Contemporanul » Românii de pretutindeni » Roxana Pavnotescu: Pas de trois cu Alessandra Ferri

Roxana Pavnotescu: Pas de trois cu Alessandra Ferri

Alessandra Ferri aparţine unei categorii de balerine pe cale de dispariţie. A fost numită Prima Ballerina Assoluta a teatrului Scala din Milano (1992-⁠2007). Are o formaţie clasică, de o coloratură esenţialmente dramatică, în continuă explorare a unor noi formule artistice şi cu o amplă deschidere către baletul modern şi improvizaţie. La invitaţia lui Mikhail Baryshnikov, Alessandra Ferri a fost prim-⁠balerină la American Ballet Theater până în 2007. Se reîntoarce în lumea dansului la 52 de ani, animată de aceeaşi pasiune pentru arta ei desăvârşită ce nu s-⁠a vrut subminată de neajunsurile înaintării în vârstă, după un roxana-1hiatus de 6 ani. Balerina depăşeşte prejudecăţile formulei clasice şi revine cu o nouă expresie şi sensibilitate, realizând că sensul existenţei ei rămâne dansul despre care mai are multe încă de spus, fie el clasic sau modern. Cam în acelaşi timp, o altă balerină de talia şi inspiraţia ei, Sylvie Guillem îşi ia rămas bun de la scenă într-⁠un tur de 9 luni în jurul lumii – Life in Progress, în coregrafia lui Akram Khan – ce trece şi prin New York, la City Center în mai 2015. Sylvie Guillem se reorientează către dansul modern încă din 2006. Putem oare spera şi în acest caz într-⁠o miraculoasă revenire? Dansul modern interpretat de o balerină clasică e adesea un spectacol inedit în măsura în care readuce acea emoţie pierdută sau minimalizată de tehnicile dansului modern, atunci când ele transgresează esteticul în favoarea unei maniere sau unui manifest ce îndepărtează actul artistic de la funcţia sa. Cu un fizic luminos, puternic şi fragil în acelaşi timp, ce aminteşte de Martha Graham, balerina copleşeşte prin emoţia pe care o pune în fiecare mişcare, studiată până la refuz, în căutarea perfecţiunii. Este o prezenţă de aer şi de foc şi mai mult decât atât o prezenţă de iubire pentru arta sa, căreia i se dedică cu toată fiinţa.

Tema esenţială a dansurilor cuprinse în spectacolul de balet de la Joyce Theater, Trio ConcertDance este iubirea concretizată într-⁠o suită de fragmente muzicale. Printre ele, patru pas de deux – formulă clasică ce degajă acel fluid armonic menit să lege un sentiment sublim de cea mai estetică reprezentare a lui – dansul. Cuplul Alessandra Ferri şi Herman Cornejo (argentinian, prim-balerin la American Ballet Theater) demonstrează ideea de integrare, de identificare pe care o aduce sentimentul iubirii. Dansul devine dincolo de o sublimă bucurie estetică, o filosofie, o stare exemplară de a fi. O dimensiune intrinsecă a acestei structuri o constituie interpretarea muzicală, aşa cum sugerează numele seratei: un ménage à trois amalgamat într-⁠un creuzet artistic în care linia melodică şi coregrafică se susţin şi contrapun într-⁠un soi de magnetism magic. Pianistul Bruce Levingstone este un artist particular ce interpretează lucrări clasice şi moderne într-⁠o manieră originală degajând o sensibilitate aparte. Talentul lui este în primul rând unul creator; arta interpretării ce dă un ritm interior, deosebit, de esenţă poetică, oricărui recital al lui, transformă orice piesă într-⁠o nouă şi desăvârşită creaţie. Îngemănarea dintre muzică şi gest este atât de izbutită, încât te întrebi dacă dansul urmăreşte îndeaproape sau anticipează linia melodică, dacă pianul este cel ce se străduieşte să transpună în sunet graţia şi armonia dansului sau pur şi simplu muzica este cea care curge prin venele dansatorilor. MusicWeb International defineşte interpretările lui Bruce Levingstone ca sublime, referindu-⁠se la albumul său Still Sound. O suită de şase dansuri formate din două solo-⁠uri (Momentum, Pavane) şi patru pas de deux (Flair, Senza Tempo, Entwine, Pas de deux from le Parc) este structurată muzical; fiecare dans este urmat de câte unul sau două solo de pian (antracte) ce roxanaurcă impetuos prin întunericul aşternut peste scena goală. Ele par a fi o continuare armonică şi eliberatoare a tensiunii acumulate în dansul care le precede. Deşi muzica baletului şi cea din antracte nu au aparent nici o legătură, interpretarea extraordinară a pianistului le aşează inevitabil într-⁠un suflu comun, oferind audiţiei o gamă atipică de corespondenţe muzicale: Maurice Ravel (Pavane pour une infante défunte) şi Erik Satie (Gnossienne No. 4) urmată de Preludiul în B minor de Bach; Ligeti (Musica Ricercata) şi Philip Glass (Etudes); Phillip Glass (Metamorphosis Two) şi o Nocturnă de Chopin.

O scenă goală, într-⁠un colţ, un pian cu coadă. Există o intimitate ce se creează între balerina ce intră în scenă din culise şi improvizează un moment de reculegere, nu lipsit de senzualitate, cu pianistul; un gest al comuniunii muzicii şi dansului. Prima piesă Flair (Musica Ricercata, György Ligeti) se desfăşoară sub semnul umbrei ce uneşte în conul ei trupurile dansatorilor; cuplul execută aceleaşi mişcări în decalaje spaţiale şi de lumină. Trupurile se desfac şi se întrepătrund, umbrele lor se unifică şi se dezbină în mişcări ample şi unduitoare, precum fazele imprevizibile ale iubirii. Musculatura braţelor se mişcă pe valuri, braţele devin aripi protectoare, senzaţia de pulsaţie sau vibraţie la temperaturi înalte a iubirii este reliefată cu multă ingeniozitate şi cu o tehnică desăvârşită de designerul de lumini Clifton Taylor.

A doua piesă este dedicată lui Cornejo; un Momentum, pe muzica lui Phillip Glass în care balerinul descrie salturi şi execută piruete prin aer, un solo ce degajă energie, virtuozitate şi o mare sensibilitate a gestului artistic ce se vrea dezbărat de impetuozitate şi gravitaţie.

Urmează Entwine, pe muzica lui Phillip Glass (Metamorphosis Two), unde două trupuri, două sensibilităţi aparte, se pliază în îngemănări fetale. Alessandra Ferri execută piruete pe gheaţă ce sfidează gravitatea susţinută de Cornejo care prin eleganţă şi precizie pare să ascundă acea latură de suport şi propensiune a partenerei, creând senzaţia că se mişcă în apă sau în vid.

Ultimul pas de deux (Pas de Deux from le Parc, Mozart, fragment (Adagio) din Concertul în A major, în coregrafia lui Angelin Prejlocaj constituie momentul serii. Uniţi imponderabil printr-⁠un sărut, cuplul execută rotaţii prin aer în care trupurile lor, unul în prelungirea celuilalt, par să leviteze în cerul scenei ca în celebrul tablou al lui Chagall (Aniversarea). În vria zborului, se resimte acea forţă centrifugă ce încearcă să despartă iubiţii, dar sărutul îi ţine iremediabil legaţi – într-⁠o respiraţie comună. Trupurile aleargă prin aer ca nişte volburi, o energie nelumească, onirică (ca în tabloul lui Chagall) învăluie scena şi se disipează perceptibil în acorduri mozartiene.

Alessandra Ferri este o prezenţă de aer şi oţel în acelaşi timp. Lejeritatea mişcării, senzaţia lipsei oricărui efort (în ciuda vârstei avansate a balerinei) în combinaţie cu precizia şi perfecţiunea mişcării aşează reprezentaţia în sfera nefirescului dar şi a particularului, pentru că nu este vorba de o perfecţiune în sensul rigorii de formă a unor figuri tipice de balet clasic, ci de inefabilul gestului poetic. Pasul imponderabil se frânge, se arcuieşte, se năruie, glisează sau devine zbor. Gestul vibrant, friabil, irizat până la descompunere, derulat cu încetinitorul, accelerează subit şi devine lamă de oţel, săgeată, fulger sau lumină, ca să se curme în final într-⁠o poziţie statuară.

Frustrarea de-⁠a fi spectator în primul rând, de-⁠a menţine capul într-⁠o poziţie inconfortabilă şi de-⁠a pierde în câteva rânduri elemente esenţiale ale dansului, mi-⁠e răsplătită de şansa unică de-⁠a urmări îndeaproape expresia de pe chipurile balerinilor. O stare de iubire autentică, de vrajă, de comuniune şi integrare conferă momentului acel inefabil pe care-⁠l degajă arta în scopul de-⁠a se auto-⁠propulsa, de-⁠a ridica interpretul deasupra ei. E vorba de acea stare de comunicare cu divinitatea ce nu poate fi obţinută decât la temperatura înaltă a iubirii. Schimbările de expresie şi intensitate de pe figurile balerinilor constituie un balet în sine; un balet de stări, lumini şi umbre. Stările se succed şi aleargă pe rând de la un partener la altul: bucurie, iubire, pasiune, extaz, uimire, admiraţie, împlinire, elevaţie. O experienţă nouă e adusă de dansul ochilor ce stenografiază mişcarea cu însemnele ei spirituale. Ferri îşi priveşte cu pasiune partenerul pentru că el face posibil zborul, levitaţia în sferele înălţătoare ale iubirii. Zâmbetul ei transpus, ce trădează o bucurie absolută, erotizează mişcarea creând un fel de intimitate dincolo de gestul coregrafic. Senzualitatea se degajă graţios din toate variaţiile de pas de deux ale programului şi-⁠şi atinge apogeul în posturi statuare în care cuplul eşuează pentru câteva clipe – rămâne înlănţuit – maithune ce imortalizează dansul în mudrele lui emblematice.

Precum Persefone ce revine ciclic din tărâmul morţilor după şase luni pentru a oficia riturile înnoitoare de primăvară alături de mama ei, Demeter, Alessandra Ferri se întoarce după şase ani la ritualul scenei şi al dansului concretizat în formule estetice noi, continuând să ne uimească prin harul ei hărăzit de zei.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest