Contemporanul » Rondul de zi » Gelu Negrea: Labirintul vieţii şi al morţii

Gelu Negrea: Labirintul vieţii şi al morţii

Mintea mi-⁠a luat-⁠o repejor razna şi am început să fabulez livresc: hazard, coincidenţe, intersectări de destine, revelaţii spectaculoase – mă rog, tot tacâmul… Un schimb de e-⁠mailuri a certificat faptul că recenta mea cunoştinţă literară făcuse, într-⁠adevăr armata la Lipova

Am crezut întotdeauna că întâlnirea cu o carte se consumă, de cele mai multe ori, mai curând sub zodia hazardului, decât a predestinării. Neavând cine ştie ce argumente pentru justificarea acestei convingeri, m-⁠am mulţumit cu aparenţele convenabile hrănite din substanţa unui empirism robust. Când jocul mi-⁠a ieşit, am jubilat infantil, de parcă aş fi câştigat la loto. Când nu, nu.

Am aflat întâiaşi dată pentru prima oară de existenţa scriitorului Iulian Moreanu cu ocazia unui concurs organizat anul trecut, la Câmpina, de activa şi lucrativa grupare literară locală. În calitate de membru al juriului, am avut atunci sub ochi două cărţi ale sale, dintre care una, de altfel, a şi fost – absolut meritat – premiată. Lucrurile s-⁠ar fi putut reduce la acest episod banal dacă în ecuaţie nu survenea o întâmplare nu foarte uşor de calificat. Dar să nu anticipez…

Dintr-⁠o lapidară notă biografică plasată pe coperta a IV-⁠a a unuia dintre volumele supuse jurizării, am aflat că Iulian Moreanu nu este numele real al autorului, ci pseudonimul literar al domnului Gheorghe Ciocodeică. Am avut o tresărire: memoria mea primise un sfichi neaşteptat şi am intrat subit într-⁠o ciudată fibrilaţie. Numele îmi era cunoscut. Cu un Gheorghe Ciocodeică fusesem camarad la o şcoală de ofiţeri în rezervă în urmă cu câteva decenii undeva, în vestul ţării, la Lipova. La Radna, mai exact. Era una din şcolile militare prin care, la acea vreme, trebuiau să treacă, la final de studenţie, timp de cinci-⁠şase luni, toţi absolvenţii de învăţământ superior. Fixarea în amintire a acelei perioade din viaţă este explicabilă: se ştie că mediile concentraţionare – internatul, cazarma, penitenciarul, lagărul – îi leagă pe oameni mai puternic şi mai durabil decât libertatea. Cu  numitul Gheorghe Ciocodeică nu fusesem foarte apropiat, dar împărtăşiserăm laolaltă, cu stoicism scrâşnit, asprimea şi stupiditatea aceloraşi zile nesfârşite de instrucţie pe cioaca Chiciura, iar gândul că îl reîntâlnesc după atâta vreme şi în circumstanţe atât de inedite mi-⁠a provocat un mic şoc. Nu l-⁠aş fi bănuit pentru nimic în lume de preocupări literare pe camaradul cam colţuros în vorbire şi comportament, introvertit cât cuprindea uniforma, recalcitrant nativ şi supărat fără motiv pe toţi şi pe toate. Şi acum, poftim…

Mintea mi-⁠a luat-⁠o repejor razna şi am început să fabulez livresc: hazard, coincidenţe, intersectări de destine, revelaţii spectaculoase – mă rog, tot tacâmul… Un schimb de e-⁠mailuri a certificat faptul că recenta mea cunoştinţă literară făcuse, într-⁠adevăr armata la Lipova (aha!) şi că amândoi ne loviserăm de aceiaşi gradaţi – comandanţi  de companie sau de pluton (aha, aha!). Aceleaşi e-⁠mailuri însă au fost de natură să mă aducă sec cu picioarele pe pământ: trecuserăm, într-adevăr, prin aceeaşi garnizoană, cunoscuserăm cam aceiaşi oameni, dar… în perioade net diferite, la interval de circa zece ani unul de celălalt. O simplă potrivire onomastică, aşadar, nimic mai mult decât atât…

Un timp, am plutit în plină decepţie că exerciţiul meu fabulatoriu nu-⁠şi găsise corespondentul sperat în realitate, dar… De unde, totuşi, persistenţa impresiei că din fotografia-⁠timbru de pe acea copertă de carte mă privea camaradul de odinioară? De ce îmi păreau în continuare familiare trăsăturile scriitorului Iulian Moreanu şi cum de se suprapuneau ele tulburător în memoria mea peste fizionomia soldatului Gheorghe Ciocodeică – fireşte, cu corecturile inerente pe care trecerea timpului le operează fără milă? De fapt, mă aflam în faţa unei banale omonimii onomastice şi literaturizam aiurea sau…? Sau ce?

Ca să nu mai lungesc vorba, voi spune că, din perspectiva mea mistico-nostalgico-militărească, istoria de mai sus ascundea legături semnificative cu volumul lui Iulian Moreanu Exit apărut la Editura Fundaţiei Culturale Libra, Bucureşti, 2016. La rădăcina amândurora există un joc inextricabil de real şi imaginar, cu graniţe indefinite, alunecoase şi friabile, care le conferă o stranie ambiguitate. Ca şi când ar vrea să-⁠l scutească pe eventualul critic de un efort analitic inu­til, în una din numeroasele crize introspective pe care le traversează, protagonistul romanului (psiholog de profesie) oferă pe tavă o sinteză aproape didactică a aventurii sale epice şi lăuntrice: „Trăisem momente de exaltare şi trecusem prin spaime cumplite. Plonjasem parcă prin magie într-⁠o copilărie la fel de magică şi revenisem cu viteza gândului în prezent. Eram acum într-⁠un loc şi, peste puţin timp, în altul. Văzusem frumuseţi şi hidoşenii. Aflasem lucruri certe şi mă scăldam în incertitudini. Mă destăinuisem şi mi se făcuseră destăinuiri. Mă controlasem şi simţisem că nu mai eram şi nu mai puteam fi stăpân pe voinţa mea. Dădusem dovadă de raţionalitate şi simţisem că am înnebunit. Şi totuşi, nu-⁠mi era încă destul de clar dacă mă trezisem dintr-⁠un somn ce pornise dintr-⁠o stare de veghe sau din unul ce se petrecea într-⁠un alt vis.” Cheia structurală a cărţii îşi găseşte expresia, după părerea mea, în ultima frază citată. Ceea ce nu-⁠i este „încă destul de clar” personajului (de fapt, nu-⁠i este clar deloc…), rămâne programatic obscur şi pentru cititorul care, după ce parcurge ultima pagină a romanului, nu cunoaşte relaxarea elucidării misterului celor întâmplate, ci, dimpotrivă, se trezeşte proiectat într-o stare de perplexitate amuţitoare. În fond, ce se petrece, epic vorbind, în Exit?

Cristian, un bărbat ajuns la vârsta maturităţii, efectuează, în fine, călătoria îndelung amânată în satul micii sale copilării. Chiar din clipa descinderii în ambientul, în egală măsură cunoscut şi necunoscut al aşezării, el devine eroul – sau, mai degrabă, victima – unui şir de experienţe pentru care adjectivul bulversante reprezintă un suav eufemism. Patroana somptuosului hotel-restaurant în care poposeşte pentru o cafea ce-⁠şi va revela virtuţi anamnezice, de madlenă car­patină, se dovedeşte a fi Ştefania, infantila sa iubire de la opt-⁠nouă ani. Din momentul identificării, cei doi intră voluntar (ori sunt aruncaţi  de forţa implacabilă a unui destin-⁠vendetă haotic) într-⁠un carusel ameţitor de întâmplări neverosimile, plasate în decoruri mereu schimbătoare şi populate cu făpturi enigmatice ori monstruoase, pur şi simplu. Misterioasa casă din pădure – locuită alternativ de un bătrân şi o bătrână care, asemenea Soarelui şi Lunii din folclor, sunt damnaţi să nu se întâlnească vreodată – este rodul amintirilor eroului sau fanteziei sale? Dar hidoşenia scârboasă cu numele Neculuţă există în realitatea din prezentul acţiunii ori reprezintă prelungirea peste timp a ideii de oroare păstrată în memoria afectivă a femeii? Dar spaţiul claustrant în care este condamnat să vieţuiască schilodul? Cât adevăr şi câtă iluzie este în povestea zăcământului de uraniu din subsolul bizarei localităţi? Sau în geometria variabilă a imobilurilor prin care se preumblă cuplul? Ori în întâlnirile cu prieteni din copilărie – acum fantomatici moşnegi? În fine, în ce regim – realist sau oniric – se cuvine plasat ultimul gest al protagonistului, cel care încheie cartea? (Nu dezvălui despre ce e vorba: aş priva cititorul de o surpriză absolut uimitoare).

După cum se vede, în linii mari, avem de-⁠a face în Exit cu motivul literar cunoscut, cel al călătoriei – simultan , iniţiatică şi recuperatoare, în doze subiective de la un autor la altul. Iulian Moreanu pare a marşa pe varianta călătoriei recuperatoare: totul se circumscrie unor spaţii cunoscute şi este jalonat cu borne narative de extracţie (auto)biografică. Lucrurile nu stau însă integral într-⁠acest chip – dimpotrivă: naraţiunea impresionează mai degrabă prin surprinzătoare şi substanţiale valenţe iniţiatice, pentru că faptele rememorate au de cele mai multe ori o cu totul altă morfologie decât aceea prezervată în existenţa propriu-⁠zisă a protagonistului. Mai precis, cu toate că insolitul voiaj se consumă într-⁠o geografie şi o ambianţă familiare, ceea ce se întâmplă este, la modul radical, fie altceva, fie altfel decât în paradigma de origine. Şi asta pentru că faptele se îndepărtează progresiv de matricea lor realistă, regrupându-⁠se pe nesimţite şi aliniindu-⁠se subtil într-⁠o logică a visului cu a sa „coerenţă iraţională”, despre care vorbeşte Albert Béguin într-⁠o carte europeană fundamentală consacrată onirismului, Sufletul romantic şi visul.

Alternarea planurilor temporale, permanenta metamorfoză a reliefului geografiei locale, disoluţia epicului în episoade încatenate ingenios, subminarea reciprocă a realului şi oniricului, soldată cu relativizarea derutantă a ambelor fac din Exit o naraţiune labirintică în care rătăcesc personaje cu stare civilă fermă, dar şi fantome, fiinţe imaginare, dubluri ale tuturora şi aşa mai departe. Uneori chiar prea departe, aglomerarea de enigme şi bizarerii pe care autorul nu reuşeşte s-⁠o ţină sub control d’a capo al fine atentând, câteodată, la unitatea şi coerenţa fluxului narativ principal. Deviza quintili­ană a strămoşilor noştri antici, ramura latină, non multa,  sed multum ar fi putut fi un avantaj pentru carte.

Exit reprezintă o tentativă literară ambiţioasă, aspirând să atingă şi – de ce nu? – să epuizeze, în limitele asumate, o problematică existenţială gravă, profundă, dramatică până la hotarul cu tragedia. Iulian Moreanu are perfectă dreptate într-⁠o autoevaluare deloc subiectivă: ne aflăm în faţa unui roman despre dragoste şi ură, adevăr şi iluzie, despre împliniri şi (mai ales) eşecuri, despre viaţă şi (mai cu seamă) moarte… Adică despre ceea ce constituie obiectul, provocarea şi targetul esenţiale ale literaturii dintotdeauna.

Este motivul pentru care – mai presus de formularea unui verdict (oricum timpuriu şi oţios) privitor la valoarea acestei cărţi incitante – consider potrivit să subliniez faptul reconfortant că, în aceste vremuri, amare din toate punctele de vedere, undeva, în afara infatuatului Bucureşti, trăiesc şi scriu autori precum Iulian Moreanu care cred încă în literatură şi nu ostenesc să i se dedice nu doar cu lăudabilă râvnă, ci şi cu rezultate care i-⁠ar îndreptăţi la o aspectare infinit mai substanţială în spaţiul public românesc. Împrejurarea că unii dintre ei nu sunt nici măcar membri ai Uniunii Scriitorilor reprezintă o regretabilă pierdere. Pentru Uniunea Scriitorilor, se-⁠nţelege…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic si istoric literar, romancier, jurnalist si regizor. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucuresti, 1969), Facultatea de Ziaristica – curs postuniversitar (1981) si Facultatea de Regie de teatru (1994). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest