În urmă cu câteva zile, a închis ochii pentru totdeauna prietenul meu cel mai bun, Morel. Nu-mi vine să cred că natura a fost atât de nemiloasă cu acest prieten devotat, cu o inimă bună ca pâinea caldă, care mai putea trăi încă un număr de ani, dacă un cancer galopant nu l-ar fi răpit. Dar de ce scriu eu toate acestea la lumea pe dos? Din dragoste pentru adevăr, Morel, pentru că suntem neputi
ncioşi în faţa grozăviilor cu care ne-a învăţat acest glob pământesc, uneori atât de bun şi de frumos. Morel dragă, ştii prea bine că am şi am avut nenumăraţi prieteni, dar de niciunul n-am fost atât de legat ca de tine. Mă întreb acum cu cine voi vorbi la telefon în fiecare vineri seara, cu cine voi comenta câte în lună şi în stele, începând cu politica şi încheind cu meciurile de fotbal şi baschet ale lui Macabi Tel Aviv?
…Locuiam în România, în Bacău, pe Strada 15 August. Într-o zi s-a mutat lângă noi, într-o casă nouă, familia Hirschenbein. Tatăl, Iancu, mama, Marica, bunica din partea mamei şi tu, un copil de 3 sau poate 4 ani. Din clipa în care te-am văzut, am simţit că voi avea lângă mine un prieten adevărat, fiindcă aveai o faţă de copil bun şi te-ai apropiat cu încredere de mine, deşi eu aveam cu doi ani mai mult decât tine. După câteva zile de când ne-am cunoscut, parcă eram legaţi unul de altul de-o veşnicie! Doi copii – o veşnicie în timp! Ţin minte că odată m-am îmbolnăvit de pojar, care era foarte molipsitor. Ai venit la mine în pat şi mi-ai spus: „de ce eşti bolnav? Vreau să mă îmbolnăvesc şi eu, nu numai tu să ai bobiţele astea roşii pe tine”. După câtva timp, Morel era deja la pat, avea pojar…
Au trecut mai multe luni, Morel avea 5 ani, eu 7. Ambii admiram într-o tutungerie de lângă noi splendidele pachete de ţigări regale, aurite la un capăt, RMS. „Ce-ar fi să cumpărăm ţigări din astea şi să le fumăm?” ne întrebam. În clădirea pe care o construiseră părinţii lui Morel, era o cameră de gaze. Acolo ne-am făcut loc de fumat. Eram doi copilaşi, repet, unul de 7 şi altul de 5 ani. Într-o zi, ne-a văzut în curte un coleg de-al meu, dar care era redus mintal şi repeta clasa întâi primară. Nu ştiu cum a văzut la mine câteva ţigări şi a cerut şi el. I-am dat, dar el tot a mai vrut. Nu mai aveam nici ţigări, nici bani să cumpărăm. L-am rugat să ne întâlnim a doua zi, să fac rost de bani. Dar Berolă (nume predestinat) a intrat în casă la familia lui Morel, unde erau în vizită părinţii mei şi le-a spus: „Copiii voştri fumează!” Nu vă mai povestesc reacţiile părinţilor, dar noi, copiii, ne-am simţit mai uniţi. Însă Morel, văzându-mă fără bani, căci mi s-a anulat… finanţarea, a început să culeagă chiştoace de ţigări. Dar într-o seară, părinţii lui fiind în vizită la ai mei, l-au descoperit.
*
Prietenul meu, Morel, a vrut să facă o treabă bună: văzând că rămân fără bani, a strâns chiştoace de ţigări, în locul renumitelor Regale RMS. Mă înţelesesem cu Morel ca după vizita pe care o fac părinţii lui la noi, într-o seară, să arunce mucurile lângă liliacul din faţa casei noastre. Atunci l-au observat mama şi tatăl eroului de 5 ani, dar nimeni n-a luat nicio măsură contra noastră. Ne-am dat seama noi, copiii, că greşim dacă vom continua să fumăm. Şi de atunci am întrerupt complet fumatul, pentru totdeauna!
Timpul trecea, iar eu vedeam în Morel un mare talent de negustor. Uneori, se ducea la prăvălia unchiului său, Avram, care avea la Bacău cel mai renumit magazin de „Coloniale” şi stătea ore întregi. Tatăl lui Morel era salariatul fratelui Avram. Când se întorcea de la magazin, Morel nu uita să-mi aducă bomboane ca să-mi fie „dulce” după ce-şi desfăşura înclinaţia de vânzător. Au trecut câţiva ani; am intrat la liceu, iar Morel mi-a devenit coleg de clasă. A avut loc o reformă a învăţământului prin care unii copii au fost favorizaţi, alţii nu. Pe mine m-a bucurat că Morel e cu mine în clasă, mai ales că niciunul dintre noi nu a fost primit în Uniunea Tineretului Comunist, fiindcă aveam origine socială burgheză… Câţiva colegi, ne ajutam la lecţii: Morel lua temele de matematică de la diverşi colegi, după care le copiam şi eu, fiind „certat” – ca şi Morel – cu acest obiect; în schimb, îi făceam temele la română, care era specialitatea mea.
La terminarea liceului, Morel a plecat la Bucureşti, pentru facultate, eu trebuia să mă prezint la Iaşi. Dar din nou, „originea socială” şi-a băgat coada, iar Morel a ajuns tehnician la fabrica textilă Gheorghiu-Dej. Acolo şi-a făcut multe prietenii, iar eu, când plecam la Bucureşti, mă vedeam şi cu Morel şi cu noii prieteni, evrei şi români, fiindcă la Morel conta numai amiciţia sinceră.
Îmi amintesc că odată am plecat în delegaţie la Bucureşti pentru o zi. Seara, pe la şapte, treceam pe Bulevardul Magheru spre nişte rude la care urma să rămân o noapte. Prin dreptul Intercontinentalului de astăzi era un restaurant la stradă. M-am auzit strigat. Era Morel. Am intrat în restaurant unde, la o masă, erau vreo 8-10 tineri cu nenumărate sticle de vin goale sub masă, iar Morel mi-a zis: „Amicul nostru, Longin Baiu, ceasornicar din Bacău face cinste! Am comandat o friptură, am stat de vorbă cu Morel şi cu un coleg de liceu din Bacău, Piţu Platon, care devenise actor şi a jucat într-un film de succes, „Codin” regizat de un francez. În timp ce noi discutam, Baiu s-a ridicat de la masă şi ne-a spus că merge pe Bulevardul 6 Martie (azi Elisabeta) spre Cişmigiu că vrea să se întoarcă cu „piţipoance”. A plecat, dar văzând că nu revine nici după jumătate de oră, au pornit-o în căutarea lui ceilalţi băieţi cu care eram. Am rămas doar eu cu Morel şi cu „Codin”. Ospătarii, văzând că „dispar” oamenii de la masa noastră, au intrat în panică. Se făcuse ora închiderii şi ni s-a adus bonul de plată care ne „ardea”, căci Baiu trebuia să facă cinste, nu să plătim noi. Şi totuşi am achitat consumaţia, având importanţă mai ales prietenia mea cu Morel şi simpatia faţă de Piţu Platon.
La scurt interval de timp de la întâmplarea de mai sus, Morel a plecat cu familia în Israel, dar ştiam că-l voi urma şi eu, căci prietenul meu cel mai bun mă aştepta.
Când peste ani am aterizat pe aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv, alături de familia noastră, era acolo Morel. Ne-am îmbrăţişat cu căldură iar după câteva zile, am intrat în „grupul lui Morel” din care făceau parte români şi… bulgari în frunte cu Paul (român), despre care am auzit că s-a ocupat mult de Morel în Israel. Dar prietenul meu cel mai bun îşi pierduse talentul de negustor…
Ne-am întâlnit de nenumărate ori; copiii de ieri eram familişti cu copii, mergeam la dans, petreceri, la film, la restaurant. Ani de zile au trecut până când, într-o zi, Morel mi-a zis că i s-a descoperit un cancer. A fost pentru mine o lovitură de trăsnet.
… Şi a venit ziua de 31 decembrie 2015. Morel, bolnav, după mai multe internări, a vrut totuşi să fie prezent la revelion. Erika şi Martin, prieteni şi colegi din Bacău, au organizat Revelionul 2016 la ei acasă, la Raanana. Morel le-a mulţumit. Dar după o zi n-a mai putut să se mişte. A fost internat la spitalul Ihilov. Împreună cu soţia mea am fost să-l vizităm. L-am privit pe Morel şi am rămas ţintuit locului: în viaţa mea nu văzusem până atunci un om atât de galben! Mi-au dat lacrimile. Am plecat de la spital cu imaginea lui Morel în minte. Prietenul meu cel mai bun, Morel, nu mai este, dar el trăieşte în inima mea.
