atunci, Clujul teatral mi-⁠a dăruit cea mai autentică înţelegere a demnităţii, nobleţei, generozităţii şi solidarităţii umane.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest