Din ultimul număr:
Contemporanul » Rondul de zi » Gelu Negrea: Dreptul eternului ocupant

Gelu Negrea: Dreptul eternului ocupant

Promiteam să revin asupra unui lucru care a trecut prin – scuzaţi expresia – conştiinţa clasei noastre politice precum câinele grădinarului prin apa curgătoare dintr-⁠o chiuvetă defectă, deşi, în mod normal, ar fi trebuit să producă măcar un cutremur de gradul şapte pe scara de serviciu a seismologiei carpatine, dacă nu un val de sinucideri autocritice în spaţiul mai mult viran decât vital al establishment-⁠ului politic naţional. Un sondaj I.R.E.S. evidenţia, pe de o parte, totala lipsă de încredere în partidele noastresondaj-i-r-e-s (parlamentare sau în curs de) a unui procent semnificativ din populaţia cu drept de vot a României (inclusiv a tinerilor frumoşi şi liberi rămaşi din greşeală, din prostie sau din sentimentalism desuet pe aceste meleaguri). Nimic nou sub soarele democraţiei dâmboviţene până aici. Pe de altă parte la fel de majoritară, însă, sondajul în cauză surprindea confortul gândirii adormite a majorităţii dintre noi cu următorul rezultat la pauză şi final: cei mai mulţi dintre repondenţi, considerau Partidul Comunist Român superior pe toate planurile partidelor din zilele noastre. (Ca să nu vă fac inima rea, menţionez doar în treacăt că acei mulţi îşi declarau făţiş disponibilitatea de a vota nu doar cu P.C.R.-⁠ul ilegitim şi criminal din eseistica lui Vladimir Tismăneanu, ci de-⁠a dreptul cu Nicolae Ceauşescu, tiranul, odiosul dictator şi sinistra sa soţie). Ce trebuie să înţelegem noi din toate acestea? – mă întrebam, îngrijorat. Mai multe.

În primul rând, că românii n-⁠au fost cuprinşi subit de dor de P.C.R., ci de un partid unic, oricare ar fi el. Vreau să spun cu alte cuvinte (ba, chiar cu acestea!) că ţinta aversiunii votanţilor este pluripartitismul de tarabă care li s-⁠a băgat pe gât în chip de politică şi delicatese timp de un sfert de veac şi mai bine. După ’89, ceea ce au cunoscut românii drept pluripartitism a fost o caricatură penibilă, însăilată parcă înadins pentru a compromite ideea de democraţie. Practic, ceea ce trebuia să fie un indiciu hotărâtor de pluralism – diferenţialele divine ale ideologiilor concurente – s-⁠a dovedit o glumă proastă, bună doar de aburit bizonimea convocată periodic la urne pentru a legitima noii sau vechii protagonişti ai hoţiei la drumul mare. Foarte mare, dar niciodată ajuns autostradă. Numitorul comun al falselor ideologii invocate în spaţiul public a fost celera şi neruşinata pricopseală. În rest, partide de stânga promovând măsuri economice de dreapta sau viceversa: formaţiuni de dreapta împărţind bezmetico-⁠electoral puţinul acumulat cui se cuvenea şi cui nu, dar vocifera cu aplomb stradal ori sindicalist major. Or, unde ideologii diferite nu sunt, pluralism politic nu e, ca să-⁠l parafrazăm pe apostol.

Pe urmă, cei douăzeci şi şapte de ani de libertate autohtonă a cugetului au compromis iremediabil până şi minima moralia politică presupusă de existenţa mai multor partide. Ele nu s-⁠au întrecut în impunerea de standarde etice ridicate membrilor lor şi nici în transformarea organizaţiilor de indiferent ce nivel în redute ale corectitudinii, excelenţei sau măcar bunei conduite sociale. Dimpotrivă. Autocenzura individuală a dispărut fiindcă toţi ştiau că nu-⁠i pândeşte deloc (sau aproape deloc) pericolul excluderii dintr-⁠un partid oarecare – să-⁠i spunem X – atâta vreme cât celelalte îl aşteptau pe culpabil cu braţele deschise până la urechi pentru a-⁠l înregimenta în rândurile lor. În partidul unic nu există alternativă: ai călcat grav pe bec, aut. Pluripartitismul românesc a eliminat această teamă: ştiind că adversarii se dau de ceasul morţii să se întărească slăbindu-⁠şi concomitent inamicul, cei din partidul X o lasă mai moale cu criteriile morale, cu corectitudinea şi chiar cu implicaţiile juridice ale comportării membrilor săi, mergând cu toleranţa până la a se solidariza cu infractori notorii doar pentru ca respectivii să nu defecteze şi să sară gardul în ograda partenerilor de circotecă politică. La rândul lor, şi aceştia din urmă coboară ştacheta exigenţelor până dincolo de nivelul admisibil pentru că, nu-⁠i aşa, scopul scuză mijloacele, iar augmentarea numărului de membri este un mijloc care scuză toate scopurile ulterioare. Şi iată cum ceea ce numim îndeobşte traseism politic se dovedeşte la o privire atentă o ecuaţie mult mai complexă decât pare la prima vedere. Cu atât mai mult cu cât acest gen de manevre interpartinice sunt dublate pur şi simplu de interese dintre cele mai pragmatice şi mai ordinare. Astfel, câştigul politic pe care îl reprezintă pluripartitismul s-⁠a metamorfozat într-⁠un detestabil joc al driblării lucrative a moralei, legii, onoarei. Nici o mirare că, în atare condiţii, cei pe socoteala cărora se exersează de peste un sfert de veac genul acesta de mişculaţii îşi doresc eradicarea lor, inclusiv cu preţul opţiunii pentru un partid unic, indiferent care ar fi numele lui. La fel cum nenorocirile capitalismului hrănesc nostalgia după regimul comunist, schimonosirea pluripartitismului îi face pe mulţi să-⁠şi îndrepte privirile şi speranţele către soluţii pe care istoria le-⁠a clasificat drept pierzătoare. Dar este acesta un argument dirimant atâta vreme cât nici istoria nu are întotdeauna dreptate?

*

În volumul de convorbiri berlineze cu Sorin Antohi intitulat România noastră, apărut în urmă cu vreo şapte ani (şi, între noi fie vorba, întâmpinat cu o suspectă, dar deloc inexplicabilă, circumspecţie), Virgil Nemoianu afirmă la un moment dat în dureroasă cunoştinţă de cauză: …Tocmai postcomuniştii au fost cei care au primit cu mai mult interes o seamă întreagă de români din străinătate, iar nu „anticomuniştii”, „societatea civilă”. Fenomenul pare ciudat. Dar şi este, într-⁠adevăr?

Societatea civilă şi anticomuniştii oficiali au fost cam rezervaţi faţă de exil – cu câteva excepţii, între care cuplul Monica Lovinescu–Virgil Ierunca şi, de la distanţă, Emil Cioran. Pe românii din străinătate, democraţii de serviciu i-⁠au simţit neapropiaţi, ba chiar niţeluş adversari: veneau din afară să ocupe nişte locuri ce li se cuveneau lor, fie şi numai pentru meritul că rămăseseră în patrie, chiar dacă făcuseră asta pentru că aici le mergea binişor sau pentru că, pur şi simplu, nu aveau vocaţia riscului dislocării dintr-⁠un romania-noastra-conversatii-berlineze-virgil-nemoianu-sorin-antohispaţiu călduţ şi relocării într-⁠un areal necunoscut, plin de obstacole, capcane şi primejdii. Motive temeinice, la care se mai adăuga un altul, la fel de puternic: neîncrederea în şansele de a reuşi într-⁠o altă cultură. Eşecul (sau, mă rog, semi-⁠succesul) unui prozator de forţa, de talentul, de anvergura unui Petru Dumitriu îi inhiba – şi pe bună dreptate. Cred că raportarea la destinul literar al autorului Cronicii de familie a oprit la graniţa României mai mulţi scriitori decât au făcut-⁠o interdicţiile ceauşiste de trecere a graniţei. „Rămaşii acasă” de frică sau de bună voie nu se puteau aşeza în ecuaţii de similaritate destinală cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu sau Emil Cioran care aleseseră Occidentul înainte ca în România să fi fost instaurat deplin socialismul, având, prin urmare, alt statut. La fel cum alt statut aveau şi Pamfil Şeicaru, Vintilă Horia şi alţii care fugiseră de spaima puşcăriilor comuniste care îi aşteptau cu uşile larg deschise. Ceea ce nu era cazul lui Petru Dumitriu şi cu atât mai puţin al „rămaşilor acasă”. Laşitatea, spaima de ratare, comoditatea au fost transferate dinspre neputinţă şi inerţie către zona virtuţilor majore clădite pe temelia unor împotriviri imaginare cărora li s-⁠a spus rezistenţă prin cultură deşi, după părerea mea şi a Poetului, rezistenţa prin cultură n-⁠a existat. Au existat totuşi: fronde individuale risipite prin crâşme, bucătării, colţuri stinghere de stradă pustie şi prin oricare alte locuri în afara celor publice; indignări tăcute, generate de nemulţumiri punctuale, şi revolte în genunchi, menite să acopere absenţa unei opoziţii programatice, ofensive şi asumate viril de protagonişti veritabili; tentative timide de situare ex-⁠centrică în raport cu imperativele – profesionale, comportamentale, de metabolism cultural – promovate de oficialităţi; exerciţii sporadice de supravieţuire onestă prin sustragere din malaxorul propagandei de partid şi de stat; un agresiv impuls recuperator al şanselor de poziţionare insurgentă în epocă – oportunităţi irosite din conformism sau interes imediat – şi, complementar, încercarea narcisistă de asumare post-⁠festum a unor merite ima­ginare în căderea comunismului. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-⁠a spus simplu: rezistenţă prin cultură!

„Rămaşii acasă” şi-⁠au simţit ameninţate, după ’90, locurile confortabile în detaşamentele de anticomunişti răsărite ca mânătărcile după ploaie, prestanţa elitistă, statutul de victime preschimbate în eroi. Se temeau că, asemenea tatălui din parabola biblică, noua orânduire va tăia viţelul cel gras de dragul revenirii fiilor rătăcitori, iar sacrificiala lor statornicie va păli în importanţă, dacă nu chiar mai rău: se va devaloriza până la a deveni o formă benignă de colaborare cu regimul. Anticomuniştii admiteau cu greu sau deloc existenţa altor anticomunişti. Mai ales dacă ei aterizau de pe alte meridiane. Ăştia erau concurenţa neloială, cei care nu mâncaseră salam cu soia, cu toate că victimele gastronomiei dictatoriale aflaseră despre sortimentul respectiv de salam abia după ce revoluţia îl eliminase din meniul românilor.

În ’90 şi multă vreme după aceea, în societatea şi cultura română a prevalat dreptul eternului ocupant. Din imobilism, din zăcutul bombănitor pe vatra strămoşească s-⁠a făcut o calitate imparabilă, la fel cum o virtute inexpugnabilă şi dirimantă s-⁠a făcut din refuzul semnării de omagii închinate conducătorului iubit sau din exponenţiala împrejurare că în buzunarele unora dintre rezistenţii prin cultură nu s-⁠a rătăcit vreodată carnetul roşu. Numai că povestea acestor vitejii e uneori destul de tulbure.

Cunosc, şi nu sunt singurul, mai multe personaje din rafturi năltuţe ale literaturii române care, după 1990, au clamat cu mândră seninătate că ele n-⁠au colaborat la volume omagiale închinate cârmaciului şi nici nu s-⁠au coborât la ruşinea de a se fi numărat printre membrii Partidului Comunist Român. Lucru perfect adevărat, de altfel. La fel de adevărat însă ca şi faptul că personajele în cauză se aflau în invidiabila situaţie nu pentru că nu-⁠şi doriseră să colaboreze şi nici fiindcă nu încercaseră să devină comunişti cu carnet, ci pentru că, pur şi simplu, le fusese refuzată includerea în sumar şi nu fuseseră primiţi, din varii motive, în rândurile celui mai înaintat detaşament al clasei muncitoare. Bieţii creştini făcuseră tot ce depindea de ei să…, îşi exprimaseră în scris adeziunea la…, compuseseră poeme şi repetate cereri de…, îi agresaseră periodic pe secretarii B.O.B. cu rugăminţi duioase pentru ca să… Excedaţi, dar şi neputincioşi în a-⁠i ajuta (refuzul venea, de regulă, dinspre organul de nivel superior), aceştia îi consiliaseră să adreseze cererile de primire în partid personal Secretarului General şi chiar Congreselor PCR. Au făcut-⁠o şi p-⁠asta, dar fără nici un rezultat: biografia le era minată fie de felurite acte antisociale, fie de câte un inebranlabil episod legionar, având drept protagonist cine ştie ce rudă apropiată, episod peste care birocraţii de comunişti se încăpăţânau să nu treacă. Chestia cu refuzarea de către autorităţile politice a vopsirii în roşu vertical sau mai oblic nu i-⁠a împiedicat însă întotdeauna să-⁠şi edifice frumoase cariere jurnalistice ori literare, ba chiar şi universitare de prim rang, stârnind aprige ridicări de sprânceană din partea invidioşilor care nu mai înţelegeau nimic din dialectica subtilă a promovării cadrelor în socialism.

După Revoluţie, detaliul că ipochimenii care bătuseră fără succes la porţile partidului putea să declare cu mâna pe Biblie, respectând întocmai adevărul istoric, că n-⁠a fost membri PCR a reprezentat un avantaj considerabil. De care oamenii, că altfel nu poţi să le zici, au profitat copios, în paranteză fie spus. Li se poate reproşa ceva? Nu. Eventual, vreo sărmană minciună prin omisiune, care ţine însă de ordinea morală a lucrurilor. Dar, cum bine ştim, morala a fost de multişor poveste retrogradată în categoria valorilor umane facultative, aşa că, în chip firesc, efigia eroicei rămâneri acasă a anticomuniştilor profesionişti şi membrilor societăţii civile idem trebuia păstrată imaculată cu orice preţ. Inclusiv cu acela al poziţiei rezervate (admiraţi, vă rog, graţiosul eufemism!) faţă de românii din străinătate. Păi, dacă în istorie se acceptă dreptul primului ocupant (ius primae ocupantis), cu atât mai mult în contemporaneitate trebuie respectat şi inviolabilizat dreptul eternului ocupant, nu?

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic si istoric literar, romancier, jurnalist si regizor. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucuresti, 1969), Facultatea de Ziaristica – curs postuniversitar (1981) si Facultatea de Regie de teatru (1994). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest