Contemporanul » Teatru » Alexa Visarion: Biserica lui Eminescu şi teatrul nimănui…

Alexa Visarion: Biserica lui Eminescu şi teatrul nimănui…

Eminescu este un cult la Botoşani. Şi acest cult, viu şi puternic, s-⁠a materializat şi în construcţia bisericii. Materialele scumpe, în special sculptura interioară, acoperişul, dar şi brâiele heraldice, au făcut ca finalizarea construcţiei să aibă loc după zece ani de la punerea pietrei de temelie. Biserica lui Eminescu, cum o numim cu toţii, este o capodoperă, încadrată în categoria monumentelor istorice de însemnătate

Genuina bucurie, mândrie şi responsabilitate de a fi văzut lumina zilei acolo, de a-⁠mi fi trăit copilăria şi adolescenţa pe acel tărâm iluminat de spirit, credinţă şi poezie, de a fi fost apărat de ura celor neputincioşi şi nevrednici de gândire şi frumos, de a fi primit binecuvântarea prin botez a bunului Dumnezeu în locul de sacră sărbătoare, casa bunicilor mei, de a fi fost ocrotit până la sacrificiu de dragostea mamei mele Maria, rămasă singură şi fără niciun sprijin în urgia vremurilor – toate acestea au înscris destinul meu pentru totdeauna în cartea vieţii oraşului lui Eminescu – Botoşani.

Iubesc acest loc… îl iubesc de atunci, îl cunosc şi îi sunt fiu legitim…

Bisericile, străzile şi clădirile ce încă ţin în viaţă amintirile, împrejurimile cu istoria lor zbuciumată, dar nesecată în adevăr… Da, iubesc oamenii şi viaţa lor trăită cu nădejde, dar în suferinţă în timpuri vremelnice. Aerul acestui oraş are prospeţime şi înalţă sufletul omului spre ideal. Aici, în nordul moldav, printre ctitoriile statornice în frumuseţe ale lui Ştefan, ale lui Rareş, ale lui Arbore şi Lăpuşneanu, s-⁠a zămislit încercarea mea de a găsi drumul spre creaţie. Aici m-⁠am deschis spre densitatea vieţii prin poezia lui Eminescu, de aici am luat încredere întru taină pentru a-⁠mi construi puncte de sprijin pentru întreaga existenţă.

Copilăria şi universul ei, prieteniile rezistente la uzura şi rugina timpului mă fac şi astăzi să simt că sămânţa mea de viaţă şi de noroc este născută aici, loc a cărui identitate am purtat-⁠o cu mine în toate colţurile lumii aproape jumătate de veac.

Botoşani… oraşul cel mai frumos din sufletul meu.

Am păşit pentru prima dată pe o scenă, am întrezărit cu inocenţă drumul şi cariera mea de mai târziu aici, pe scândura Teatrului „Mihai Eminescu”… De acolo, de pe acea scenă s-⁠a construit în fărmâme, în gând, trup şi faptă, fiinţa artistului de mai târziu. Împreună cu prietenii mei, fraţi de imaginaţie şi visare, Viorel şi Celu, am desenat în minte trasee de dragoste şi de credinţă pentru tot restul vieţii. Întotdeauna în mapa mea cu amintiri am purtat fotografiile acestui loc, imagini ale teatrului din afara şi dinăuntrul lui, chipuri de actori respectate şi iubite, scene din marile spectacole ale teatrului, semnate de Ion Şahighian, Alexandru Finţi, Val Mugur sau Gheorghe Miletineanu…

La New York şi San Francisco, la Moscova şi Paris, la Varşovia şi Roma, Cairo, Shanghai, Lima, Veneţia, Viena, Reykjavik sau Stockholm… pretutindeni imaginile cu creaţiile teatrului „Mihai Eminescu” m-⁠au ocrotit şi nu m-⁠au lăsat singur niciodată… niciunde.

Privesc acum câteva fotografii, imagini ale unui dezastru dureros…

Doamne, ce pot să însemne toate acestea… Paragină… Ruină… Blestem… blestemul coborât asupra oraşului, asupra poetului Mihai Eminescu, asupra sufletului întregii comunităţi. Cine l-⁠a păstorit pentru a deveni real, constant de câţiva ani? De ce? Până când?

Treceam prin faţa teatrului, elev fiind, şi mă înclinam emoţionat în faţa bustului lui Eminescu… Fericit, şopteam: Bună ziua, Mihai!… Ajută-⁠mă să nu mă pierd, să nu mă risipesc… Te rog… Da, vorbeam cu El de câteva ori pe săptămână. Şi prindeam curaj şi mă bucuram că e acolo şi mă ascultă… Răspunsul Lui era întotdeauna mângâiere, putere şi încredere.

Apoi vedeam spectacolele… Doamne, ce actori… Le ştiam rolurile pe de rost… Mă acceptau în familia lor şi-⁠mi povesteau despre teatru, despre iubirile ratate, despre bucurii şi înfrângeri. Eram al lor şi a doua zi zâmbeam Poetului şi lacrimile străluceau în adâncul acestei bucurii. Aşa m-⁠am îndrăgostit de scenă, prin Eminescu şi teatrul lui. Doamne, Doamne cum au fugit anii…

Şi imaginile acestea de coşmar ce sunt? Teatrul „Mihai Eminescu” de astăzi? Nu poate fi adevărat!

Comentator avizat al fenomenului cultural botoşănean, Constantin Adam vorbeşte cu pasiune despre trecutul lăcaşului şi cu tristeţe despre starea actuală a clădirii Teatrului „Mihai Eminescu”, până nu de mult, mândria botoşănenilor. „Aici au văzut lumina zilei mari personalităţi ale culturii româneşti şi universale – Eminescu, Iorga, Antipa, Onicescu, Tufescu, Piliuţă etc., având un important rol şi în începuturile şi dezvoltarea altor segmente ale ingeniozităţii umane. Nu întâmplător în noiembrie 1838, în urbea noastră s-⁠au desfăşurat printre primele reprezentaţii de teatru în limba maternă (era după Iaşi şi Bucureşti), în interpretarea actorilor trupei lui Costache Caragiali şi cu participăarea unor elevi de la Şcoala Domnească, unde are loc şi evenimentul.

Importantă intersecţie de drumuri europene, arta teatrală a prins publicul botoşănean avid de destindere intelectuală, astfel că trupele străine care treceau prin acest punct susţineau o mică stagiune şi în Sala meseriaşilor. Numărul amatorilor de teatru, mărindu-⁠se mereu, în 1860 se construieşte o sală cu destinaţie anume Teatrul Petrache Cristea, o clădire ce îndeplinea toate condiţiile unei săli de spectacole, dotată cu utilităţile necesare pentru acele vremuri, concepută cu stal, loji şi balcon, având vreo 200 de locuri. În oraş mai funcţiona, cu o destinaţie asemănătoare, şi sala din Casa Sommer. Aici în 1869 Trupa Pascaly a dat o reprezentaţie având în componenţă şi pe tânărul M. Eminescu. Spre începutul secolului al XX-⁠lea, se dă în folosinţă Teatrul-⁠cinema Popovici, unde la 8 octombrie 1901 se va juca Hedda Gabler. Până în 1914 aici au jucat mari actori: Aristizza Romanescu, Agata Bârsescu, Petre Liciu, Constantin Nottara ş.a.

Dar nevoia unui teatru la nivelul unei aşezări urbane ce era pe o ascendentă culturală şi economică este pusă cu prioritate pe agenda edililor Botoşaniului, alocând fondurile necesare imediat. În septembrie 1912 demarează construcţia Palatului Teatrului care va primi numele Eminescu, un adevărat templu al culturii, după planurile arhitectului cu origini botoşănene Gr. Cerchez în stilul eclectismului de şcoală franceză de la începutul secolului al XX-⁠lea, dotat cu cele mai moderne cerinţe reclamate de o asemenea intreprindere. A fost inaugurat după doi ani (!), la 1 decembrie 1914, cu o feerie interpretată de elevii Liceului Laurian în care muza Polymnia încoronează cu o cunună de lauri pe Marele botoşănean Mihai Eminescu, urmat de spectacolul Norica noastră a Teatrului Naţional din Bucureşti, în regia lui Paul Gusty.

Pe scena acestui teatru s-⁠au perindat nume de prestigiu ale artei dramatice româneşti: Tony şi Lucia Sturdza-⁠Bulandra, Ion Manolescu, Mărioara Ventura, Ion Maximilian, Constantin Nottara, Constantin Tănase, George Enescu, Nicolae Leonard şi mulţi, mulţi alţii. Aici a răsunat pentru ultima oară în oraşul său natal vocea marelui Nicolae Iorga, paricipant la Congresul Ligii Culturale din 1938. La 8 aprilie 1944, armatele germane în retragere bombardează oraşul şi frumoasa clădire suferă grave avarii.

În anii ce-⁠au urmat, refacerea teatrului este tergiversată, politicienii vremii fiind mai preocupaţi de vânarea opozanţilor incomozi, clădirea deteriorându-⁠se major. În 1954 când se hotărăşte, în sfârşit, să o refacă aceasta era aproape o ruină. Acum clădirea va suporta radicale modificări în stilul epocii. Se inaugurează în octombrie 1958 cu piesa Mielul turbat în regia lui Paul Sireteanu şi scenografia lui Constantin Piliuţă. Vreme de aproape şase decenii, scena a fost sfinţită prin spectacole memorabile, strecurate cu vigilenţă şi inteligenţă printre cele multe proletcultiste, impuse: O noapte furtunoasă, Gaiţele, Năpasta, Apus de soare, Hagi Tudose, Viforul, Titanic vals, Luceafărul, Înşir-⁠te mărgărite, Patima roşie, Jocul de-⁠a vacanţa, Steaua fără nume, Doi tineri din Verona, A douăsprezecea noapte, Cyrano de Bergerac, O sărbătoare princiară, Micul infern, Chiriţa în Iaşi, Chiriţa în provincie, Hamlet, Iuda, Bekkanko, Slugă la doi stăpâni, Bădăranii, şi altele (până la 370) în interpretarea nu mai puţin renumiţilor actori: Margareta Pogonat, Adela Mărculescu, Sergiu Tudose, Ştefan Ciubotăraşu, Mihai Mereuţă, Silviu Stănculescu, Ion Dichiseanu, Alexandrina Halic, Teofil Vâlcu, Doru Buzea, Silvia Brădescu, Radu Panamarenco, Aura Râmniceanu, Anca Alexandra, Lucian Iancu, Stelian Preda, Ana Vlădescu, Monica Postolache, Ion Stănescu, Cezar Teodoru, Gheorghe Gheorghiu – Taica, Corneliu Revent, Constantin Codrescu, Grigore Vasiliu-Birlic, Marietta Sadova, Mihai Malaimare, Smaranda Herford şi mulţi alţii. Aici au văzut lumina reflectoarelor, în premieră absolută, textele dramaturgice eminesciene, aici s-⁠a prezentat în premieră Coloana nesfârşită de Mircea Eliade. Ani la rând s-⁠a impus şi s-⁠a desfăşurat un important festival de teatru de talie naţională Festivalul restituirilor, moderat de criticul Valentin Silvestru. Aici au debutat mai tinerii actori, Marina Maican, Sebastian Comănici, Mihai Velcescu, Tamara Popescu, Victoria Cociaş, Dan Puric, Marius Rogojinschi, Maria-⁠Roxana Ionescu, Ruxanda Bucescu, Daniel Badale, Carmen Ungureanu etc.

După 1990 se pune cu seriozitate problema refacerii clădirii în stilul arhitecturii iniţiale. Se încearcă încropirea unei variante în 1993, o variantă total neinspirată, cu un acoperiş prevăzut cu scurgerea apei pluviale pe interior – ceea ce a dus la degradarea şi afectarea gravă a construcţiei, presupunând reparaţii de urgenţă. Ele vor începe din toamna lui 2014! Dar în hăţişul legislativ actual, când nici un contract şi nici un termen nu se respectă, cînd fondurile alocate se epuizează, lucrarea nu se finalizează, iar responsabili de tras la răspundere nu există, data de dare în folosinţă nu mai poate fi estimată… După 3 ani, unul din simbolurile culturale ale Botoşanilor – Teatrul „Mihai Eminescu” – se deteriorează rapid şi sigur sub ochii nepăsători ai botoşănenilor iubitori de frumos. Fiecare legislativ nou ales îşi face o aură de mândrie în a-⁠şi pune în program restaurarea teatrului!? Şi alegătorii îi cred şi îi votează, după care totul trece în uitare. Până când!? Templul care a animat un veac viaţa culturală a Botoşaniului, şi nu numai, va deveni o amintire… Doar câteva perturbaţii meteorologice mai abundente şi Piaţa Primăriei va fi împodobită cu o impresionantă movilă de moloz! Atunci până şi apelul „Daţi un leu pentru teatru!” va fi tardiv… Avem nevoie de el! Nu-⁠l lăsaţi să se dărâme! El este un simbol al oraşului nostru şi o instituţie de cultură cu care ne mândrim…”

Şi nu pot să nu aud, când spun „– Bună ziua, Mihai!”, răspunsul din Epigonii:
„Iară noi? Noi, epigonii? Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-⁠un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră:
o frază;
În noi totul e spoială, totu-⁠i lustru fără baza;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Noi în noi n-⁠avem nimica, totu-⁠i calp, totu-⁠i străin!”

M-⁠am rugat… am îngenunchiat în faţa altarului… M-⁠am mărturisit icoanelor sfinte… Pe meleagurile copilăriei poetului Mihai Eminescu, în satul Ipoteşti, la nici zece kilometri de Botoşani, se află singura biserică din Europa, închinată unui scriitor.

Am aflat prin cele spuse de Dănuţ Huţu, Smaranda Berescu şi Ioan Creţu şi relatate de Cosmin Pătraşcu Zamfirache faptul că biserica de la Ipoteşti, închinată lui Eminescu, se află doar la câtiva paşi de casa în care a copilărit poetul. Ideea ridicării unei biserici unicat, dedicată poeziei, a aparţinut unui grup de intelectuali care s-⁠au întâlnit în 1928 la o acţiune comemorativă „Mihai Eminescu”. Printre iniţiatori s-⁠au aflat scriitorul Cezar Petrescu şi savantul Nicolae Iorga, botoşănean la origine. Aceştia au hotărât ca acest lăcaş – simbol al creaţiei – să fie construit aici, chiar lângă casa, pe atunci în ruină, a căminarului Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. Piatra de temelie a fost pusă în 28 iulie 1929, cu sprijinul lui Nicolae Iorga. Au fost alese arhitectura şi forma tipică a bisericilor din timpul lui Ştefan cel Mare, atât de dragi poetului şi care întăreau spiritualitatea celor de aici, din nordul Moldovei.

Totul în această biserică, spre slava Poetului, simboluri şi reprezentare, trebuiau să aducă aminte, veşnic, de Luceafărul – Eminescu. Cine a mai văzut o biserică dedicată unui poet?… E un lăcaş construit din iubire pentru poet şi poezia sa…

Eminescu este un cult la Botoşani. Şi acest cult, viu şi puternic, s-⁠a materializat şi în construcţia bisericii. Materialele scumpe, în special sculptura interioară, acoperişul, dar şi brâiele heraldice, au făcut ca finalizarea construcţiei să aibă loc după zece ani de la punerea pietrei de temelie. Biserica lui Eminescu, cum o numim cu toţii, este o capodoperă, încadrată în categoria monumentelor istorice de însemnătate. Atrage atenţia interiorul cu sculpturi din lemn realizate de sculptorul danez Peer Marloe. Ceea ce surprinde cu adevărat la această biserică este pictura murală. Poetul, în mărime naturală, stă chiar la intrarea în biserică pe unul dintre pereţi, alături de sfinţi. De asemenea, unul dintre arhangheli are chipul lui Eminescu, iar toţi sfinţii au aureole negre. Şi nu este vorba de patina timpului sau de o greşeală, ne spun specialiştii. Este un omagiu adus Lui şi are semnificaţia doliului, inclusiv la sfinţi, pentru trecerea prematură în nefiinţă a Poetului. Este o simbolistică unicat în ortodoxie.

În această biserică, biserica lui Eminescu, au loc slujbe în momentele de comemorare ale poetului, atât la data naşterii, cât şi la data morţii sale. Biserica este un adevărat loc de pelerinaj, dar şi lăcaş de cult în care vin să se roage oamenii din împrejurimi. Biserică a satului, biserica tuturor. Bătrânii, descoperindu-⁠şi capul, vin, ating portretul lui Mihai Eminescu şi-⁠l sărută. Stare sacră de comuniune adâncă între poet şi noi, noi cei de astăzi.

Ieşind din biserică, am auzit glas trist ce şoptea printre lacrimi:
„Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-⁠i sur şi rece – marea noastră-⁠i de îngheţ.

Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină –
Toate-⁠s praf… Lumea-⁠i cum este… şi ca dânsa suntem noi.”

Şi aceste versuri spun totul… ecoul lor este acum… Biserica lui Eminescu şi teatrul nimănui…

Domnilor, construiţi şcoli şi spitale, grădiniţe şi parcuri, stadioane şi orfelinate, supermaket-⁠uri, farmacii, locuinţe… Iniţiaţi viaţa adevărată şi încredere în viaţă, dar, rogu-⁠vă, rana deschisă născută din indiferenţă e semnul crizei morale care ne ia în stăpânire pe toţi. Uitat şi părăsit – teatrul lui Eminescu? Decădere… decădere… strigătul disperat, neliniştitor al durerii trebuie auzit. Cine minte? Cine fură? Cine ucide cu trufie mârşavă numele poetului şi altarul magic al teatrului? Cine cutează? Are obraznicia să întunece şi să frângă scena „Mihai Eminescu”?

Prostie sau hoţie? Nu există niciun răspuns?

Să fie oare aici, acum, la Botoşani o îngemănare ticăloasă între cele două caracteristici ale prezentului?

De pe soclul său, privind spre Primărie, Poetul îşi apără lăcaşul:
„Cum nu vii tu Ţepeş, doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-⁠i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-⁠a sila să-⁠i aduni,
Să dai foc la puşcările şi la casa de nebuni!”
Trebuie să ai suflet, ca să poţi gândi limpede…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest