Contemporanul » Românii de pretutindeni » Dana Oprica: Țara mea de dincolo de depărtări

Dana Oprica: Țara mea de dincolo de depărtări

Şi de atunci văd altfel meleagurile acelea îndepărtate în care oamenii se bucură la fiecare cuvânt pe care îl simt. Tot de atunci, cred că toţi avem nevoie de exerciţiul de a trăi, de a învăţa, de a ne croi drum în altă ţară pentru a cinsti mai mult pământul ce ne-⁠a fost dat.

Se zice că nu vedem pădurea de copaci. Aplicând acelaşi sistem, pot afirma că nu vedem nici ţara de… noi. Ar trebui să ne distanţăm un pic şi apoi să ne pronunţăm. Ar trebui caPiata-Spaniei-foto toţi să avem exerciţiul depărtării de ţară, să trăim un timp printre străini, să cunoaştem alte culturi ca să ne analizăm cu ochii depărtării.

Am plecat din România acum 15 ani, bucuroasă de norocul de a putea ajunge în altă lume pe care o credeam – şi aşa şi era – diferită, frumoasă, luminoasă. Am întâlnit oameni noi, când serioşi, când, aceiaşi oameni, copii, protagonişti ai jocului vieţii, pentru că pentru ei, o spunea Calderón de la Barca, viaţa însăşi e un joc, iar joaca e joacă. Şi în joacă, dar nu numai, da-⁠ul înseamnă uneori şi nu, iar buna dispoziţie poate încifra umbre de melancolie. Joaca înseamnă implicit efort, scop, creaţie, idei. Referindu-⁠se la lupta şi ideile lui Don Quijote, personaj care, pentru mine, este expresia spaniolităţii, în Meditación de El Escorial/Reflecţie din El Escorial, Ortega y Gasset (1932: 589) spune că: „Posedă idei simple, liniştite, retorice, care aproape că nu sunt idei, ci mai degrabă paragrafe (…). Însă vine un moment când din acel suflet incandescent se înal­ţă grave îndoieli referitoare la sensul faptelor sale. Şi atunci Cervantes începe să adune cuvinte de tristeţe (…). Melancolia i se vărsa în inimă (…). Dar, mai ales, ascultaţi această spovedanie angoasată a celui care se străduieşte: Adevărul e că eu nu ştiu ce câştig cu osteneala mea”.

Serrano Plaja confirmă faptul că în aceste trăsături se regăseşte orice spaniol (1967: 27): „Deşi e probabil ca în aceste linii Ortega să se fi gândit mai mult la Spania, la spanioli etc., decât la Don Quijote propriu-⁠zis, e clar că asta nu face ca afirmaţiile sale să fie departe de adevăr”.

Aceeaşi joacă înseamnă familiaritate, lipsa ierarhiilor. Spaniolul nu ţine seama că e prinţ sau conte, ci vorbeşte simplu şi deschis cu toată lumea. De cele mai multe ori renunţarea la titlu e însoţită de aprecierea exagerată a celuilalt care-⁠l împinge pe acesta la sarcasm, aşa cum i se întâmplă cavalerului Quijote cu servitoarele pe care le ridică la rang de cucoane: „Îl priveau ţărăncile şi cu ochii îi căutau figura (…), însă cum se auziră strigate nobile doamne, lucru atât de departe de profesia lor, nu se abţinură să nu râdă” (Cervantes, I, 116). În ciuda a tot ce se poate imagina, cred că triumfă spiritul creştin, egalitatea umană care determină pe unii să vadă în ceilalţi pe aproapele lor. Chiar şi temele conversaţionale sunt aceleaşi pentru toată lumea; dacă nu se înţelege totul, se înţelege o parte şi tot e ceva.

Ca într-⁠un joc, ajung şi eu în Spania, practic traversând Europa dintr-⁠o margine în alta. Am stăbătut, şi aveam nevoie de acest parcurs, peisaje care se aşterneau mai întâi verzi, mai apoi argiloase, deschizându-⁠mi porţi ale cunoaşterii. Lăsam în urmă un pământ de o rară simetrie şi unitate, cum puţine se mai găsesc în lume. De formă aproape rotundă, ca o medalie, în mijlocul lui se ridică podişul Ardealului, nu prea înalt, de vreo 500 de metri, tocmai bun de locuit, prin urmare; el e înconjurat din toate părţile de munţii care-⁠i alcătuiesc o uriaşă cunună. Imaginea (corona montium) aparţine scriitorilor antichităţii care au fost impresionaţi de această fericită dispoziţie. (Giurescu, 1943: 18)

Lăsam aşadar cetatea carpatică, unde au stăpânit Burebista şi Decebal, unde s-⁠au întemeiat Muntenia şi Moldova, unde s-⁠au înfăptuit mari uniri sub Mihai Viteazul şi sub Ferdinand. Pământul românesc a fost tânjit de năvălitori asiatici, dar şi europeni, care nu ne-⁠au permis să stăm liniştiţi, ci să fim mereu în alertă, să inventăm capcane, să evităm duşmanul sau să-⁠i punem piedică, să ne bucurăm de reuşită, să sărbătorim, să încingem hora. Geografia care ne-⁠a ţintuit la răscruce de drumuri ne-⁠a făcut să trăim sub semnul provizoratului, al perenităţii, care, deşi ar putea avea o nuanţă negativă, ne-⁠a determinat să ne bucurăm de orice clipă, deoarece mâine devenea o mare necunoscută.

Lăsam dealurile, pădurile, râurile, Dunărea cu Jiul, susurători ai atâtor poveşti. Şi mai lăsam bogăţiile pământului românesc: „Rare sunt locurile, nu numai în Europa, dar pe întreg pământul, care să cuprindă atâtea bogăţii. Cea mai mare este, fără îndoială, pământul negru, minunat pentru agricultură, dând recolte îmbleşugate… Bălţile Dunării, Delta, lacurile de lângă ţărmul mării şi râurile cele mari pot să dea atâta peşte încât să se hrănească nu numai lumea de la noi, dar să trimitem şi peste hotare… Pădurile de fag, brad şi stejar acoperă încă o bună parte a ţării. Iar în adâncul pământului e tot aşa de multă bogăţie ca şi în faţa lui. Sarea pardoseşte o mare parte din regiunea deluroasă şi pe alocurea formează munţi întregi… Aurul şi argintul se scot de mai bine de trei mii de ani din Munţii Apuseni… Bogăţia pământului românesc cuprinde tot ce e trebuincios vieţii omeneşti”. (Giurescu, 1943: 21)

Şi mai lăsam oamenii, care niciodată nu au părăsit acel pământ românesc, care, spune istoricul, dădea cu puţină muncă, hrană îmbelşugată şi variată, care oferea sare şi aur, spre a nu mai aminti de alte bogăţii. Iar aceşti oameni sunt descedenţi ai dacilor sau ai geţilor care, spune acelaşi istoric şi cred că ar trebui să fie înscris pe fiecare carte de istorie, reprezintă cea mai însemnată ramură a tracilor, având o civilizaţie, o cultură şi o istorie politică pe care n-⁠a egalat-⁠o nicio altă ramură; aceştia reprezintă elita numerosului neam al tracilor.

Mai lăsam un ţinut, din jurul Craiovei, identificat de unii ca Ţara lui Pazvante Chioru’, de alţii unul care mereu aminteşte de vremea lui Papură Vodă, un ţinut căruia îi cunoşteam nordul patriarhal şi singuratic, dar şi sudul, atât de balcanic încât mă impresiona mai ales prin gesturile de afirmaţie şi de negaţie, distorsionate, pe care aveam să le văd mai târziu, identice, la vecinii bulgari. Pentru a întări o afirmaţie, oltenii din sud fac mişcări cu capul pe orizontală, întorcându-⁠l dintr-⁠o parte într-⁠alta, în timp ce toată lumea pecetluişte o afirmaţie prin înclinarea capului de sus în jos. Credeam că e o particularitate a lor, însă prietenii bulgari pe care aveam să-⁠i cunosc în Spania mi-⁠au demonstrat că nu erau deloc speciali, ci că foarte de demult, mult mai înainte de Papură Vodă, şi români, şi bulgari împărţeau mentalităţi, obiceiuri, porturi, cântece şi jocuri.

Şi mai lăsam umorul sănătos, continuu, mai diluat sau mai vâscos, mai ascuţit sau mai pilit pe care aveam să-⁠l regăsesc doar la întâlnirile cu românii. Numai acolo tresăream bucuroasă la expresii sau regionalisme care acasă fac parte din cotidian. Învăţând o altă limbă o pierzi uşor pe a ta. O prietenă spaniolă îmi confirma acest lucru cu propoziţii simple, acelea pe care cu toţii le învăţăm când începem să studiem o nouă limbă. A ajuns la această concluzie după ce fiul ei îi spusese că se va căsători cu o franţuzoaică în Tokio, locul unde lucra de câtiva ani buni. Şi ea, ca o mamă iubitoare, a considerat că trebuie să înveţe şi japoneza, şi franceza, şi engleza, după ce studiase trei ani româna, limba pe care o adora: Dory aprende un poquito de rumano, un poquito de japonés, un poquito de inglés, un poquito de francés. Dory ya no sabe ni español, ji, ji, ji./ Dory învaţă puţină română, puţină japoneză, puţină engleză, puţină franceză. Dory deja nu mai ştie spaniola, hi, hi, hi. Mi-⁠aduc aminte că făceam eforturi să-⁠mi amintesc numele foştilor colegi de şcoală sau denumirile unor obiecte de uz sporadic precum tel. Însă, curios, niciodată nu am uitat regionalismele olteneşti care îmi stârneau râsul când le auzeam: adinenea/adineaori, tomnai/tocmai, o ţâră/puţin. De aici am dedus că pentru a învăţa o limbă străină e nevoie de zâmbet.

Şi am ajuns în Spania; pot spune că am descălecat în San Lorenzo de El Escorial, minunata reşedinţă a domnitorului în al cărui imperiu niciodată nu apunea soarele, Filip al II-⁠lea. Cel care dă nume insulelor Filipine decide să construiască între 1563 şi 1584 o mănăstire în acel loc, la 60 de km de Madrid, practic sprijinită de masivul central Sierra de Guadarrama şi orientată spre râul Guadarrama, o poziţie dintre cele mai privilegiate. Regele urca o alee El Paseo del Príncipe/Aleea Prinţului ca să ajungă la Silla de Felipe II/Scaunul lui Filip al II-⁠lea pentru a supraveghea lucrările operei în formă de rug, în amintirea bătăliei de la San Quitin contra francezilor, câştigată în data de 10 august, dată rezervată în calendarul creştin lui San Lorenzo/Sfântului Laurenţiu, martirizat pe rug. Contemporanii epocii l-⁠au criticat pentru această a opta minune a lumii, zicând că iroseşte aurul. Filip al II-⁠lea le-⁠a răspuns celor care comentau printr-⁠un tristih care se poate citi la intrarea în mănăstire: Para hacer este tesoro/ Faltó piedra,/ Sobró oro./Pentru a ridica această comoară/ Am dus lipsă de piatră,/ Aur am avut din belşug. Sigur, au apărut şi cei care i-⁠au cerut să demonstreze că posedă aurul cu care se laudă, indicându-⁠i să acopere mănăstirea cu monede de aur puse pe muchie. Filip a rămas constant în ceea ce a afirmat şi, cum complexul e construit din bucăţi enorme de piatră, ultimul bloc nu e din aur.

În San Lorenzo de El Escorial, fiecare locuitor cunoaşte şi trăieşte toată această istorie; e o onoare faptul că los gurriatos (denumire cu care sunt cunoscuţi cei din San Lorenzo de El Escorial) se trezesc în fiecare dimineaţă văzând această bijuterie arhitecturală care îi modelează zilnic. Peste tot auzi un localnic explicând unui turist, unui străin lucruri inedite despre mănăstire, despre palatul regal, despre biserică, despre bibliotecă, despre panteon, care nu figurează în cărţi. Şi mulţi ştiu că regele era un pasionat al ştiinţelor oculte şi că biblioteca ascunde comori ale acestei ramuri.

Şi ajung să sărbătoresc primul 10 august, zi marcată şi de lluvia de estrellas ploaia de meteori sau de Lagrímas de San Lorenzo, Lacrimile Sfântului Laurenţiu. Sărbătorile sunt un mixt între tradiţional şi modern; încape totul şi localnicii sunt dispuşi să participe, ridicolul piere sub cauza nobilă a sărbătorii. Toată lumea se îmbracă în costume populare şi, pe lângă propriile căruţe sau maşini adornate cu simboluri regionale sau religioase, defilează cântând jotas (castanietele sunt esenţiale) şi jucând Rondón (dans în cerc; castanietele sunt şi aici esenţiale), deplasându-⁠se spre o zonă unde bucuria tronează. Ajunşi cu căruţele încărcate de bucate la marginea satului, începe fiesta. O privire superficială ar capta această sărbătoare câmpenească, unde protagonismul îl au tortillas, paellas, croquetas, cântecul, jocul şi gluma, ca un simplu picnic. Însă pentru toţi e o zi sfântă datorită întâlnirii cu celălalt, fie vecin, fie prieten, fie parte din familie. Vin să împartă cu celălalt mâncare, cântec, joc, voie bună, trăiri, idei, planuri, speranţe. Se întorc în sat cu aceeaşi bucurie – dacă nu mai accentuată – în aceeaşi formaţie şi cu acelaşi chef de dans şi cântec. Mulţimea, din care am făcut şi eu parte de multe ori, îi întâmpină cu chiote. Se aud mereu: guapa, guapo, cuvinte cu care îşi apreciază vecinii, prietenii.

Progamul zilelor de sărbătoare include, pe lângă această parte tradiţional familială, şi activităţi sportive, concerte, spectacole, marionete, defilări, coride de tauri, encierros – cele mai aşteptate activităţi de către junii care vor să demonstreze că sunt mai repezi decât animalele obligate să alerge pe un culoar stabilit dinainte şi protejat cu garduri –, concursuri de fotografie sau de desen în aer liber, teatru, târguri de carte sau de obiecte medievale, gigantes y cabezudos ş.a. Giganţii şi căpăţânoşii fac deliciul sărbătorilor graţie figurilor imense, giganţii, sau mai normale însă cu capul accentuat de mare, căpăţânoşii. Acestea defilează dansând şi antrenând în joc mulţimea de pe margine care de-⁠abia aşteaptă să fie în centrul atenţiei.

Halviţă, vată pe băţ, susan, tot felul de băuturi şi tentaţii şi dintr-⁠odată te vezi prins într-⁠un paso doble antrenant care nu lipseşte la nicio sărbătoare, Paquito el Chocolatero.

Sărbătorile se deschid cu un pregón/o strigare publică şi se încheie cu focuri de artificii, care împachetează frumuseţea şi tristeţea că totul s-⁠a terminat. Cea mai cunoscută strigare este cea dedicată sărbătorii Sfântului Fermin, la Pamplona, în data de 7 iulie. Deşi infantilă, toată suflarea o fredonează cu mândrie:
Uno de enero, dos de febrero,/ tres de marzo, cuatro de abril,/ cinco de mayo, seis de junio,/ siete de junio, ¡San Fermín!/ A Pamplona hemos de ir/ con una media, con una media,/ a Pamplona hemos de ir/ con una media y un calcetín. /Întâi ianuarie, doi februarie,/ trei martie, patru aprilie,/ cinci mai, şase iunie,/ şapte iulie, San Fermin./ La Pamplona trebuie să mergem/ cu un ciorap, cu un ciorap,/ la Pamplona trebuie să mergem/ cu un ciorap şi o şosetă.

Sigur că Spania e ţara cântecului şi a jocului, însă şi a neobosiţilor; oamenii ştiu să se distreze, dar ştiu să şi muncească. Un tânăr brutar, nelipsit de la toate sărbătorile, se trezea cu conştiinciozitate odată cu cocoşii, conştient că la prima oră barurile şi restaurantele aveau nevoie de pâine. Dorinţa de a munci este alimentată de speranţa distracţiei; acesta este secretul eternităţii.

Dacă jocul, cântecul, dansul sunt universale şi te determină să te simţi oriunde acasă, umorul te aduce la realitate. Şi nu din cauza barierelor lingvistice ci din cauze mai subtile care ţin de seva care ne traversează. Ne sunt suficiente câteva porecle Fănică a lu’ Catâru’, Tanţa lui Făsui, Veta, Sucă, nea Tănăsucă a lu’ Golan, Gogu a lu’ Pecingine, sau câteva regionalisme bătârn/bătrân, boleşniţă/boală, cloţă/cloşcă, odaie/cameră, schier/fier, trin/tren, sau expresii cu matale vând şi pe dracu’ drept înger, fi-⁠ţi-⁠ar starea ta!, căscatul de Sucă, ca să ne încerce râsul. Torrente, poliţist corupt, antieroul şi personajul principal al seriei de emisiuni televizate cu acelaşi nume, îi farmecă pe spanioli prin umorul său vulgar. Un alt serial recent, bazat pe viaţa unei comunităţi de vecini din blocul din strada Desengaño 21/Dezamăgire 21, Aquí no hay quien viva/Aici nimeni nu poate trăi, plictiseşte prin exagerarea preocupării, a spionării celuilalt. Alt program însă de cele mai multe ori pe aceeaşi frecvenţă vulgară este El Club de la Comedia/Clubul Comediei, înregistrat cu public în diverse teatre spaniole şi care este gândit ca un cumul de monologuri susţinute de actori şi invitaţi. Foarte apreciat de către spanioli nu ajunge să ne atragă pe noi, cei obişnuiţi cu un comic de limbaj, de situaţie, de caracter, de moravuri, de nume din aceleaşi motive. Mai amuzant era un intermezzo umoristic care se transmitea cu ani în urmă la televiziunea naţională în cadrul programului Noche de fiesta/Noapte de petrecere şi care, luând o temă precum dieta şi sportul, o trecea prin simţirile a trei perechi, căsătorite de 4 ani, de 14 ani şi de 40 de ani. Cuplul care avea 40 de ani de căsnicie purta nume relevante, ramolite, Pepa şi Avelino. Multe comparaţii, asocieri şi mai puţine vulgarităţi. Umorul era – emisiunea nu se mai difuzează de ani buni – unul clasic şi sănătos, de altfel, contractaseră doi actori amatori din Europa de Est.

Declicul meu s-⁠a produs aici, la râs. Cât râdem acasă şi cât râdem în afara ei. Ce ne face să râdem acasă şi ce ne face în afară. Găsim aceleaşi teme? După ani de întrerupere a fluxului comunicării în română, mă minunam cănd vizualizam expresii care în alte ocazii nu m-⁠ar fi impresionat: du-⁠te la dracu’ să te pieptene. Parcă e mai plastică decât hacer el indio/a-⁠l face pe indianul, a se distra sau a-⁠i distra pe ceilalţi cu năzbâtii şi glume. Şi am înţeles atunci că râsul, joaca, esenţa vieţii, pentru mine înseamnă limba română; numai în limba română jocul are alte dimensiuni, atinge sfere cu care nicio altă limbă nu poate intra în rezonanţă.

Şi de atunci văd altfel meleagurile acelea îndepărtate în care oamenii se bucură la fiecare cuvânt pe care îl simt. Tot de atunci, cred că toţi avem nevoie de exerciţiul de a trăi, de a învăţa, de a ne croi drum în altă ţară pentru a cinsti mai mult pământul ce ne-⁠a fost dat. De multe ori alegerile noastre pentru viitor, raţionale, calculate, nu fac decât să ne întoarcă cu mai mult dor şi drag spre trecut, ca să închidem armonios cercul. Personal, am avut nevoie de exerciţiul din Spania ca să-⁠mi dau seama că Sache a lu’ Zăpăcitu’, Cataliţa lu’ Trei Cârlige, Nae a lu’ Plămădeală sau al lui Fleţu, ai lui Fleaşcă, a lui Gârlă, a lui Tiugă, Ionete a lui Făsui, Nătărău ăl bătrân nu pot fi înlocuiţi de Mafalda, de Pantuflín, de Paquita Pulgarcita o de Pepito Pérez. Îi simt atât de aproape pe afurisiţii şi juraţii mei încât mă identific cu toţi ţăranii care, aşa cum sentenţios spunea Tolstoi referindu-⁠se la ţăranul rus – adevăratul păstrător care a făcut să dăinuască limba rusă–, se simt în limba română ca peştele prin apă, scot cuvintele, precum un magician, din mânecile cămăşii albe, suflecate, vorbesc întruna, dezbat, aduc argumente, depistează şi corijează situaţii, şi… glumesc inteligent.

Referinţe bibliografice

– CERVATES, Miguel de. (1916). El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha. Edición crítica por F. Rodríguez Marín. 6 vol. Ed. Imprenta de la “Revista de archivos, bibliotecas y museos”. Madrid
– GIURESCU, Constantin C. (1943). Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până la moartea Regelui Carol I. Editura Cugetarea-⁠Georgescu Delafras. Bucureşti.
– ORTEGA Y GASSET, José. 1932. Obras (Meditaciones del Quijote e ideas sobre la novela –Meditación de El Escorial)/Opere (Reflecţii din Quijote şi idei despre roman – Reflecţie din El Escorial). Espasa-⁠Calpe. Madrid-⁠Barcelona.
– SERRANO PLAJA, Arturo. 1967. Realismo “mágico” en Cervantes – “Don Quijote” visto desde “Tom Sawyer” y “El Idiota”/Realism “magic” la Cervantes – “Don Quijote” văzut din perspectiva lui “Tom Sawyer” şi a “Idiotului”. Editorial Gredos. Madrid

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest