Contemporanul » Teatru » Alexa Visarion 70. Scrisoare deschisă către Alexa Visarion

Alexa Visarion 70. Scrisoare deschisă către Alexa Visarion

Alexa Visarion ♦ 70

ALEXA VISARION s-⁠a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr.

A absolvit Magna cum laude IATC „I.L. Caragiale”, Bucureşti, în 1971 la clasa profesorului universitar Radu Penciulescu. Este doctor în Artele Spectacolului din 2001, susţinând disertaţia Spectacolul ascuns – valenţe interpretative şi spectaculare ale teatrului shakespeariean, apreciată cu distincţia Summa cum laude de către comisia de doctorat UNATC „I.L. Caragiale”, Bucureşti. Este Doctor Honoris Causa a UNATC „I.L. Caragiale”, Bucureşti, 2014, Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” din Iaşi, 2013 şi al Universităţii de Arte din Târgu Mureş, 2013. Este Profesor Honoris Causa al Universităţii „Babeş-⁠Bolyai”, Cluj Napoca. A lucrat în ţară şi străinătate peste 100 de spectacole pe texte de I.L. Caragiale, A.P. Cehov, W. Shakespeare, G. Büchner, L. Pirandelo, M. Gorki, L. Blaga, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, G. Djagarov, Arnold Wesker, Mihail Sebastian, Eugene O’Neill.

A scris şi regizat şapte filme artistice de lung metraj: Înainte de tăcere, Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Punct şi de la capăt, Vinovatul, Luna Verde şi Ana. A colaborat pentru realizarea scenariilor cu Ion Băieşu, Radu F. Alexandru şi Iris Spiridon. A obţinut numeroase premii şi distincţii, printre care Premiul Academiei Române pentru întreaga creaţie teatrală şi cinematografică (2008), Premiul pentru întreaga activitate UNITER (2005), Premiul ATM pentru cel mai bun spectacol (1981), Premiul Secţiei de Critică ATM pentru exegeză scenică şi filmică a operei lui I.L. Caragiale (1979), Marele Premiul la Festivalul Internaţional de Teatru Arezzo (1979). A fondat primul teatru independet bilingv din România, Teatrul româno-⁠american Eugene O’Neill, în 1991 şi Asociaţia Culturală „Dialog” (2002). A publicat numeroase articole, eseuri, interviuri, dezbateri pe teme artistice şi didactice, cronici, comentarii pe teme de strategie şi management publicate în cele mai importante reviste din ţară şi prezentate pe posturile naţionale de radio şi televiziune. A publicat volumele: ANA – sens şi imagine (2014), Goana pe nisip (2012), De la Ziditorul la Zidirea (2014), Cortina de cuvinte (2007), Spectacolul ascuns (2002).

Este Director Onorific al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, cetăţean de onoare al Municipiului Botoşani (1992), cetăţean de onoare al comunei natale Băluşeni (2015). A primit Ordinul Naţional ,,Serviciul Credincios’’ în grad de Cavaler, acordat de Preşedinţia României. Este membru al Asociaţiei Autorilor de Film şi TV, UCIN, membru fondator al Uniunii Artiştilor şi Realizatorilor de Film – UARF. Între anii 1985-⁠2005 a fost membru al The Association for Theatre Higher Education, ATHE (SUA), membru al Societăţii „I.L.Caragiale” (1979-⁠1985). Din 1971 este membru al Uniunii Teatrale din România – UNITER.

 

Scrisoare deschisă către Alexa Visarion

Teatrul ca izolare şi refuz al mizeriei cotidiene. Dacă spectacolele tale de mărturie autobiografică căpătau sensul unei posturi de rezistenţă politică, teatrul de artă îl asimilai unei posturi de rezistenţă estetică

Dragă Alexa,

Tu eşti născut odată cu Piccolo Teatro şi Festivalul de la Avignon, simboluri de renaştere după sfârşitul războiului. Asemeni lor, eşti născut atunci, în plină pace, într-⁠⁠o Românie peste care s-⁠⁠a aşternut „lunga noapte a nemulţumirii”. Azi, când mă gândesc la tine, la aceşti şaptezeci de ani împliniţi şi cincizeci de ani de carieră, înţeleg de ce viaţa ţi-⁠⁠a fost mai mult decât a altora, o răscruce, între speranţa care se năştea departe în lume şi negura ce se cobora acasă. Tu ai dat însă un răspuns elisabetan vieţii. Tu ai acceptat să nu alegi şi să trăieşti până la capăt contradicţia. Tu ai trăit contrariile cu o disperare violentă, senzuală, intensă. Nu ai pus în scenă Shakespeare în România pentru că tu însuţi eşti shakespearian.

Ceea ce ne leagă, cred, e amestecul de teatru şi viaţă, asemeni apelor ce se tulbură acolo unde fluviile se revarsă în mare. Am trăit graţie teatrului tău, momente intense de spectacol; plasat de undeva într-⁠⁠o lojă la balcon, nu pot să uit Procurorul, poate cel mai angajat spectacol politic al generaţiei noastre. În inima sălii – atunci o noutate! – oportunistul, Boian, cel care mistifică şi impune capitularea ca o biruinţă, trecea prin sală cu steagul roşu imens desfăşurat, urlând patetic, demagogic „Bandiera rossa“. Era primul spectacol ce avertiza violent monstruozitatea ca regulă în sistemul degradării comuniste. Conflictul dintre forţa scenică de neimaginat a simbolului revoluţionar şi derizoriul personalităţii celui care îl poartă creează o neînchipuită tensiune. N-⁠⁠am simţit niciodată, ca o muşcătură în carne, până la os, o mai adâncă oroare faţă de pervertirea unui ideal. Revoluţia ca stindard al trădării şi compromisului – nimic mai jignitor…

Marele actor Liviu Rozorea, actorul tău emblematic, actor ce împlinea proiectele şi satisfăcea aşteptările tale în teatru şi film. O asemenea întâlnire se produce rar şi ea e sursa de poezie fizică, concretă, a unei aventuri teatrale. Fiecare poartă cu sine, conştient sau nu, cicatricea despărţirii de „dublul“ său! Teatrul – Artaud a avut intuiţia genială – e o practică a „dublului“, nu doar existenţial, ci şi practică a „dublurilor“ demultiplicate între un regizor şi un autor, între un regizor şi actor… reuşitele aici nu sunt decât „împărtăşite“, consecinţa unor alianţe ce le asigură vitalitatea. Actorul „emblematic“ e actorul „ascuns“ al unui regizor, Cieślak pentru Grotowski, Scofield pentru Brook, Edith Clever pentru Stein… Tu şi Liviu Rozorea aţi constituit un asemenea cuplu.

Apoi îmi răsună şi azi în urechi zgomotul agitat al acelei înălţări febrile din Meşterul Manole, făptuite sub ochii noştri, a zidului făcut din scânduri din lemn crud, echivalentul mănăstirii… care ghilotinau cadrul scenei… şi închideau trupui Mirei înlăuntrul zidirii. În gesturile precipitate recunoşteam dăruirea până la moarte a meşterilor şi a lui Manole… Răsună şi acuma în mine furia construcţiei, retrăiesc agitaţia meşterilor, căci teatrul, în prezenţa mea, devenea metafora vie a sacrificiului pentru creaţie. A devoţiunii dincolo de viaţă şi moarte. Nu auzeam un discurs, ci eram martorul unui act. De câte ori mă gândesc la el, mereu îl regăsesc.

Tot la Cluj, îţi admiram cealaltă faţă a regizorului rafinat, atent la eleganţa unei lumi ce se scufundă în tristeţe, cu toate că, în aparenţă, totul i-⁠⁠ar fi permis să se salveze: aici te afiliai teatrului de artă, al cărui cel mai strălucit partizan era, în România, Lucian Pintilie. Unchiul Vanea, montat de tine, în care degradarea nu se mai putea ascunde, devenea un spectacol bergmanian şi amprentă fragmentară, punctum-⁠⁠ul, pe care, indelebil, îl port în mine, rămâne momentul în care doctorul Astrov, mai seducător ca oricând, îşi imobilizează harta districtului a cărui soartă ecologică îl preocupă, plasând patru mere roşii pe o imaculată faţă de masă albă decorată cu porţelanuri, argintărie şi sfeşnice. Preludiul nobil al căderii ce va urma! Dar totodată imagine polemică a unei frumuseţi străină realităţii ce ne înconjura în lumea noastră. Teatrul ca izolare şi refuz al mizeriei cotidiene. Dacă spectacolele tale de mărturie autobiografică căpătau sensul unei posturi de rezistenţă politică, teatrul de artă îl asimilai unei posturi de rezistenţă estetică.

Dar dincolo de teatrul platoului tu mi-⁠⁠ai procurat momente de pasiune fizică pentru teatrul aşteptat, dorit, proiectat, teatrul personal. Atunci când povesteai spectacole shakespeariene neîmplinite la noi, sau când descriai bucuria de joc cu actorul, când erotism şi strategie mediată se confundă. Repetiţia ca act de îngemânare cu actorul, am resimţit-⁠⁠o, îmi amintesc şi acum când îmi vorbeai de George Constantin, de explozia-⁠⁠i cabotină şi genială la întâlnirea cu personajele, cu teatrul… Povestire falstaff-⁠⁠iană.

Ajuns cu întârziere, nu din vina mea, la Echipa de zgomote, n-⁠⁠am putut intra la vizionarea deja începută. Am aşteptat în hol, la Nottara, sperând liniştit să văd următorul spectacol. Nu ştiam, nu bănuiam că acesta va fi interzis. Apoi semnele s-⁠⁠au înmulţit şi istoria noastră individuală ne-⁠⁠a separat. Dar nu complet, ea se reconstituia când Liviu Ciulei îmi povestea la New York, Woyzeck-⁠⁠ul tău, când citeam în presa din Europa despre Năpasta şi marele premiu de la Arezzo şi opinia entuziastă a lui Paolo Emilio Poesio… Ne-⁠⁠am regăsit apoi şi am descoperit atunci că nici timpul, nici îndepărtarea nu alteraseră cu nimic prietenia începută demult. Odată am văzut împreună, singuri, într-⁠⁠o sală privată din Paris Înghiţitorul de săbii… Tu exilat din interior, eu exilat din exterior. O altă dată, din nou, împreună, am băut mult vin roşu, în acel loc magic care este Place des Vosges, şi în noaptea aceea, sub coloanele pieţii, am înţeles că ne leagă o viaţă.

Oscar Wilde spunea că „nimic din ceea ce e esenţial nu se poate preda“ – frază care m-⁠⁠a convins într-⁠⁠un prim moment, cu atât mai mult când o aplicam la arta teatrului! Scepticismul pedagogic pe care dintotdeauna l-⁠⁠am resimţit mi se confirma graţie acestui aforism radical. Până în clipa în care mi s-⁠⁠a revelat posibilitatea de a-⁠⁠l contrazice şi, implicit, de a mă motiva, pe mine şi alţi colegi apropiaţi: „Esenţialul nu e ce se predă, ci dăruirea pe care pedagogul o personifică“. Şi dăruirea ta pedagogică confirmă justeţea ipotezei mele: pentru că dăruieşti pasiune şi intensitate şi nu conţinutul unei meserii în întâlnirile cu studenţii din ţară şi din afară.

Îndelung, pedagogia m-⁠⁠a decepţionat în măsura în care nu-⁠⁠i identificam rezultatele, în care relaţiile cu studenţii rămâneau pasagere şi trecătoare. O acceptam, ca un remediu al imposibilităţii de a mă exprima artistic. Tu ai trecut de la vizibilitatea scenei la potenţa studioului şi astfel artistul admirat s-⁠⁠a impus şi ca un pedagog de marcă.

Alegerile tale semnificative: spectacolul Noaptea bufonilor (2015), iar acum Woyzeck (2017), ambele la Sibiu, vorbesc, aşa cum îmi spuneai în dialogul nostru de la TVR, despre teatru ca existenţă şi existenţa ca teatru… călătorii memoriale ale unei expediţii autobiografice. Dincolo de titluri de piese puse în scenă, de filmele realizate până acum, poţi adăuga nume de artişti pe care i-⁠⁠ai format în toţi aceşti ani.

Dincolo de crize şi indoieli, întotdeauna ai fost un învingător şi, observându-⁠⁠te, mai demult, mergând încrezător pe strada George Enescu, înspre UNITER, te-⁠⁠am invidiat. De unde această încredere care de mult m-⁠⁠a părăsit? Zâmbind, am înţeles: dialogul cu cei tineri, mereu alţii, în România şi Statele Unite, în Suedia şi Germania, în Islanda şi Rusia… te-⁠⁠a întărit şi te-⁠⁠a salvat.

Spectacole şi artişti – iată moştenirea drumului de la lumina scenei spre ecoul ei.

Nici unul din noi nu e acelaşi tot timpul, poate nu ne cunoaştem până la capăt, dar cel puţin putem spune că am împărţit adevărul câtorva clipe de viaţă. Ele, cred, ne-⁠⁠au sculptat reciproc portretul. La mulţi ani! Te îmbrăţişez!

George Banu
Paris, august 2017

 

Richard Bovnoczki
Hughie!

,,Hughie”! De Eugen O’Neill. Asta e alegerea finală pentru întâlnirea, pe care Alexa Visarion a dorit s-⁠⁠o aibă cu mirarea frumoasă care este teatrul Unteatru. Piesa este într-⁠⁠un act, cu două personaje, şi este o premieră naţională. Distribuţia: Andrei Seusan şi Richard Bovnoczki. M-⁠⁠am bucurat că voi juca cu Andrei. Este un actor cu o inteligenţa scenică aparte, o intuiţie precisă, pasionat de ce face, şi are o bucurie de a lucra, care te regenerează în clipele grele.

Prima lectură şi prima intâlnire la lucru cu Alexa Visaron! Pulsul primei intâlniri anunţa deja, discret, viitoarele mişcări tectonice masive care urmau să se declanşeze. Lava creaţiei îşi începea mişcările lascive. Energia entuziasmului şi a bucuriei nemenajate cu care a abordat prima noastră întâlnire ne-⁠⁠a electrizat. Prima întâlnire a fost urmată de o săptămână liberă în care Andrei şi cu mine trebuia să medităm şi să cercetăm textul lecturat adăugând şi câteva teme propuse de regizor. Piesa este o succesiune de naraţiuni, amintiri pe care le deapănă Erie, un împătimit jucător de noroc, în faţa noului recepţioner, Charlie Hughies, din hotelul unde mai înnoptează Erie, periodic. Recepţionerul de dinainte, care e mort, era singurul prieten al lui Erie şi se numea Hughie, coincidenţă izbitoare cu numele noului recepţioner. Întreg contextul e marcat de situaţia dramatică în care se află Erie, îndatorat până peste cap şi ameninţat cu moartea, dacă în scurt timp nu-⁠⁠şi plăteşte datoria. Situaţia nu pare să aibă cale de ieşire. Ghinionul îl copleşeşte! ,,Nici un câştig! Asta nu-⁠⁠i nomal”.

Piesa risca să fie un monolog, 90% din text îl are Erie, personajul interpretat de mine. Miza era de a nu întreţine doar la nivel dramatic textul, ci de a-⁠⁠l valorifica: ,,Textul va trebui să fie urmărit ca un ciclu despre existenţă. Ceva care aflăm şi nu aflăm. Ceva care se acoperă şi se descoperă tot timpul”. Aparent e simplu; în fapt, este extrem de complex şi greu de împlinit.

Discuţiile pre şi post lecturi trasau uşor, prin linii foarte subţiri, aproape invizibile, primele posibile direcţii de căutare. Avansarea propusă se făcea ca printr-⁠⁠o ceaţă deasă în care formele, culorile, obstacolele se percepeau slab, nedefinit, semiconturate, ca niste schiţe voit făcute doar sugestiv, pentru a nu permite crearea unei forme care nu-⁠⁠şi avea timpul menirii. Această avansare, obsesiv minuţioasă, avea ca scop circumscrierea unei stări necesare pentru dimensiunea misterioasă a spectacolului – detaliu formulat la repetiţii: ,,Un spectacol are o dimensiune evidentă şi una misterioasă care e dimensiunea pesonalităţii spectacolului sau a identităţii jocului”. Se ştie că Alexa Visarion este un regizor dedicat actorilor. Să experimentezi însă asta este ceva minunat şi cu o imensă valoare profesională şi umană. Dialogul cu actorul urmăreşte viaţa actului interpretativ, ca jocul să devină fiinţă. Regia pentru Alexa Visarion este fiinţă şi implicit şi spectacolul. Persoana actorului conţine şi transmite mai departe publicului cele dorite şi gândite de regizor. Deci, e firesc ca un regizor să aibă ca prioritate lucrul cu actorul. Cu toate acestea, sunt puţini regizorii care fac asta.

Priceperea de a fora în fiinţa actorului este în primul rând un dat şi pe urmă o ştiinţă. Revenind la lucrul nostru, obsesia găsirii detaliilor esenţiale lucrului, absorbea totul. Pătrundea în toate ungherele spaţiului şi timpului de lucru, contaminând pe urmă timpul şi spaţiul cotidian. Obsesia lua amploare, fără să subjuge, ci dimpotrivă potenţând şi excitând la maximum starea de lucru. Înainte de a trece la mişcare, structura psihică era ridicată. Era minunată, rafinată. Urma să fie pusă pe role ca să înceapă să patineze în spaţiul scenic. În acest punct al lucrului am avut şansa să văd o mişcare de maestru. Ştia, intuia atât de bine totul, încât ultima etapă, cea a ridicării propriu-⁠⁠zise a spectacolului, a fost un spectacol în sine. A decurs totul cu o uşurinţă, precizie şi rapiditate care dovedeau măestrie. Aproape n-⁠⁠a revenit deloc asupra lucrului. Cunoştea şi reda precis fiinţa jocului şi a spectacolului. În interiorul meu participam cu gura căscată. Lucram, şi ceva din mine urmărea uimit aceată eleganţă cu care ducea totul spre împlinire. Timpul a ajuns să ne constrângă şi premiera, primul spectacol şi-⁠⁠a anunţat data fixată. Eu mă simţeam în urmă cu lucrul; mai aveam foarte multe de împlinit. Liniştea, încrederea şi forţa lui mă ajutau şi mă întăreau să merg mai departe. După primul spectacol am conştientizat cât de mult mai am de descoperit, de muncit, de forat în mine pentru a împlini toate cele construite de el. Bagajul primit e imens, preţios, viu şi sunt sigur că bucuria împlinirii rolului şi a spectacolului nu va întârzia.

Pentru mine această întâlnire a fost nu numai importantă, dar mai ales necesară şi-⁠⁠i mulţumesc lui Dumnezeu, în primul rând, pentru ea şi, bineînţeles, lui Alexa Visarion. El voia o fuziune între generaţiile noastre. Ne-⁠⁠a dăruit un contact cu şcoala lui Radu Penciulescu, cu experienţa câştigată şi apoi cultivată, în urma contactelor avute cu marii regizori ai ţării: Aureliu Manea, Liviu Ciulei, David Esrig, Lucian Pintilie, cu ce a dobândit în urma lucrului cu marii actori: George Constantin, Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, Liviu Rozorea (coleg iubit de generaţie), Mariana Mihuţ, Valeria Seciu, Mircea Diaconu, Ştefan Iordache, Mircea Albulescu, Carmen Galin şi mai sunt şi alţii, bineînţeles.

Alexa Visation ne-⁠⁠a împărtăşit energia de lucru şi căutările avute cu colegii de generaţie, cu şcoala lui proprie, cu tot ce i-⁠⁠a permis şi l-⁠⁠a ajutat să-⁠⁠şi formeze personalitatea artistică şi umană. În felul lui de a-⁠⁠şi trăi vocaţia, omul şi artistul sunt imperios legaţi unul de celălalt. S-⁠⁠a prezentat în toată vulnerabilitatea lui. A fost onest şi transparent. A vrut să trezească în noi interesul pentru formarea propriei noastre personalităţi artistice. Să ne responsabilizeze cu privire la cariera noastră. Întâlnirea noastră, corespondenţele avute prin sms şi întreg malaxorul procesului de lucru, respirau prin toţi porii grija, delicateţea, sinceritatea, dăruirea. Nobleţea şi Rangul raportării sale faţă de noi atestau sentimentul care a stat la baza întregii noastre întâlniri. Dragostea! Această dragoste a lui a dat perspectivă prieteniei noastre. Mulţumesc! 15 august 2017, Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, sărbătoare legală, zi liberă. Mă duc spre teatrul Untatru. În seara asta e Hughie!

Ziditor de frumuseţe, Alexa Visarion crede că rostul unui artist este să poată primi de undeva, de la creator, acel har prin care el poate dialoga cu lumea dinăuntrul şi dinafara lui. Artistul este Mesagerul. (Maia Morgenstern)

Alexa Visarion a aliat drumul artei cu acela al vieţii, în moduri diferite, dar fără a abandona, nici trăda ceea ce revela încă de la început. Un destin şi o vocaţie. Alexa este un semn al talentului al cărui germene a fost prezent dintotdeauna în fiinţa sa. (George Banu)

Două sunt calităţile care cred că au definit prin excelenţă teatrul practicat cu obstinaţie de Alexa: originalitatea şi forţa. O originalitate nu formală, nu a exteriorului – originalitatea cea mai autentică care a provenit din profunzimea analizei, din adâncimea la care a forat întotdeauna gândul regizorului şi la care te invita, fără să-⁠ţi lase posibilitatea să te sustragi, să-⁠l însoţeşti. Texte pe care erai sigur că le cunoşti şi pe care, eventual, le-⁠ai mai şi văzut în alte versiuni scenice îţi apăreau în montările lui Alexa într-⁠o plurivalenţă pe care nu ţi-⁠ai imaginat-⁠o până atunci. Nimic spectaculos de dragul spectacolului, nici un efect facil făcut să ia ochii. Totul esenţializat şi livrat cu o rigoare şi cu o forţă cu totul ieşite din comun, într-⁠un deplin respect faţă de scriitura autorului. (Radu F. Alexandru)

Ce a adus Visarion în viaţa mea? Un spor de lumină, iubire, o atenţie a inimii rară, tot mai rară în ziua de azi, precum şi atâtea lucruri circumscrise, mai degrabă, imperiului inefabil, fără care n-⁠ar mai respira ariştii, poeţii şi – îmi sugerează ceva de nedescris, de nespus – oamenii care fac parte din legiunile îngerilor.
Alexa Visarion e un purtător de lumină, o lumină dăruită celor din preajmă firesc, adică aşa cum îşi desfac aripile ample condorii, aşa cum se lansează aceste păsări de vis spre înălţimi neghicite decât de cei care ştiu să privească totul prin ocheanul iubirii necondiţionate, pe care se ţine lumea şi tot ce are ea mai frumos în articulaţiile ei sublime, sublime… (Aura Christi)

 

Radu F. Alexandru
Alexa Visarion · 70? Chapeau!

M-⁠⁠am bucurat când am primit invitaţia revistei Contemporanul să pun pe hârtie câteva aprecieri despre Alexa Visarion, în numărul pe care i-⁠⁠l dedică la zi aniversară. La data la care scriu aceste rânduri, nu ştiu, fireşte, dacă iniţiativa revistei va rămâne singulară sau va fi însoţită de gesturi similare şi ale altor reviste şi instituţii culturale, media scrisă sau electronică, care vor găsi de cuviinţă să marcheze aşa cum se cuvine sărbătorirea acestei personalităţi de excepţie a teatrului, filmului şi învăţământului artistic românesc. Normal ar fi s-⁠⁠o facă. Nu normal, obligatoriu! Pentru că trăim însă în timpuri în care normalitatea a ajuns un lux la care extrem de puţini mai aspiră, mărturisesc că sunt sceptic. M-⁠⁠aş bucura mult ca în zilele ce vin să fiu infirmat în scepticismul meu.

Este extrem de hazardat să faci clasamente în domeniul artei; să te prefaci că nu ştii cât de uşor moda poate atenta semnificativ la acuitatea gustului cititorului/ spectatorului; cât de pervers e felul în care o campanie de promovare susţinută cu motoarele zgomotos turate poate impune produse a căror valoare este departe de cea de care trebuie să fim convinşi că o au; în sfârşit, să ignori riscant faptul bine ştiut că doar timpul rămâne singurul judecător al cărui verdict este implacabil şi practic imposibil să fie mistificat („uitarea”, în anumite intervale de timp, naturală sau impusă, nu alterează valoarea marilor opere) şi că nu de puţine ori am fost martorii felului în care „vedete de sezon” s-⁠⁠au pierdut rapid într-⁠⁠un ireversibil anonimat. Ştiu bine toate astea şi totuşi nu ezit să afirm că îl consider pe Alexa Visarion cea mai puternică şi cea mai complexă personalitate din teatrul românesc în ultimii 50 de ani. Când spun asta nu uit şi nu minimalizez activitatea nici unuia dintre regizorii români care, în ţară sau în afara ei, au realizat cariere de mare succes. Niciunul dintre ei însă nu s-⁠⁠a dăruit, nu s-⁠⁠a implicat pe parcursul întregii lor vieţi într-⁠⁠o paletă atât de vastă de ipostaze ale teatrului aşa cum a făcut-⁠⁠o Alexa Visarion.

Regizor de teatru şi de film, profesor, teoretician al fenomenului teatral autohton şi internaţional, autor al unor cărţi de referinţă în domeniul artei spectacolului sau studii asupra unora din marii dramaturgi ai lumii, ctitor de instituţii culturale şi formator de şcoli, laureat ale celor mai prestigioase premii naţionale şi a numeroase premii internaţionale Alexa Visarion şi-⁠⁠a făcut o intrare strălucită în atenţia publicului şi a criticilor de teatru încă de la primul spectacol montat pe scena Studioului „Casandra”, al fostului IATC. A regizat în România peste 100 de spectacole şi, ani buni, cele mai multe dintre spectacolele lui au fost consemnate ca evenimentele de primă mărime ale stagiunilor. Barbarii, Siswe Bansi a murit, Năpasta, Noaptea furtunoasă, Echipa de zgomote, Woyzeck, Pasărea Shakespeare, Unchiul Vanea, Steaua fără nume, Astă seară se joacă fără piesă sunt doar câteva dintre ele. Numele lui Alexa Visarion pe afişul unui spectacol a însemnat de fiecare dată un certificat de cea mai bună calitate, fapt care a făcut ca spectatorii să umple până la refuz sălile teatrelor unde a lucrat.

Două sunt calităţile care cred că au definit prin excelenţă teatrul practicat cu obstinaţie de Alexa: originalitatea şi forţa. O originalitate nu formală, nu a exteriorului – originalitatea cea mai autentică care a provenit din profunzimea analizei, din adâncimea la care a forat întotdeauna gândul regizorului şi la care te invita, fără să-⁠⁠ţi lase posibilitatea să te sustragi, să-⁠⁠l însoţeşti. Texte pe care erai sigur că le cunoşti şi pe care, eventual, le-⁠⁠ai mai şi văzut în alte versiuni scenice îţi apăreau în montările lui Alexa într-⁠⁠o plurivalenţă pe care nu ţi-⁠⁠ai ima­ginat-⁠⁠o până atunci. Nimic spectaculos de dragul spectacolului, nici un efect facil făcut să ia ochii. Totul esenţializat şi livrat cu o rigoare şi cu o forţă cu totul ieşite din comun, într-⁠⁠un deplin respect faţă de scriitura autorului. Discursul regizorului era ţinut în ceremonialul, în ritualul care se oficia pe scenă, în faţa spectatorilor – dar totul reverbera, totul era făcut să treacă, să se audă prin uşile închise, prin zidurile teatrului. Şi, într-⁠⁠adevăr, nici un spectacol al lui Alexa nu a trecut „în surdină”…

Nu am avut niciodată sentimentul că filmul a însemnat o experienţă nouă pentru Alexa Visarion. M-⁠⁠am gândit mai curând la lărgirea spectaculoasă a vocabularului, a mijloacelor de expresie. Cred că Alexa a simţit nevoia să dărâme spaţiul fatalmente restrictiv şi convenţional al scenei de teatru şi să păşească în viaţă (pe platoul de filmare) cu cutezanţa, cu bărbăţia care l-⁠⁠au definit în tot ce a făcut. Sigur, este doar o părere personală, dar aş ţine prinsoarea că un spectator avizat al montărilor lui teatrale, intrat într-⁠⁠o sală de cinematograf fără să fi văzut afişul filmului care rulează, i-⁠⁠ar fi recunoscut mâna chiar dacă a pierdut genericul. La fel ca şi pe scenă, şi pe ecran Alexa Visarion are de fiecare dată ceva extrem de important de spus. Miza ideatică, existenţială este ridicată la cel mai înalt nivel; forma de respect pentru spectator nu se manifestă prin facil, ci, din contră, prin calitatea referenţială a dezbaterii la care este invitat să participe. Asta a făcut ca întâlnirile regizorului cu scrierile lui Caragiale, Sahia sau Brăescu să proiecteze textele clasice într-⁠⁠o perspectivă nouă, de un dramatism şi de o sensibilitate cu totul remarcabile.

În sfârşit, orice comentariu despre Alexa Visarion, oricât de succint ar fi el, nu poate să treacă peste un capitol care mi se pare realmente definitoriu pentru opera acestuia. Lucrul cu actorul. Nu cultiv sub nicio formă paradoxul, dar mă încumet să spun că Alexa Visarion este produsul actorilor lui – în măsura în care actorii lui au ajuns să devină artişti şi să dea măsura marilor lor talente în acea relaţie cu totul specială care l-⁠⁠a legat până în cele mai intime fibre sufleteşti pe el de ei. Am fost la repetiţiile lui, am fost la filmări: nu am avut nicio clipă sentimentul că am în faţa ochilor un om cu o baghetă dirijorală în mână şi, în faţa lui, nişte executanţi. Ce se întâmpla acolo ţinea de magia în care sunt legaţi oameni care, fără niciun efort şi fără nicio constrângere, au ajuns să simtă, să ştie că împărtăşesc cu toţii o soartă comună. Lista actorilor ale căror cariere sunt legate de întâlnirile cu Alexa Visarion depăşeşte spaţiul care mi-⁠⁠a fost alocat, dar ştiu bine că creaţiile lor rămân de neuitat pentru cei care au avut privilegiul să le vadă.

Pe 11 septembrie, Alexa Visarion împlineşte 70 de ani. Pe 10 septembrie, va celebra alături de Veronica, splendida lui soţie, 50 de ani de căsnicie. În această vară s-⁠⁠au împlinit 50 de ani de la debutul ca regizor într-⁠⁠un teatru profesionist şi 40 de ani de la debutul în regia de film. Este în deplinătatea capacităţilor fizice şi intelectuale.

Bucuria cu care am primit invitaţia de a scrie câteva rânduri despre Alexa Visarion este insistent dublată de tristeţea pe care o resimt gândindu-⁠⁠mă la felul în care este tratată astăzi această personalitate de primă mărime. Nu este vorba de o cabală împotriva lui Alexa Visarion; nu este un accident, un caz izolat. Ar fi prea simplu. Din când în când ne trezim vorbind cu ipocrizie despre vocaţia de demolatori care ne defineşte. Vorbim de instituţii, de industrii, de imensele valori materiale pe care le-⁠⁠am distrus în lupta cu „reminiscenţele” vechiului regim. Dar nu ne pasă pentru nimic în lume de felul în care sunt demolaţi oameni, personalităţi de o valoare de necontestat în numele unor „reforme” inepte, fără niciun conţinut şi fără nicio finalitate. Trăim orbecăind spre „luminiţa de la capătul tunelului”, dar îi abandonăm pe cei de la care am putea într-⁠⁠adevăr să luăm lumină pradă unei incalificabile indiferenţe. E drept, e şi vina lor: refuză cu obstinaţie să fie cool, să fie trandy, să exceleze în acutele strident revendicative proprii „noului val”. Vor, spre cinstea lor, să rămână ceea ce sunt.

Îl cunosc pe Alexa Visarion de decenii. Nu l-⁠⁠am auzit vreodată vorbind cu emfază în zilele de glorie. Şi nu l-⁠⁠am auzit vreodată plângându-⁠⁠se acum de felul în care este tratat. Pentru mine însă faptul că de 20 de ani Alexa Visarion nu a mai fost invitat să monteze un spectacol pe niciuna din scenele din Bucureşti pe care a triumfat ţine de o realitate căreia nu-⁠⁠i găsesc raţiunea şi pe care refuz să o accept. Au făcut-⁠⁠o în schimb, spre cinstea lor, Andrea şi Andrei Grosu, cei doi tineri regizori care au ridicat UNTEATRU, care ne-⁠⁠au prilejuit bucuria reîntâlnirii cu marele regizor, într-⁠⁠o premieră pe ţară cu Hughie, piesa lui O’Neill.
Ce pot să-⁠⁠i spun lui Alexa Visarion la aniversare? Nu ştiu decât un singur cuvânt: CHAPEAU!

 

Maia Morgenstern
La mulţi ani, Alexa Visarion!

Regizor şi scenarist, unul dintre cei mai înzestraţi şi mai prestigioşi artişti de azi, Doctor Honoris Causa al UNATC, laureat al premiului UNITER de Regie, pentru întrega activitate, laureat al Ordinulului Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler, „pentru crearea şi transmiterea cu talent şi dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizaţia românească şi universală”, cineast – cel mai nou film al lui Alexa Visarion, Ana este inspirat de mitul Meşterului Manole şi a avut premiera în SUA în 2014.

Ziditor de frumuseţe, Alexa Visarion crede că rostul unui artist este să poată primi de undeva, de la creator, acel har prin care el poate dialoga cu lumea dinăuntrul şi dinafara lui. Artistul este mesagerul.
,,Alexa Visarion a aliat drumul artei cu acela al vieţii, în moduri diferite, dar fără a abandona, nici trăda ceea ce revela încă de la început. Un destin şi o vocaţie. Alexa este un semn al talentului al cărui germene a fost prezent dintotdeauna în fiinţa sa” (George Banu).

Alexa Visarion ne împărtăşeşte crezul care l-⁠⁠a condus continuu într-⁠⁠o carieră remarcabilă pe scenele teatrelor şi pe marile ecrane: „Suntem singurii stăpâni pe vieţile noastre. Suntem liberi. Nimeni nu ne poate împiedica să gândim şi să clădim ce mintea noastră ne spune că suntem datori s-⁠⁠o facem”. Adoptarea şi propovăduirea unei asemenea filosofii de viaţă presupune o forţă şi un curaj la care numai cei aleşi pot aspira.

Creator al unei opere artistice de referinţă, mărturie a unei vocaţii de excepţie şi a unei cariere impresionante, Alexa Visarion aparţine oamenilor care fac posibilă fapta. Prin marile lui creaţii în teatru, film şi litere onorează cultura românească.”

 

Marina Roman
Alexa Visarion sau despre
„prezentul adevărat”

„Eu nu pot să exist decât dacă mă ofer până la capăt” – spunea Alexa Visarion într-⁠⁠un interviu. 70 de ani trăiţi în iubire. La mulţi ani! Să ne trăiţi în bucurie! Ardent, dăruind Adevăr clipei pe care nu o imploră, faustic, Verweile doch, du bist so schön!, ci îi oferă, prin „creaţie spirituală, creaţie transfigurată, ceea ce îi lipseşte timpului istoric: prezent autentic, netulburat, «clipă oprită în loc», «prezentul etern»; în el, caracterul tranzitoriu al clipei este anulat, timpul «întreg» se opreşte, ca să spunem aşa, într-⁠⁠un prezent durabil, constant” (din eseul Creaţia şi Timpul, publicat în seria găzduită de Revista Contemporanul, sub genericul Împotriva uitării).

Artistul născut sub
semnul Încrederii

Am înţeles, cu foarte mulţi ani în urmă, aşa cum vor fi înţeles cei mai mulţi dintre aceia care i-⁠⁠au stat în preajmă, că în omul care se oferă până la capăt unui gând, unei opere, unui ideal sau unui alt om, poţi avea încredere. Pentru mine, încrederea înseamnă iubire şi respect, amândouă în măsură egală. Ştiu că merg alături de el prieteni de-⁠⁠o viaţă. Şi capăt Încredere şi eu. Pentru că Alexa Visarion are vocaţia prieteniei, îi pătrunde înţelesul ziditor. Aşa se face că actori precum Ştefan Iordache, Mircea Albulescu, George Constantin, Valeria Seciu, Dorel Vişan, Florin Zamfirescu sau mai tinerii Marius Manole, Tudor Istudor sau Cristina Drăghici – şi încă mulţi alţii, personaje remarcabile pe scene din ţară şi din străinătate – au mărturisit că a juca sub bagheta lui a fost esenţial pentru cariera lor. Aşa se face că Răzvan Vasilescu, Spridon din O noapte furtunoasă (1979, la Teatrul Odeon), este, după trei decenii şi jumătate, personaj principal în filmul Ana (2014). Aşa se face că Dorinei Lazăr, protagonista spectacolului (1974, Teatrul Giuleşti) şi a filmului (1985) Năpasta, îi scrie o partitură excepţională tot pentru filmul Ana, film pe care, aşa cum am mai spus, îl consider sinteza operei acestui artist de sorginte rară. Pentru că prea puţini sunt regizorii care înţeleg mecanismul subtil, sâmburele de dumnezeire, al marilor actori.

Exerciţiu de admiraţie şi de luciditate sau demers filosofic? Iată ce scrie Alexa Visarion în eseul Jocul actorului e „fiinţă”… – publicat în rubrica amintită: „Actorul, cel născut prin binecuvântarea harului, nu este interpret de caractere, nu este prezenţă activă în contextul scenic al unui spectacol, El este viul incitant şi puternic, care face ca «nimic din ceea ce este esenţial să nu se poată pierde» (Oscar Wilde). Arta unui mare actor înnobilează întotdeauna aşteptarea, pune sigiliul de unicitate – fiinţă-⁠⁠joc. Acesta se simte prin pori şi respiraţie, prin bătăile inimii, în fantezia dilatată a lucidităţii. Actorul îşi joacă fiinţa. Joacă şi explorează dinăuntrul fiinţei. Joacă şi creează o treime – el, celălalt, creaţia – o misiune, un ţel care întregeşte deopotrivă piesa, scena şi publicul”. Personaje… Joc viu… El, celălalt, creaţia – la care Alexa Visarion se raportează cu o empatie sui generis: „Eroii seamănă cu mine, dacă nu cumva sunt chiar eu…” Merg, însă, mai departe şi mi-⁠⁠l imaginez ca pe un… cluster de eroi, imaginat ca sinele superior al tuturor personajelor pe care le-⁠⁠a gândit. Este regizorul pentru care: „Jocul-⁠⁠fiinţă are forma fixă a unui sonet şi vibraţiile unei Căi Lactee emoţionale. Fiinţa actorului naşte joc-⁠⁠fiinţă. Organele acestei fiinţe închipuite prin prezenţă îşi stabilesc orbitele înauntrul corpului… Sunt mesagerii tainei şi luminează existenţa scenică a existenţei doar atunci când ceea ce nu se joacă întregeşte actoria… Fiinţa jocului are corp fizic şi astral, adânceşte interogaţiile, naşte plăcere înăuntrul durerii şi nelinişte în triumful bucuriilor efemere. Jocul marelui actor e viaţă prin viaţă în expresia mobilă pe care veşnicia o capătă în el; energia în mişcare ce înşiruie, de fiecare dată, viaţa într-⁠⁠un alt cod de semne”.

Scriam, acum vreo zece ani, că Alexa Visarion este, într-⁠⁠un anume fel, şi scriitor, convieţuind întru teatru cu Shakespeare, Cehov, Caragiale… Acum, însă, înţeleg că întreaga sa activitate stă sub semnul fascinant al filosofiei teatrului.

 

Călător printre stele.
Descoperitor…

Acum 20 de ani, Alexa Visarion povestea cum de multe ori a fost întrebat dacă, de-⁠⁠ar fi să mai înceapă o dată viaţa, tot regizor s-⁠⁠ar face… „Nu! – răspundea – Acum cam ştiu despre ce-⁠⁠i vorba în regie, nu că am făcut-⁠⁠o foarte bine, dar ştiu ceva! Probabil că aş folosi regia ca să descopăr o stea. Aş vrea să fiu şi eu unul dintre oamenii care zboară printre stele, da, un fel de astronaut, dar nu neapărat un specialist, ci aşa, simplu, un călător care ar ajunge, să zicem, pe Marte!” Risc să cred că, într-⁠⁠adevăr, tentaţia de a călători printre stele i-⁠⁠a descoperit vocaţia de regizor. Abordând şi teatrul, şi filmul, cu aceeaşi curiozitate, cu aceeaşi bucurie, cu harul celui care crede şi iubeşte. Din iubire a devenit şi profesor. La umbra lui, hrăniţi cu seva Încrederii, au crescut generaţii şi generaţii. A descoperit talente, a iniţiat cariere… Întotdeauna l-⁠⁠au interesat tinerii artişti: regizori, actori, plasticieni, muzicieni: „M-⁠⁠au interesat vocile noi, vocile distincte din generaţia tânără. Iar în privinţa cinematografiei româneşti actuale, probabil numai din orgoliu, dintr-⁠⁠o vanitate extremă, se poate să nu te intereseze această generaţie, să nu vrei să vezi, să nu-⁠⁠ţi placă filmele ei reprezentative”.

Această generozitate are un minunat corespondent în momentul în care lui Alexa Visarion i-⁠⁠a fost consfinţită – la Studioul „Casandra” al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” – cariera de regizor. În eseul (din seria citată) intitulat chiar Valentin Silvestru, povesteşte cum, în 1970, la premiera spectacolului său Cartofi prăjiţi cu orice de Arnold Wesker, în sală s-⁠⁠a aflat Valentin Silvestru care, intuindu-⁠⁠i talentul, i-⁠⁠a promis să-⁠⁠i fie alături: „«Te voi urmări în tot ceea ce vei face…» Mi-⁠⁠a zâmbit, pecetluind parcă un jurământ de credinţă. «Îţi voi fi alături.» Promisiune onorată până în ultima zi a vieţii lui. Astfel începea o relaţie profesională şi de suflet ce mi-⁠⁠a marcat drumul. Premiera Cartofi prăjiţi cu orice de A. Wesker a fost începutul de binecuvântare pe care Valentin Silvestru a pogorât-⁠⁠o asupra mea. În România Literară a publicat apoi Un nou regizor. Aveam 23 de ani şi debutasem cu Valentin Silvestru alături. Primul pas, de la început, împreună. Peste un an de zile, licenţiat în arte, porneam truda în teatru”.

Este aici locul să depun mărturie pentru generozitatea profesională a lui Alexa Visarion; mi-⁠⁠a fost profesor coordonator pentru teza de doctorat. Era la începutul anilor 2000 când, fixându-⁠⁠mă asupra temei – opera lui Andrei Tarkovski – am început să mă întreb cine ar putea să mă ajute în a armoniza teatrul cu filmul şi cu ortodoxia, aşa cum îmi propusesem să construiesc demersul. Căutam, aproape o săptămână am căutat, între profesorii pe care i-⁠⁠am avut la IATC (cum se numea, pe vremea mea, actuala UNATC) şi foştii mei colegi, deveniţi, între timp, profesori… numele providenţial. Ţin şi acum minte – era marţi, eu sunt născută într-⁠⁠o zi de marţi –, cum, brusc, m-⁠⁠am luminat: Alexa Visarion! Era înainte de amiază, aşa că i-⁠⁠am dat telefon, mi-⁠⁠am spus păsul şi… „Poţi veni la ora trei la UNITER? Scrie câteva pagini cu propunerea de temă!” – a sunat, scurt, răspunsul. Nici întâlnirea n-⁠⁠a durat mult, atât cât să citească paginile deja pregătite şi să-⁠⁠mi anunţe verdictul: „Norocul tău e că încă mai am un loc. Pregăteşte-⁠⁠te pentru examenul de admitere!” Au urmat trei ani în care, pentru mine, Alexa Visarion şi Tarkovski au intrat într-⁠⁠un dialog al creaţiei din care i-⁠⁠am înţeles, pe fiecare în parte, mai bine. Trei ani încheiaţi cu o teză intitulată Ambiguitate teatrală şi finalitate liturgică în opera lui Andrei Tarkovski şi cu o nouă perspectivă asupra unei teme care mă preocupă din anii studenţiei – Timpul. Îi sunt recunoscătoare profesorului meu datorită căruia i-⁠⁠am aflat pe Baader şi pe Hans Sedlmayr. Îi sunt recunoscătoare profesorului meu pentru una dintre cele mai de folos cărţi dedicată lui Shakespeare: Spectacolul ascuns.

 

„Taina omului este ascunsă
în originile divinităţii”

Numele providenţial era cel al omului de teatru locuit de Cehov şi de Caragiale, regizorul care, în filmele sale, a mijlocit o minunată întâlnire între teatralitate şi cinema. Vorbesc aici despre cum sunt concepute încadraturile, despre acribia cu care sunt dinainte trasate mişcările de aparat, despre respectul pentru gestul esenţializat până la hieratism. Despre cum ştie să exploateze pentru ecran exerciţiul actorului de teatru. Înainte de tăcere (1978) nu este doar o ecranizare a nuvelei lui Caragiale (În vreme de război), ci o reconstrucţie a prozei celei mai profunde a lui, aceea în care fantasticul capătă substanţă dramatică. Şi vedem cum, încă de la început, regizorul îşi asumă jocul real-⁠⁠ireal ca element constitutiv al unei poetici de rang superior. „Regizorul, atunci când este atins şi însemnat de magia unei gândiri, transfigurează semnificaţii, sensuri, şi călăuzeşte înspre altitudinea înţelesurilor imaginile provocatoare în incandescenţa lor vizual-⁠⁠reflexivă, ce se pot constitui cândva într-⁠⁠o poetică regizorală.” (Jocul actorului e „fiinţă”…)

Numele providenţial era cel al artistului care a mijlocit o minunată întâlnire între film, mit şi ortodoxie. O viaţă, aproape, a fost obsedat de legenda Meşterului Manole, pe care o dorea transpusă cinematografic. A scris scenariul – Ziditorul, apoi Zidirea – în anii ’70. Dar primul pas în tema „Mitului creaţiei” l-⁠⁠a făcut în 1972, când a pus în scenă, la Teatrul Naţional din Cluj, piesa lui Lucian Blaga, Meşterul Manole.

Filmul Ana şi scenariul Zidirea – aceleaşi elemente cu propensiune spre simbol, acelaşi ritm, aceeaşi greutate existenţială susţinută pe direcţie comună, dar cu sensuri opuse: Zidirea vizează arhetipul, explicit structura profundă, iar Ana, lumea derizoriului, dar implicit structura profundă a unui poem cinematografic. Iată imaginea bisericii din ultima secvenţă a filmului: în mijlocul apei, ancorat, un vas vechi, ruginit, cu scheletul înălţat spre cer ca… nişte schele prefigurând o turlă. Triunghiul, cu multipla lui simbolistică. Pentru mine, Ochiul Domnului. Este filmat într-⁠⁠un lent, amplu trav circular pe apă… Vasul devine pentru mine, spectator, Biserica. Aici, pe punte ca în pridvor, gesturile şi cuvintele protagoniştilor devin ritual. „Taina omului – scrie Alexa Visarion în eseul Creaţia şi Timpul – este ascunsă în originile divinităţii. Numai prin EL suntem umani.”

 

Elena Dulgheru
Dansul cu cenzura transcendentă

A încerca să îl defineşti pe Alexa Visarion pare imposibil. Pentru că artistul trăieşte din paradoxuri. Este atât de bogat şi divers în ofertele şi proiectele sale, atât de proteic şi surprinzător în afirmaţii, încât depăşeşte orice definire. Şi, până la urmă, cred că asta îşi şi doreşte: să nu se lase prins, „ucis”, cum ar spune el, de litera unei definiţii. Căci definirea este, într-⁠⁠un fel, echivalentă cu moartea. Iar viaţa, dacă e viaţă, trebuie să-⁠⁠i scape literei, nu? Acesta e modul de a fi al focului!

Alexa Visarion are, pe scenă şi în viaţă, substanţa focului. Pentru că îi place să cucerească prin cuvântul de spirit, cu care nu o dată îşi fascinează şi îşi îngenunchiază spectatorii. Şi iată litera luându-⁠⁠şi revanşa asupra vieţii. Căci litera este Viaţă!

Şi tocmai pentru că Alexa Visarion trăieşte din astfel de paradoxuri, acesta afirmă, cu toată sentenţiozitatea, că „nu poţi face filme decât dacă înlăuntrul tău este apă”. Şi are dreptate: focul şi apa. Focul, paradoxul şi apa. Iată dogma!

Artist solar, îndrăgostit de marile idealuri, Alexa Visarion se mişcă în orbita acestora, pe care o aduce în creuzetul său creator; dar pare să se şi teamă de exigenţa lor, a marilor idealuri, de „cenzura lor transcendentă”, care i-⁠⁠ar pune în primejdie vitalismul vulcanic prin proba inexorabilă a răbdării, a tăcerii, a decantării chinuitoare, a disciplinei sau a canonului, asumate până la capăt. Focul se teme de canon! Efervescenţa irepresibilă a dorinţei şi disciplina nesuferită a canonului. Din tensiunea acestora se naşte perpetua mişcare lăuntrică a spiritului creator al omului de teatru, de cinema, al omului de la catedră şi al condeierului Alexa Visarion, dar mai ales al omului de teatru.

Care, cum bine l-⁠⁠au caracterizat prietenii, adună şi risipeşte în aceeaşi măsură, pentru ca tocmai prin această dinamică a căutării de sine a se defini şi a renaşte.

Surprinde la Alexa Visarion un foarte fluid şi inovativ dans cu cenzura transcendentă. Apropiindu-⁠⁠se ameţitor de zidul valorilor fundamentale, care îl fascinează, artistul simte pericolul disoluţiei şi bate în ultimul moment în retragere, timorat de „cenzura” valorilor (asemeni unui Icar, prea aproape de soare), dar tot atunci se reinventează, transformând mişcarea defensivă din faţa „zidului transcendent” într-⁠⁠o ofensivă a unei valori fundamentale opuse, tot de adâncă rezonanţă mitică, aşa cum dionisiacul provoacă apollinicul, şi metamorfozând astfel înfrângerea în victorie.

I-⁠⁠am simţit nu o dată deosebita plăcere a acestor reinventări; am simţit şi vaga nesiguranţă de sine pe care o ascund, apoi şi tristeţea discretă, trădată doar de o uşoară blazare, repede risipită în faţa altor fervori, ambiţii, elanuri. E acesta histrionism, e încercarea de a cuprinde cât mai multe paliere ideatice, existenţiale, sociale, ori e teamă de asumare (adică de sacrificiu), dublată însă de fascinaţia drumului de lumină? Iată câteva teme obsesive ale autorului! Ori e instinctul învingătorului, care ştie să-⁠⁠şi accepte înfrângerile şi să-⁠⁠şi ierte cu mărinimie duşmanii, pentru ca astfel să biruiască? Cred că nevoia de a se simţi învingător, iubit şi iubind, dăruit şi în dăruire, este cea care îl determină la aceste perpetue glisări ale spiritului.

Maestru al cuvântului de rezonanţă, un intuitiv îndrăgostit de marile idei, Alexa Visarion se risipeşte în emoţiile scenei şi ale gestului plăsmuitor, care îl consumă, înainte ca opera să capete desăvârşire. Poate că polivalentul artist este chiar duşmanul acestei desăvârşiri, lăsând perfecţiunea în seama lui Dumnezeu şi alegând pentru sine mărinimia şi bucuria comuniunii cu prietenii.

Anca Cipariu
Un om al contrastelor

Ştii că ai întâlnit un om cu totul deosebit, atunci când încă îi simţi prezenţa, chiar şi după despărţirea de el. Anul acesta mi-⁠⁠a fost dată întâlnirea cu Alexa Visarion, care m-⁠⁠a marcat atât ca actriţă, cât şi ca om. Asta pentru că viaţa şi arta lui nu pot fi separate şi cunoaşterea poate avea loc doar pe ambele planuri.
Alexa Visarion e un regizor care se oferă total actorului şi caută să creeze o relaţie de interdependenţă cu acesta. Caută să-⁠⁠l pătrundă şi să-⁠⁠l înţeleagă, ca să ştie cu ce material sufletesc are de-⁠⁠a face şi care-⁠⁠i sunt limitele. Îl provoacă la un joc aproape febril, dincolo de logică, deoarece el nu poate înţelege viaţa altfel decât prin extremele ei, făcând salturi din adâncuri spre înălţimile ei şi invers. Are nevoie de un actor confortabil cu propria sa vulnerabilitate, peste care el, regizorul, să adauge fâşii din experienţa sa de viaţă, astfel îmbogăţind jocul actoricesc.

Alexa Visarion e un om al contrastelor, care-⁠⁠ţi spune nespunându-⁠⁠ţi şi-⁠⁠ţi arată nearătându-⁠⁠ţi.
Impresia pe care am avut-⁠⁠o lucrând cu această personalitate este că m-⁠⁠a luat de mână şi m-⁠⁠a condus în întunericul meu, unde împreună am găsit-⁠⁠o pe Marie a lui Woyzeck…

 

Julian Negulesco
Amintiri cu Visarion Alexa

Ar exista două începuturi posibile: începutul începuturilor, adică momentul în care l-⁠⁠am văzut pentru prima oară pe Visarion – în 1967, cred; deci, nu numai secolul, dar chiar şi Mileniul trecut! – sau momentul în care, „pe culmile disperării”, acelaşi Visarion mi-⁠⁠a telefonat într-⁠⁠o seară a anului 2014, ca să-⁠⁠mi ceară ajutor. Adică, să traduc, în franceză, dialogurile filmului Ana, scris şi realizat de el, film ce urma să fie prezentat în Grecia, la Atena şi Salonic. Ca să evit dilema alegerii între un început sau altul, vă voi vorbi despre amândouă.

Pe când profesorii noştri erau George Rafael, Laurenţiu Azimioară şi Radu Penciulescu, îmi amintesc de un blond cu ochi albaştri, un blond precum spicul de grâu, un Visarion Alexa deschis, surâzător, volubil, extrem de comunicativ, extravertit, care se exprima cu un verb vioi şi plin de nuanţe. Chiar dacă de multe ori accepta cu greu să asculte până la capăt ceea ce îi spuneai ori îi răspundeai, de altfel încă şi acum mai practică meteahna asta (!), trebuie să am onestitatea să-⁠⁠i recunosc calitatea de excelent partener de conversaţie serioasă ori de agreabilă, colegială şi nevinovată „bârfă”.

Îmi amintesc de privirea lui: expresivă, inteligentă, câteodată, capabilă de un fulger plin de ironie nicicând răutăcioasă. Un om sensibil, emotiv, care locuia într-⁠⁠un fizic de taur cu un temperament de buldozer. Asta se întâmpla în zilele în care era în formă.

Pentru că de multe ori, Tânărul Student Impetuos Visarion, venea cu ochii cârpiţi de nesomn, deoarece era deja tatăl lui Felix, un proaspăt născut care ori îi spărgea nopţile în cioburi ori îşi permitea, din când în când, luxul de a fi şi bolnav.

Mult mai târziu, aproape după vreo 50 de ani, am aflat câte ceva şi despre coşmarul pe care părinţii lui şi copiii lor l-⁠⁠au trăit, pe vremea lui Gheorghiu-⁠⁠Dej. Acum, vă invit să facem un arc în timp şi să poposim în 1973. Locuiam deja de patru-⁠⁠cinci ani la Paris. Numit director al Teatrului Naţional Chaillot, Jack Lang m-⁠⁠a chestionat despre regizorii români. I-⁠⁠am vorbit despre Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Dinu Cernescu, Andrei Şerban, David Esrig şi Lucian Pintilie. Mai ales despre Pintilie, care tocmai avusese Revizorul, de Gogol, interzis după numai trei reprezentaţii. Primul venit, Pintilie, a fost primul „servit”. Cum am început să lucrăm împreună şi locuia la mine, printre altele, l-⁠⁠am întrebat şi despre foştii mei colegi, enumerându-⁠⁠i: Cătălina Buzoianu, Alexandru Tatos, Pussy Colpacci, Tudor Mărăscu… Tocilescu încă se mai zbătea între o repetiţie şi alta… ori plecase deja în Germania? Nu mai ştiu. Dar îmi amintesc precis că, în momentul în care am pronunţat numele Visarion Alexa, Lucian mi-⁠⁠a răspuns, sec şi definitiv: „Ăsta-⁠⁠i cel mai tare dintre toţi!”. Mi se pare că-⁠⁠i văzuse un Cehov, la Cluj. De atunci, am aflat că Visarion a făcut şi câteva filme, că a fost în Lumea largă, iar vremea s-⁠⁠a adunat fără ca noi să ne vedem, fără să avem legătură telefonică ori epistolară, dar când a devenit profesor de regie în fosta noastră Şcoală de Teatru (IATC), de cum a aflat că sunt pentru câteva zile la Bucureşti, m-⁠⁠a invitat în clasa lui, la o matinală întâlnire cu studenţii. Cu un an înainte, la ICR Paris, după proiecţia unui film care mi-⁠⁠a plăcut foarte mult, am simpatizat cu tânărul realizator român. Cum îi promisesem că, de sosesc în România, îl voi contacta, l-⁠⁠am luat cu mine la întâlnirea cu elevii lui Visarion. De ce? Pentru că mi se părea interesant ca doi foşti elevi ai aceleiaşi Şcoli, dar de generaţii şi experienţe diferite, să se poată exprima împreună. Tânărul regizor de film ce mă acompania atunci, se numeşte astăzi Cristian Mungiu.
Din nou, între mine şi Visarion, a urmat o lungă perioadă de totală tăcere. Tăcere, întreruptă, în aprilie 2012, când l-⁠⁠am solicitat, telefonic, să vină la Iaşi, să vadă rezultatul unui stagiu condus la Universitatea de Arte „George Enescu”. Repeta la Cluj, în imposibilitatea de a se deplasa. Sincer? Am regretat.

În 2014, deci, după alţi doi ani de tăcere, mi-⁠⁠a parvenit apelul unui om disperat: Visarion decisese că doar eu îi pot traduce, în franceză, dialogurile unui film făcut, în afară de adeziunea şi talentul unor artişti care cred în calităţile prietenului meu, fără sumedenie de mijloace, ci, ca buget de producţie, mai curând cu o inflaţie de Mai nimic plus Zero. Ca de obicei, mai ales în Ţinutul Mioritic, totul trebuia făcut imediat, pentru că era ultimul moment. Aş minţi dacă aş pretinde că am fost cuprins de un entuziasm de nestăvilit, dar cum prietenul adevărat, la nevoie se cunoaşte, am capitulat şi am decis să pun dictonul în fapte.

De cum am primit mail-⁠⁠ul cu două documente ataşate, deschizând primul dintre ele, timp de 36 de ore, am rămas doar în faţa computerului şi, traducând aproape jumătate, încântat precum Cocoşul din Punguţa cu doi bani, i-⁠⁠am telefonat de îndată amicului Visarion. Dezastru total: cele două documente erau, în primul, scenariul, iar dialogurile definitive, în al doilea, cel pe care nu-⁠⁠l deschisesem, încă. Între scenariu şi dialogurile definitive, erau atâtea diferenţe, încât eram obligat să o iau de la capăt, iar cele 36 de ore de nesomn deveneau risipă totală. Aveam de ales între infarct şi defenestrare. Până la urmă, după ce am urlat arii din opere, sub duş (în cazuri similare Va pensiero! din Nabucco, merge de minune, v-⁠⁠o recomand!), am fumat pe îndelete, băut ceaiuri peste cafele şi, cu răbdare, atenţie, caznă, ezitări, bucurii, nemulţumiri, tenacitate, exigenţă, şansa de a găsi cuvântul just, cu somn drămuit şi alte „dureri”, am fost, totuşi, gata la timp. În final, vreme de vreo două-⁠⁠trei ore de conversaţie telefonică cu Visarion, am trecut în revistă şi în detaliu fiecare dialog, fiecare cuvânt a fost cântărit, sensul precizat şi definitivat, totul împreună.

Filmul, l-⁠⁠am văzut mult mai târziu. De ce? Pentru că Visarion i-⁠⁠a încredinţat o copie lui George Banu, dar amicul Biţă-⁠⁠cel-⁠⁠Năzdrăvan, fiind mai tot timpul între două avioane, trei festivaluri, opt continente, trei cărţi în şantier, plus alte articole de scris, mi-⁠⁠a dat DVD-⁠⁠ul mult mai târziu.

Sunt onorat că am participat la această realizare: am văzut şi simţit cazna unui creator care, ani de zile, a nutrit un Vis Majuscul, cel de a ne povesti Legenda Meşterului Manole şi, precum eroul lui, deşi a fost împiedicat de tot soiul de vicisitudini (politice, materiale, administrative, financiare, ministeriale, plus Comitete şi Comiţii…), punându-⁠⁠şi sângele, suflarea, sudoarea, tenacitatea şi încăpăţânata-⁠⁠i credinţă în izbândă, a reuşit să urnească munţii neîncrederii ambiante, să reunească actori şi tehnicieni remarcabili, fideli şi proiectului, şi autorului-⁠⁠realizator. Dacă Flaubert susţinea că Madame Bovary este el însuşi, Visarion Alexa poate pretinde că el este un posibil Meşter Manole. Acest erou al unei legende singulare în tot spaţiul european ce ne spune că o Operă nu se poate ţine în picioare decât dacă Artizanul, Creatorul, Artistul se zideşte el însuşi, în Ea.

Vremile ce le trăim nu sunt dulci şi-⁠⁠s convins că vor fi din ce în ce mai amare. Dar cunoasteţi ceva mai fragil şi mai pasionant decât acest Cadou Unic – Viaţa? Artistul este cel ce bâjbâie mereu cu un pas înaintea celorlalţi şi, în cazul de faţă, îndrăzneşte să facă filme într-⁠⁠o ţară cu doar 35 de cinematografe pentru un public fascinat mai curând de foiletonul Telejustiţiei politice. Măcar pentru acest curaj vecin cu inconştienţa ori nebunia, dincolo de orice eventual neajuns ce i s-⁠⁠a putut reproşa „pe ici-⁠⁠pe colo, dar mai ales în punctele esenţiale”, eu, cel ce n-⁠⁠a citit nici un rând de critică apărută după prezentarea publică a acestui film, mă declar şi azi solidar cu ceea ce Visarion a reuşit, şi-⁠⁠i exprim sincera mea admiraţie.

LA MULTI ANI, Visarion! Rămâi acelaşi amant al Cuvântului înaripat al marilor poeţi, fidel şi crezului tău artistic şi celor cărora le eşti drag. Cu speranţa că, înainte de Marea Trecere, ne vom revedea pe îndelete, faţă către faţă, îţi doresc să te bucuri de fiecare zi!

 

Daniela Codarcea Kamiliotis
Departe, în timp

Departe în timp şi spatiu, aproape de tot ceea ce sunt şi simt astazi… Amintirile pe care încerc să le definesc pe hârtie vin abundente, fără o ordine cronologică sau oarecum logică. Sunt multe, foarte multe crâmpeie de viaţă artistică, explorări, de creativitate pe scene sau în locaţii de film, în turnee sau între patru pereţi, în prezenţa totdeauna puternică a lui Alexa.

Sunt mai bine de treizei de ani de când totul a stagnat în trecutul meu de scenograf din România şi dăinuieşte adânc în sufletul meu când scormonesc în amintiri. Lucrând cu Alexa, aveam mereu senzaţia unei aventuri complete, a unei călătorii în afara realităţii, a unei expediţii imaginare în care puteam clădi cu idei şi fantezie. Crescută într-⁠⁠o familie de actori, am simţit mereu o dragoste copleşitoare pentru teatru, pentru lumea în care orice se poate întâmpla în jocul de-⁠⁠a viaţa. La terminarea facultăţii, am fost imediat angajată de Doamna Deleanu, care mă ştia de când m-⁠⁠am născut, la Teatrul Giuleşti, şi astfel mi-⁠⁠am început cariera de scenografă şi creatoare de costume. Prima piesă la care am lucrat cu Alexa a fost O Noapte Furtunoasa de I.L. Caragiale, noapte care s-⁠⁠a prelungit destul de mult în cariera mea de teatru, jucându-⁠⁠se câţiva ani mai târziu şi pe scena Teatrului MHAT din Moscova.

Încerc să-⁠⁠mi amintesc în detaliu cum s-⁠⁠au născut costumele sau care au fost etapele în conceptul decorurilor, dar amintirile mele sunt vizuale, emoţionale, prezente ca nişte crâmpeie din altă viaţă. Ţin minte repetiţiile la care stăteam în sală alături de Alexa. Eram un fel de martoră a chinului de creaţie care avea loc pe scenă, a naşterii spectacolului. Alexa m-⁠⁠a învăţat că trebuie să trăiesc totul în viaţă „până la capăt”, ca şi cum nimic altceva nu ar exista. Trăiam şi respiram teatru, şi nimic altceva nu avea o mai mare valoare. Trăiam dincolo de cortină… Am lucrat la mai multe spectacole cu Alexa, între ele Echipa de zgomote şi Voyzeck. Conceptul spectacolului la care lucram era ceea ce ne ţinea pe toţi într-⁠⁠o familie artistică omogenă.

Trăiam cu o familie de mari actori în jur: Mircea Albulescu, George Constantin, Victor Rebengiuc, Ştefan Iordache. Am lucrat cu Alexa şi la Înghiţitorul de săbii, film care a însemnat o experienţă nouă, interesantă pentru mine. Filmări grele în condiţii grele, ploi, noroi, zăpadă, mase de oameni, atmosferă de emulaţie profesională. O frumuseţe poetic de dureroasă în acelaşi timp, cu imagini puternice pline de simbolism. De fapt, nu-⁠⁠mi amintesc cum am făcut desenele de costume, cum am ales culorile, cum am gândit machetele de decor… Din când în când mai găsesc câte o fotografie alb-⁠⁠negru în plicurile cu amintiri din teatru, ca o dovadă că au existat!

Ceea ce era cel mai incitant pentru mine era faptul că eram şi eu o bucăţică din ceea ce se zămislea. Pe atunci eram o fetiţă cu codiţe şi ochelari, plină de emoţii şi sentimente netrăite încă!

Toate aceste amintiri sunt atât de preţioase pentru mine azi, încât aş vrea să le construiesc o cupolă de sticlă în mijlocul vieţii mele din New York cu vedere la East River în Beekman Regent, unde locuiesc. Îi mulţumesc lui Alexa Visarion pentru apa creaţiei cu care mi-⁠⁠a udat rădăcinile de artist, din care mă hrănesc şi astăzi, departe, peste mări şi ţări, dar în acelaşi univers în care m-⁠⁠am născut. ARS EST CELARE ARTEM (Ovid)…

Drumul parcurs în creaţie este mai important decât opera împlinită. Drumul pe care am păşit alături în anii mei de tinereţe sunt adevăratele mele împliniri.

La mulţi ani, Alexa Visarion!

Să străluceşti mereu pe cerul celor care te iubesc!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest