Contemporanul » Teatru » Alexa Visarion: Caragiale prin Caragiale

Alexa Visarion: Caragiale prin Caragiale

„Oamenii, legile cari stăpânesc mersul omenirii tot în mâna proniei cereşti sunt şi trebuie să rămână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare.”

„În toată Europa este astăzi în legătură cu criza economică…, o mare criză de cântăreţi de operă – amândouă din cauza Americii. Un confrate al meu, care se pricepe la economie politică, mă asigură că, criza economică a Europei se datoreşte în mare parte cerealelor americane, care inundă pieţele vechiului continent. Eu nu mă pricep la economie politică, dar cum îmi explică de bine confratele meu relaţia între cerere şi ofertă şi între valoarea convenţională şi cea reală, înţeleg lucrul foarte bine. Atunci stabilesc eu teoria: America ne dă grâne şi ne ia cântăreţii.” (Ion Luca Caragiale, Publicistică şi Corespondenţă)

Funcţia de reglare socială pe care o implică publicistica nu decalează imperativul estetic al hiperacţiunii cotidianului asupra sensibilităţii. Litera şi viaţa se orchestrează în idee şi aceasta se obiectivează în operă. Terapeutic, scrisul este o iubire — prin autoproiecţie şi identificări hipnotice, ce dezechilibrează pentru a echilibra: suferinţa şi speranţa (farmakon-⁠ul acestora) fiind în dialog. Totul intră în ritmul necesar: existenţa face posibil sensul, mai evident prin petele de lumină şi întuneric decât prin opacitatea neutrală a disjuncţiei.

Energia participativă caragialiană întâlneşte dicţiunea într-⁠o serie de articole, ce impun relaţionări între etic şi estetic, precum: Cultură şi politică, Morală şi Educaţie, Politică şi literatură, în care „obligativitatea opiniilor” conduce „ la nimic nou”, după cum constată însă cinic gazetarul.

Cuvintele îşi definesc substanţa şi capătă rol de verdicte prin sensibilităţi comunicabile: „De la o vreme încoace, localizările şi plagiatul au ajuns a fi nişte adevărate boale cronice în teatrul nostru. Câţiva oameni, cărora Dumnezeu ştie cum, le-⁠a trăsnit prin cap că sunt chemaţi a scrie teatru, şi care nici nu cunosc istoria ţării, nici nu şi-⁠au dat seama vreodată de moravurile noastre sociale, lucrează pe întrecute a dărui scena românească, în fiecare an, cu fel de fel de producţii de aceste două soiuri dramatice una mai ciudată ca alta” (I.L. Caragiale, Publicistică şi corespondenţă).

Caragiale îşi explică înverşunarea pamfletară printr-⁠o observaţie de ordinul evidenţelor: „proprietatea artistică şi literară, ca toate proprietăţile, este şi trebuie respectată”, căci, un produs alchimic, în care vechiul devine nou nu poate fi, în creuzetul artei, decât hilar: „Este tocmai ca şi cum un zugrav… ar lua o icoană veche a lui Papa Clement VII şi atârnând-⁠o pe un perete al muzeului nostru, ar scrie dedesubtul ei: „Aceasta este icoana preasfînţitului mitropolit al Moldovei, Dosoftei… ” Ion Luca Caragiale, Publicistică şi Corespondenţă.

Orice tip de spectacol trezeşte interesul omului de teatru: Grămătici şi măscărici, Moftul şi politica, Amatorul şi artistul, Saloanele noastre fac din vervă şi entuziasm analitic forme productive de observaţie socio-⁠politică şi uneori, esenţializări de ordin estetic şi etic mereu actuale. „Noi, artiştii, scriitorii, cronicarii, publiciştii, suntem oare o familie în sânul căreia trebuie să ne tămăiem reciproc şi mutual spre a face admiraţia unui public de gură-⁠cască? Ar fi trist să fie aşa… chestia în artă nu stă în atingerea absolutei perfecţii, ci în o relativă lipsă de imperfecţiuni. Şi tocmai aici stă rolul criticii, să semnaleze imperfecţiile şi să recomande eliminarea lor, dacă vor, lucrul e cu putinţia.” (Ion Luca Caragiale, Publicistică şi Corespondenţă.)

Împătimit al expresivităţii, Caragiale alege, din eternul vieţii, dinamismul pe care socioexistenţa umană îl face spectacol al cotidianului. Este un dinamism al vieţii pe care nu doar din neastâmpăr spiritual îl pune Caragiale în scenă, ci, dintr-⁠o furie ce demolează circumstanţe şi propune puncte de vedere stabile şi clar formulate. „Cât despre propoziţia ta: atâta poţi cât ştii, atâta ştii cât poţi, dă-⁠mi voie să o răstorn cum mi separe mie mai potrivit”. ( Ion Luca Caragiale, Opere vol. IV.)

Realitatea românească, în plusurile şi scăderile ei, apare în publicistica şi corespondenţa caragialiană drept o „situaţie biografică ce se transformă într-⁠o situaţie stilistică… articolele sale politice alcătuiesc o figură oximoronică în care predomină tensiunea, anonimatul stând alături de pseudonime şi de nume adevărat” (Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale)…, încât scriitorul ajunge a fi în cele din urmă „captivul propriei viziuni sau chiar «scindări a personalităţii», dar şi capabil de a-⁠şi asuma rolurile şi a parcurge cu seninătate puţin melancolică, dar şi boemă aventurile existenţei sale ca spectator, actor şi artistul carnavalului lumesc”. Preocupat de tot ce solicită conjunctural, Caragiale îşi rezervă o anume plăcere reflexivă în enunţuri ce ating sensibilităţi melancolice, în care discordia omenescului murdar îşi află contrarul în armonia cosmică. „Oamenii, legile cari stăpânesc mersul omenirii tot în mâna proniei cereşti sunt şi trebuie să rămână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare.” (Ion Luca Caragiale, Opere, vol.IV)

Tonalităţile, uneori cu timbru ecleziastic „fiindcă tot ce e pe pământ căci încă şi cu el, ca şi cu toate ale lui, trebuie să se isprăvească odată”(I.L. Caragiale, Opere IV) sunt însă reactivate printr-⁠un conţinut de idei răscolitor uneori, fiind interesat de acea anormalitate maximă (pe care o inaugurase ca dezbatere Maior eseu, şi anume raportul formă-⁠ fond).

Caragiale sesizează inversarea funcţiilor: „statul a devenit fond, iar societatea formă”, căci apelând la noroc, diplomaţie şi improvizaţie, statul român caută „un reazim pe care să-⁠şi pună piciorul”, după cum notează Marta Petreu, analizând filosofia socio-⁠politică a lui Caragiale.

De la critica stării sociale a României de la sfârşitul sec. al XIX-⁠lea, până la observaţia că nu suntem o societate civilizată cum sunt cele din Apus, Caragiale exprimă ideea că societatea românească, „fondul”, suferă o gravă deficienţă (până la anulare). Acest verdict grav se justifică prin faptul că lumea românească, consideră Caragiale, nu se ridică la general, „n-⁠are nicio nevoie mai presus de cele individuale” şi rămâne, ca nivel al civilizaţiei, lacunară, căci „cultura se naşte dincolo de utilitate”. „Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bilei în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-⁠a binele, nimic durabil (…) Artă, literatură, filosofie astea sunt monumente pe cari nu se poate, nici n-⁠ar avea de ce să le ridice o lume cum e cea de astăzi la noi. ” (Marta Petreu, Filosofia lui Caragiale).

Se poate urmări modul în care spiritul critic junimist, maiorescian în special, îşi află, în publicistica caragialiană, autonomia reflexivă, căci scriitorul transformă „estetic” analiza socio-⁠politică în care partitura satirică şi cea compasivă, prezentă ca sensibilitate creatoare în beletristică, îşi găsesc locul, în corespondenţa şi publicistica creatorului, în formulări vii ce demonstrează un simţ acut al realităţii şi o pertinentă punere în discuţie a problemelor. Vocaţia de plăsmuitor face posibilă întruparea ideilor, dar (incapabil de a răspunde), prin formulare de soluţii, Caragiale face posibilă înscenarea – presă, politică, cultură, cu mască sau fără, formulează prin mişcări, propune atenţiei generale exigenţe de tot felul. „Pentru a apreţia drept, trebuie o cuminţie rară şi pentru a lăuda cu demnitate, trebuie însuţi să poţi merita multe laude, căci, fiindcă nu putem stima la altul decât calităţile pe care noi înşine le credem superioare se poate prea bine întâmpla ca un nerod să te facă de ocară voind să te ridice-⁠n slavă.” (I.L. Caragiale, Publicistică şi corespondenţă)

În capitolul „Omul – un animal politic”, Florin Manolescu face analogia firească între vocaţia etică a scenei şi cea a manifestării unor activităţi complementare, precum politica şi gazetăria: „în realitate, în cazul lui Caragiale, o meserie, gazetăria, s-⁠a întâlnit cu un tip de activitate politică şi această întâlnire, fericită sau nu, a avut ca rezultat o operă amplă realizată pe parcursul unei întregi vieţi.” (Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale). Oglindită în modelele scenice, societatea cade sub incizia moralistului şi cercul pare a deveni „vicios”.

Totuşi, o ambiguitate necesară pe care ficţiunea o impune înscrie nota estetică a viziunii caragialiene într-⁠o mobilitate temperamentală, sancţionată nu de puţine ori de mai toate palierele analitice ale biografiei scriitorului. Există în orice efort de interpretare a nuanţelor afective şi a influenţei mobile a omului caragialian, o constantă ce risipeşte „revizuirile” ce se cer non-statuare: vehemenţa pe care o arată moralistul Caragiale, cu nuanţări de la ironie la violenţă ce nu lasă locul disimulărilor şi culiselor fie ele şi savuroase. Studiul „1907 – Din primăvară până-⁠n toamnă”, ce apare în centrul atenţiei critice de după 1990, oferă ca „model societal şi critică fizionomică a României” (s.n.) (Marta Petreu) o atitudine reactivă în plan socio-⁠politic şi activă în plan estetic, fiind o formulă nonfigurativă a esenţializărilor dramatice. Montajul, folosit ca tehnică a elocvenţei vizibilizează curajul şi luciditatea care, prinse în verva satirică conduc spre concluzii clare de astă dată: identitatea de interese a celor ce se consideră rivali în planul strategiilor politice… acea bufonadă ce produce presiune şi opresiune… susţinută de baza piramidei (sociale) şi care se numeşte fatalmente zis destin. „Una (o armată) stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămânzind în opoziţie. Când cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină… flămânzii trec la masă, sătuii la penitenţă.” (I.L. Caragiale, 1907, în Marta Petreu, Filosofia lui Caragiale). Fără programe, principii, idei, analiza partidelor politice face rezumatul clientelismului politic sesizat de Caragiale în comediile sale.

E puţin probabil să găsim în spaţiul atribuit viziunii sumbre a existenţei, ţărani hăituiţi de biciul nedreptăţii, dar artistul face vizibilă mişcarea sufletească a celor victimizaţi şi acel demonism al violenţei, crimei, al stihialului în general, îşi găseşte şi în astfel de formule epice, vizionare le-⁠am numi, nucleul generator de imitabilitate artistică: suferinţa umană şi reacţia fatalmente distructivă pe care omul o arată faţă de sine, faţă de celălalt şi nu de puţine ori faţă de neam şi ţară.

„Începem o altă istorie mai puţin veselă decât cea de până ieri, avertizează grav Caragiale în Scrisoarea 3/16 apr. 1907 către P. Missir. Un dezastru mare ne pândeşte… şi nu văd în toată Europa astăzi pe nimeni care să ne compătimească măcar… ” (I.L. Caragiale, Opere, vol.VII)

Caragiale vede în răscoală (numită şi „revoluţiune teroristă, crunt război civil, revoluţia oarbă de jos, război civil al maselor producătoare contra oligarhiei uzurpatoare”) alimentul sistemului şi forme ale unei apocalipse social-⁠politice ce are înprim-⁠plan înfruntarea fratricidă.

Acest avertisment este un efort al spiritului de a gândi mişcarea ideilor şi marele merit al oricărui efort de a sistematiza ideile este asociat, aici, unei cunoaşteri de tip filosofic, căci experienţa fenomenelor şi esenţele de structură a acestora fac posibilă acea atenuare a „rivalităţii dintre filosofie şi sociologie”, pe care o semnalizează Maurice Merleau-⁠Ponty în Elogiul filosofiei şi alte eseuri.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest