Contemporanul » Românii de pretutindeni » Emil Raţiu: Un premiu Nobel la Academia di Romania

Emil Raţiu: Un premiu Nobel la Academia di Romania

Cartea descrie tragicul caz al morţii lui Ion Cazacu, un inginer român care lucra ca muncitor în construcţii în Italia, împreună cu o echipă de lucrători români pe care o dirija, şi care a fost ucis la Gallarate, în nordul Italiei, la 17 martie 2000, de către angajatorul său, Cosimo Iannece.

Relativ recent la Accademia di Romania din Roma a avut loc o conferinţă la care a fost prezentată cartea Un uomo bruciato vivo/ Un om ars de viu, scrisă de Dario Fo, dramaturg, actor şi scriitor, Laureat al Premiului Nobel, şi de Florina Cazacu, carte apărută în acest an la Editura Chiarelettere. Este pentru prima oară când la Accademia di Romania din Roma vine un laureat al Premiului Nobel! Cartea descrie tragicul caz al morţii lui Ion Cazacu, un inginer român care lucra ca muncitor în construcţii în Italia, împreună cu o echipă de lucrători români pe care o dirija, şi care a fost ucis la Gallarate, în nordul Italiei,Un-uomo-bruciato-vivo-Un-om-ars-de-viu la 17 martie 2000, de către angajatorul său, Cosimo Iannece. Aceasta s-⁠a produs pentru că Ion Cazacu a cerut să fie plătit pentru munca pe care o prestase, iar angajatorul refuza să-⁠şi plătească muncitorii. Erau timpurile când cetăţenii români aveau nevoie de paşaport şi viză pentru a intra în Italia, numai ca turişti, fără drept la muncă, fiind în consecinţă nevoiţi să lucreze la negru, fără drepturi şi fără nici o garanţie contractuală, fiind de cele mai multe ori exploataţi iar în caz de protest, şantajaţi cu expulzarea, deoarece viza turistică de 30 de zile era expirată şi ei se găseau în situaţie de rezidenţi ilegali, clandestini în Italia.

Ion Cazacu era născut în 1969 şi făcea parte din generaţia de boom demografic a României, care asigura prin tinereţea şi vigoarea ei vitalitatea ţării, constrânsă să emigreze din cauza distrugerii industriei româneşti, prin politica internă şi internaţională de după 1990, care a avut drept scop înlăturarea României de la concurenţa cu ţările din Apus şi transformarea ei într-⁠o piaţă de desfacere a produselor acestora. Ca urmare a acestei politici contra propriilor cetăţeni, mulţi români au avut de suferit, exploataţi şi umiliţi în Italia şi în alte ţări din Europa occidentală, unde au fost siliţi să emigreze. Situaţia inginerului Ion Cazacu este însă cea mai cruntă, el fiind ucis în cel mai oribil mod. Patronul său îl ameninţase de mai multe ori, deoarece Cazacu cerea să fie plătit pentru munca sa, iar angajatorul îl amâna mereu, până în seara tragicei zilei de 17 martie 2000, când angajatorul său, Iannece, s-⁠a prezentat în locuinţa unde Ion Cazacu locuia împreună cu alţi 11 tineri români, care lucrau în echipa sa; aceştia, din cauza numărului mare, nu puteau mânca în bucătăria apartamentului, decât câte trei odată, ceilalţi aşteptând la etajul de deasupra, unde erau camerele de dormit. Intrând în bucătărie, Iannece, cu o sticlă de benzină în mână, însoţit de fratele său, s-⁠a îndreptat către Ion Cazacu, spunându-⁠i „îţi dau foc”, stropindu-⁠l cu benzină, după care, sub privirile terorizate ale celorlalţi doi tineri, a aprins deodată o brichetă şi i-⁠a dat foc, ieşind din bucătărie şi încuind apoi uşa pentru ca victima sa să nu mai poată ieşi; la detunătura puternică provocată de explozia benzinei, au coborât însă ceilalţi tineri care stăteau în camera de la etaj, reuşind să deschidă uşa. Transportat la spitalul din Gallarate şi apoi la Centrul de arşi din Genova, Ion Cazacu, cu suprafaţa corpului arsă în proporţie de 90% a murit după o eroică luptă cu moartea, peste 30 de zile. Moartea sa aminteşte un alt caz tragic al unui român, Adrian Cosmin, ucis în iunie 2008, de către angajatorul său, Valerio Tancredi Volpe, în provincia Verona, şi apoi ars, pentru a încasa asigurarea pentru camionul pe care lucra ca şofer românul.

Au impresionat, în cazul lui Ion Cazacu, amintirile, povestite încă la viu, de către tânăra sa fiică, Florina, dealtfel redate şi în carte, împreună cu emoţia şi dragostea profundă pentru tatăl ei, care au făcut să vibreze inimile ascultătorilor din sala de conferinţe arhiplină a Accademiei di Romania din Roma. Ea a povestit, într-⁠un dialog intens cu Dario Fo, scriitorul şi dramaturgul, toate aceste fapte şi apoi procesul care a avut loc cu condamnarea lui Cosimo Iannece. A impresionat marele Dario Fo pentru pasiunea sa civilă în apărarea acestui martir, Ion Cazacu, victimă sacrificală a relaţiilor de muncă mafiote din Italia şi în egală măsură victimă a şomajului creat prin distrugerea vinovată şi planificată a industriei româneşti, a înfeudării solului şi subsolului României, cu bogăţiile sale, la societăţi de vampiri gen plănuita exploatare cu acid cianhidric de la Roşia Montana, cea mai teribilă otravă, către o societate multinaţională din Canada, pentru bani pentru interlopi din interior şi din exterior – este plină în aceste zile cronica din mass-⁠media română cu cazurile de corupţie ale înalţilor demnitari, ori pentru gaze de şist, în judeţul Vaslui, plănuită de compania Chevron, etc., etc., etc., başca distrugerea flotei comerciale româneşti în anii de „tranziţie” la „economia de piaţă”, a patra flotă comercială din lume etc., etc.

A impresionat puternic Dario Fo prin pasiunea sa umană şi civilă în redarea fazelor procesului pentru moartea lui Ion Cazacu, în dialog cu tânăra Florina, descriind faliile justiţiei italiene, „che ha stravolto brutalmente giustizia e verita” (care a răsturnat în mod brutal justiţia şi adevărul), afirmând, că „senza memoria non esiste l’inteletto”, referindu-⁠se la Voltaire, care scria că „un popolo che perde coscienza e conoscenza del proprio passato, soprattutto se recente, e’ chiaramente un popolo smarrito” („un popor care pierde conştiinţa şi cunoştinţa propriului trecut, în special dacă acesta este recent, e în mod clar un popor rătăcit”). Dario Fo se referea la Italia, dar câtă majoră asemănare cu România! Procesul asasinului lui Ion Cazacu, Cosimo Iannece, a ajuns la sentinţa definitivă, după o condamnare la 30 de ani închisoare în primele două grade de judecată în „corte di assise” (curtea cu juraţi), „cassată” de Curtea de Casaţie, şi redusă la 16 ani, prin „azzeccagarbugli” (trucuri juridice) în flagrantă opoziţie cu logica şi realitatea, pentru ca apoi asasinul să fie eliberat după numai zece ani după brutalul asasinat al unui om, pentru „bună conduită” în timpul detenţiei!

– În aceeaşi situaţie, asasini români, despre care un avocat italian prezent în sală a afirmat că asasinatul a fost preterintenţional, adică fără intenţie de asasinat, au fost condamnaţi în schimb la închisoare pe viaţă şi stau şi acum în închisoare. Dar unde mai este garanţia dreptului pentru victimă şi pentru societate?! Aceasta şi în cazul infirmierei române Marica Hahoianu, ucisă din motive superficiale de un imberb italian, care a luat o condamnare mult mai uşoară, sau a unei biete femei românce – Doina Matei, de 22 de ani – care într-⁠o altercaţie cu o italiancă care apoi s-⁠a dovedit că era sub influenţa drogurilor, a fost condamnată la o pedeapsă mult mai severă, celebrul proces al umbrelei, cu care a lovit-⁠o fără voie în ochi pe italiancă, pentru a se apăra.

După expunerea faptelor de viaţă şi procesuale, de către Dario Fo şi de către Florina, Dario Fo s-⁠a adresat atât de frumos, cu adevărat democratic, mulţimii din sală, spunând: „Acum vreau să aud părerea voastră, ce gândiţi voi!” Ce frumos, magnific exemplu de democraţie într-⁠o adunare publică! Mulţi din cei din sală au vorbit atunci de linşajul mediatic al românilor în 2007 şi în general, în anii care au urmat, arătând atmosfera de adevărată teroare care se creease de către mass-⁠media în jurul românilor, acuzaţi, pentru fapte individuale, izolate, ale unora, în mod colectiv, stigmatizaţi ca naţiune. Toată istoria şi cultura României, din nefericire ignorate de marele public din Italia, erau anulate şi se ajungea ca toate crimele, cum a spus un vorbitor italian din sală, să fie atribuite românilor, dând exemplul uciderii de către o tânără de 17 ani, Erica, şi concubinul ei Omar, a mamei şi fratelui mai mic al acesteia, iniţial atribuite românilor, sau, adaug, a acelui Suleimanovici, din părinţi nomazi bosniaci, născut în Italia, care, în stare de ebrietate, a ucis mai multe persoane cu maşina, în zona Ascoli-⁠Piceno, individ care nu avea nimic în comun cu România, dar pentru care se constituiseră deja în zonă comitete cetăţeneşti „de apărare contra romilor şi românilor”! O ignoranţă profundă la nivelul opiniei publice, care nici măcar distincţia între etnii atât de diferite nu mai ştia să o facă, confuzie şi din cauza unei paronimii (nume asemănătoare), pusă în circulaţie în Europa centrală în special după 23 august 1944, şi treptat, treptat extinsă, probabil şi intenţionat, în baza căreia s-⁠ar putea confunda tot atât de bine „romii”, cu romanii, de pildă, sau cu toate popoarele romanice, nu numai cu românii! – Aceasta în baza unei vocabule care nu înseamnă nicidecum o colectivitate sau un popor, rom, ci înseamnă în limba ţigănească doar om, bărbat. – Poate o confuzie întreţinută cu bună ştiinţă, al cărei rezultat în acei ani a fost teribil, ajungându-⁠se până la monstruoase declaraţii din partea unor personalităţi politice, atribuind fapte individuale, indiferent cărei etnii ele ar aparţine, unei întregi comunităţi naţionale, ca de pildă declaraţiile făcute de o deputată, Alessandra Mussolini, care în acei ani susţinea că „Românii sunt, genetic, un popor de asasini şi violatori” etc., etc.

Alţi vorbitori din sală, au pus în schimb în valoare contribuţia importantă pe care românii rezidenţi în Italia o aduc la bugetul italian, precum şi calităţile lor. Discuţiile, cu numeroase exemple, au durat mult timp, au fost un perfect exemplu de democraţie adevărată, nu de faţadă, pe care a dat-⁠o marele Dario Fo, care desfăşoară o adevărată operă de maieutică, asemeni lui Socrate, dacă o pot numi astfel, cum nu am mai văzut, la care nu am mai asistat niciodată atât de îndelung şi de pacific condusă, ca pentru selecţionarea răbdătoare a adevărului, asemeni acelei selecţii răbdătoare a căutătorilor de pepite de aur de odinioară din minereul inform. Cuget atunci la Erasmus – acel care între numeroasele sale corespondenţe l-a avut corespondent şi pe învăţatul român Nicolae Olahus – la justiţia pusă necruţător în lumină în această seară de către Dario Fo şi ceilalţi vorbitori, cuget la pospaiul, vai, de civilizaţie şi justiţie care acoperă societatea noastră, după revoluţii în numele poporului, falite, asemeni bătrânilor şi bătrânelor din Elogiul lui Erasmus, cărora Moira, Nebunia, le mai dădea puterea de-⁠a trăi, autoiluzionându-⁠se, singur temei rămas vieţii, cuget atunci şi la pospaiul de religie, la falsa Imitatio Christi, azi la modă, transformată în cult al personalităţii, filmat la televiziuni, pentru a-⁠l arunca plebei, ca ultimă iluzie, din care numai marele, adevăratul, unul singur sfânt de la Assisi, Alter Christi, cel adevărat, sfântul Francisc de Assisi se salvează, al compasiunii adevărate şi universale pentru toate creaturile, nu surogatele instituţionalizate, gălăgioasele imitaţii fără nici o valoare. Ecce Homo, transformat în Cain, îmi zic. Simt că sufăr, moral şi fizic, de această continuă travestire a lui Cain în Abel, în acest neîncetat şi repetat elogiu al nebuniei al istoriei, al lui Cain care-⁠l ucide repetat în milenii, din care nu se învaţă nimic, pe un Ion Cazacu transformat în Abel, curatul păstor de la Dunăre, în contra nebuniei pospaiului aşa ziselor noastre instituţii civilizate, unde sunt martori ca într-⁠o eternă scenă a răstignirii, a crucificării Omului, luptându-⁠se pentru dreptate, ca discipoli ai adevărului Omului crucificat, mândra sa fiică şi marele Dario Fo.

Îmi pare, în prezenţa lor, că sunt deja într-⁠o altă planetă, ca în Păsările marelui Aristofan, planetă către care, prefăcuţi în păsări, pentru a fugi de nedreptatea de pe pământ, oamenii îşi luau zborul! Cuget astfel, în timp ce conferinţa, în numeroasele luări de cuvânt ale vorbitorilor, se termină. Este o lecţie magistrală a democraţiei, a adevărului, o lectio magistralis, îmi zic, în favoarea lui Ion Cazacu şi a tuturor victimelor sacrificale ale unei societăţi injuste (până când oare?), pentru care îi mulţumim lui Dario Fo şi Florinei Cazacu.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest