Contemporanul » Românii de pretutindeni » Dana Oprica: Războaiele cetăţii

Dana Oprica: Războaiele cetăţii

Democraţia înseamnă totuşi luptă pentru putere, iar în zilele noastre contează armele, care trebuie să fie cât mai elegante. Şi dacă formele au rămas aceleaşi: războaie, vrajbă, vânzări, aşa cum le identifică Budai-⁠Deleanu al nostru, strategiile de utilizare au devenit actuale, ultramoderne.

„Eu merg mai departe şi zic: trădare să fie, dacă
o cer interesele partidului, dar s-⁠o ştim şi noi!…”
I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută

Noi, aceşti Farfuridi sau Căpşuridi ai mileniului al treilea, cum ne-⁠ar spune naţionalii noştri de acasă, încă ne mai întrebăm ce s-⁠a întâmplat în decembrie trecut. Iarna, pentru noi, a devenit anotimpul senzaţiilor tari: de exultare, dacă ne gândim la Unire, de reculegere, dacă ne gândim la atâtea alte evenimente pe care e redundant să le enumăr. Pare că spre sfârşit de an ne înghesuim să ne manifestnr-08-SAM_2225ăm, să nu ne prindă anul următor cu temele nefăcute. Cădem apoi într-⁠o amorţeală necesară, generată de euforia sărbătorilor, apoi dăm răgaz să se întâmple ceva, aşteptăm, după care ne luăm cu ale noastre, ne bucurăm că vine vara cu efect soporific, punem murături, mai trebăluim… până când ne animtim că avem o ţară şi trebuie să mai vedem cum o mai duce şi ce putem face pentru ea, pentru noi, pentru prezent şi pentru viitor.

Zic viitor, deoarece totul se planifică. Individual proiectăm situaţii laborale şi familiale; la nivel de familie proiectăm situaţii economice de bunăstare. Dar la nivel de ţară? Se poate planifica ceva? Fără îndoială, aleşii planifică totul, pe domenii. Dar aleşii? Poate cineva stabili dinainte cine să fie alesul într-⁠o ţară? Oricine ar spune că, într-⁠o democraţie, cum e şi a noastră, poporul, urnele, biletele stabilesc totul. Sigur, putem preconiza, după prestaţia pe sticlă, că unul are mai multe şanse decât celălalt, putem intui că anumite sectoare ale populaţiei sunt afine unuia sau altuia, putem să ne facem propria statistică analizând opiniile celor cu care intrăm în contact, putem să citim sondajele de opinie realizate de diverse case de interpretare sociologică care arată diferenţe greu de atins şi, mai greu, de depăşit. Cu toate aceste date, ajungem să fim siguri că, după declarata zi de alegeri, de iarnă – aşa a picat, să fie iarna!– să adormim cu un preşedinte în gând.

Soarta – oare? – a făcut să fie altfel şi, precum Brânzovenescu, opinăm şi noi „Poate să nu fi fost tocmai asa; poate că a fost o manoperă… o manoperă grosolană…”

De curând, în Spania, a avut loc o schimbare de situaţie la alegerile europarlamentare şi municipale. Cele două partide care-⁠şi pasau conducerea guvernului la intervale ciclice se vedeau ameninţate şi înlocuite de un al treilea care apare dintr-⁠un suflu de nemulţumire.

Tomás Villasante, sociolog, autorul Reţelelor de viaţă debordante, explică mecanismul schimbării – paşii practici pe care societatea îi face pentru a se transforma, de la nivelul său, de jos, într-⁠un motor care stârneşte acţiuni care să zgâlţâie, delicat, şi să împingă maşina ruginită a vechiului sistem. Ceea ce nu spune Villasante este faptul că o mână de sociologi şi politologi a preluat controlul asupra mişcării care a început ca o simplă manifestare a indignaţilor (doar erau în şomaj, nu pentru că îşi doreau, ci pentru că acolo îi conduseseră cele două eterne guvernări, când de stânga, când de dreapta), care îşi aşezaseră campamentul pe termen nelimitat şi explicabil în Piaţa Porţii Soarelui. Sistemul bine căptuşit cu legi a înăbuşit-⁠o silenţios şi cu celeritate. Însă a fost de ajuns ca celelate ţări să afle nemulţumirea tinerilor spanioli, care a ocupat prima pagină a multor jurnale. Primul pas a fost făcut: publicitatea în reţea.

Profesorul de sociologie şi politologie de la prestigiosa Universtitate Complutense se interoghează asupra schimbărilor de regim de-⁠a lungul secolelor, pendulând între dileme: reformă sau revoluţie, stânga sau dreapta, partid politic sau nu…, acceptând că, pentru a înainta, e nevoie de însumarea experienţelor anterioare, conştient fiind că încă nu am ajuns să depăşim sectarismul sau dorinţa de protagonism.

Pusul de piedici îl identificase şi al nostru Budai-⁠Deleanu cu două secole în urmă:

„Pentr-⁠acea-⁠în republice să scoală
Unul pe-⁠altul pentru-⁠întieţime
Şi purure vrajbă cu răscoală
Turburează pe biata mulţime.
Asta-⁠i izvodul a neîncetate
Rele,-⁠în democrateca cetate.”

Experienţele lui Tomás Villasante şi interpretările ştiinţifice îl duc la concluzia că relaţiile noastre şi reţelele cotidiene au o putere transfomatoare; sunt focare primare care funcţionează ca iniţiative emergente, care, fără a fi de fiecare dată vizibile, reuşesc să crape bazele sistemului şi să construiască alternative desde abajo.

Continuarea o ştim cu toţii, noul partid a fost un partid-⁠revelaţie la alegerile europarlamentare, iar la alegerile municipale a reuşit să răstoarne hegemonia partidului de dreapta.

Două idei sunt de reţinut până aici: controlul, proiectul, excelenta planificare izvorâtă din cugetul sociologilor cu 3 ani înainte şi reţelele, fie ele cele vii, oral-⁠comunicative, fie cele virtuale – şi ele vii –, tactil-⁠comunicative. Nimic nu se face de izbelişte, totul e planificat din timp. Ceea ce e de apreciat e că frâiele au fost în mâna unor profesionişti ai maselor care, profitând de condiţiile economice, politice şi interculturale, creează grupuri de acţiune pentru toate categoriile sociale, care să cuprindă reprezentanţi de la asociaţiile de bloc, la studenţi, profesori, medici, avocaţi. Reuniunile erau de tip junimist: vine cine vrea, rămâne cine poate. Se vorbea liber, se vota absolut orice propunere de către cei prezenţi – care, evident, nu erau niciodată aceiaşi –, de la alegerea persoanei însărcinate cu redactarea procesului-verbal sau stabilirea datei, orei şi locului următoarei întâlniri, până la maniera de participare la meetinguri: să se plece în grup din cartier sau să se regăsească în zona desemnată şi ştiută de toţi de la locul manifestării globale. Bucuria unităţii a făcut ca, într-⁠o adunare la care am participat şi eu cu scop de cunoaştere, să se opteze prima variantă; e frumos, toată lumea credea, dorea şi ştia că e capabilă să urnească vechile structuri. Mai e de apreciat un aspect: lucrul neobosit. Fiecare dintre cei care îşi asumau răspunderea într-⁠un anumit domeniu, de comunicare, financiar, participare la viaţa politică din cartier, o îndeplinea cu largă şi voioasă inimă. Se simţeau peste tot în aceste grupuri un entuziasm şi o euforie pe care doar o motivaţie puternică le putea alimenta. Şi dacă aceasta este menţinută la cote ridicate şi de mici reuşite, cocktailul e complet.

Democraţia înseamnă totuşi luptă pentru putere, iar în zilele noastre contează armele, care trebuie să fie cât mai elegante. Şi dacă formele au rămas aceleaşi: războaie, vrajbă, vânzări, aşa cum le identifică Budai-⁠Deleanu al nostru, strategiile de utilizare au devenit actuale, ultramoderne.

„De-⁠aci războaiele cetăţene
Să-⁠încep, vrajba din nontru s-⁠aţiţă,
Dejghinări şi vânzării viclene
Iar’ năcăjesc omeneasca viţă,
Pentru mândria duor sau a trii
Carii vor să fie cei dintii.”

Războaiele cetăţii se poartă de la distanţa, de la un panou de comandă. Populaţia are o armă albă, un bilet în mâna care trebuie ghidată spre o tabară sau alta. Cum procedăm? Simplu. Trebuie să fim în reţea, aşa cum indirect suregerează Villasante. Nu demult circula o afirmaţie nu eşti pe Facebook, nu exişti. Sau e cineva care să nu aibă date în sau pe telefon, să nu trimită whatsapp-⁠uri, să nu dea like-⁠uri, să nu tag-⁠uiască (permiteţi-⁠mi licenţa) a photo? Nici vorbă. A nu se înţelege că vreau să condamn astfel de manifestări. Nu, din contră, consider că, filtrată de prieteni de toate culorile, titlurile par mai jucăuşe (toţi ne străduim şi părem că ştimnr-08-SAM_2226 ce alegem!), presa devine mai comestibilă, iar comentariile, care devin din ce în ce mai elaborate, fie te îmbie, fie îţi repugnă. Lucru pozitiv, de altfel; mai periculos e să nu-⁠ţi producă nicio stare.

Reţelele de socializare (în Spania, după modelul primei doamne de la Casa Albă, al cărei discurs din 2012 a fost compus din fraze de 140 de caractere, limita permisă la acea dată de Twitter, aleşii preferă aceleaşi mesaje concise  de pe Twitter, distribuite apoi pe Facebook) au fost motorul alegerilor prezidenţiale din decembrie anul trecut. Îndemnuri de participare la vot, comentarii, tag-⁠uri, emoticoane, mesaje, videouri, fotografii, filmuleţe, păreri – toate şi-⁠au găsit locul pe reţeaua Facebook. Practic, românii se transformaseră cu toţii în jurnalişti, îşi creau propriile ştiri cu ei, despre ei. O febră infernală pusese stăpânire pe grupurile care se adunaseră, ca pentru finala unei cupe de fotbal, în casa unuia dintre prieteni să vadă ce se întâmplă cu ţara.

Şi se vedeau pe ei înşişi şi pe alţii, îngrămădiţi şi zgribuliţi, în faţa ambasadelor.

Se adunaseră la Ambasada de la Paris 2000 de persoane la ora închiderii secţiilor de vot, 500 la Londra1 sau câte 1000 de persoane în faţa fiecărei instituţii: Consultatul şi ICR Londra2. La Birmingham3, din declaraţii aflăm că la coadă peste 300 de persoane aşteptau câte 4 ore, după unii, sau câte 2 ore, după alţii, la München se înregistrau aproximativ 10004 de persoane care aşteptau 3-⁠4 ore. Alte surse se rezumă doar la titluri de tipul: Cozi interminabile/infernale/impresionante şi totuşi, în ciuda ritmului lent în care presa vuieşte că s-⁠ar fi votat, s-⁠au predat saci cu buletine de vot5. Scorul era strâns, exit-⁠poll-⁠urile erau egal împărţite: două îl dădeau câştigător pe unul, alte două pe celălalt.

Căutăm pe aceleaşi site-⁠uri să vedem cum a fost repartizat votul diasporei (în România e destul de clar, cu harta colorată roş-⁠albastru în faţă), însă primim următorul mesaj de la Gândul6:
Gândul vă va ţine la curent… reveniţi. Totuşi, aflăm ca „378.811 de români din diaspora au votat la al doilea tur al alegerilor prezidenţiale, faţă de peste 160.00 la scrutinul din 2 noiembre, cei mai mulţi votanţi fiind din Italia, Spania, Republica Moldova, Marea Britanie, SUA, Germania şi Franţa, a anunţat, luni, Biroul Electoral Central”.

Ştirile Protv anunţă aceeaşi repartiţie: „Cei mai mulţi votanţi s-⁠au înregistrat în Italia (94.758), Spania (83.153), Republica Moldova (35.630), Marea Britanie (24.474), Franţa (16.114) şi Germania (16.716)…”. Voturile din diaspora, precizează aceeaşi sursă, înseamnă aproape 3% din numărul total  de voturi, urmând a decide, fără îndoială, cine va fi preşedintele României7.

Citându-⁠l pe unul din liderii dreptei, România TV precizează că diferenţa între cei doi candidaţi o reprezintă un milion de voturi8. O postare anterioară a aceleiaşi surse sublinia că, în primul tur, diferenţa era tot de un milion de voturi în favoarea canditatului stângii9.

Deci diferenţa finală între cei doi a fost de 2 milioane de voturi, unul pe care l-⁠a pierdut candidatul favorit din primul tur şi altul câştigat de celălalt, care, după un simplu calcul matematic, nu este rezultatul celor peste 350 de mii de voturi din diaspora, aşa cum se afirmă.

Toate publicaţiile afirmă faptul că în al doilea tur, în diaspora, au votat mult mai mulţi români10:
„Peste 360.000 de români din diaspora au votat până la ora 23:00 la cel de-⁠al doilea tur al alegerilor prezidenţiale, faţă de peste 150.000 la scrutinul din 2 noiembrie”. Din voturile lor, candidatul dreptei a obţinut 89,68%, în timp ce candidatul stângii a obţinut doar 10,32%, conform numărătorii făcute de ACL11.

În ţară, unul dintre candidaţi a câştigat în 19 judeţe, în timp ce celălalt în 22 (am inclus aici şi Bucureştiul). Înseamnă că 3 judeţe au adus aproape un milion şi trei sferturi de voturi, pentru dreapta.

Tot Gândul12 ne mai furnizează o informaţie care poate să răspundă la întrebările noastre:
„Numărul total al alegătorilor care s-⁠au prezentat la urne este de 11.719.344, dintre care 10.042.721 au votat la secţia de votare în a cărei rază teritorială domiciliază, pe listele electorale permanente, 1.569.668 au votat în altă localitate decât cea de domiciliu, iar 106.955 cu urna mobilă.”

Digi2413 ne prezintă o statistică a prezenţei la vot până la ora 13:00, astfel încât putem afla câţi români au votat pe oră în diaspora. Ştiind că secţiile de votare s-⁠au deschis la ora 7:00 şi s-⁠au închis la ora 21:00, putem desena următorul grafic:
Îmi mai permit o analiză a cozilor interminabile din localităţile din diaspora care nu s-⁠au aflat pe primul loc în ceea ce priveşte numărul de voturi, dar care s-⁠au făcut remarcate printr-⁠o prezenţă masivă şi chiar prin violenţă.

Economica20 preia informaţii de pe pagina Ministerului Muncii din România care a contorizat, la sfârşitul anului 2013, 200 de mii de români care lucrează în Franţa şi care au drept de vot; or, dintre aceştia nu toţi stau la Paris. În Marea Britanie, aceeaşi sursă ne spune că sunt 110. 000, care nici ei nu sunt împărţiţi doar între Birmingham şi Londra.

Ne întrebăm cum de s-⁠au concentrat atâţia votanţi la Birmingham, Londra şi Paris?

Şi să ne mai întrebăm care e profilul românilor de la Paris. Din informaţiile pe care le avem, la Paris, românii sunt profesori, doctori, ingineri. Institutul Naţional de Statistică francez precizează că motivul profesional este cel care îi determină pe români şi bulgari să migreze în Franţa21. Liberation22 deplânge faptul că este chiar o pierdere pentru Franţa că sunt aşa de puţini români:
„Aujourd’hui, 1,6 à 2 millions de Roumains vivent et travaillent à l’étranger, mais très peu en France… Il y a près d’un demi-⁠million de Roumains en Italie, presque autant en Espagne… Pourtant, en France, tout devrait être plus facile pour les Roumains, qui sont francophones, comme les Français l’ont découvert au début des années 90. C’est une perte pour la France.”

Le Monde23 încheia în noiembrie 2014 articolul intitulat Un quart de nouveau medecins en France ont un diplôme étranger, cu următoarea afirmaţie: „Actuellement, 840 médecins généralistes exerçant en France sont nés en Roumanie”.

Să se fi năpustit aceştia cu ură şi cu violenţă, să fi pierdut decenţa? Personal, nu ştiu să răspund la această întrebare.

Şi mai surprinde un lucru, anunţat de Mediafax24:
„Zeci de mii de români au stat la cozi la secţiile de votare din Europa, unii dintre ei aşteptând încă de la orele 5.00-⁠6.00 dimineaţa, înainte de deschiderea secţiilor de votare.”

Bieţii români din diaspora care se chinuie din greu să-⁠şi câştige existenţa se trezesc până şi duminica la 4:00 ca să voteze…

Sau poate că erau turişti care tocmai atunci aterizaseră…
Sau poate, reluându-⁠l pe Brânzovenescu, să fi fost o manoperă grosolană, ca să intimideze pe câţiva nehotărâţi…

„Aşa-⁠în democráţie cei tari
Frâng legile fără nice-⁠o frică
Şi din zi-⁠în zi făcându-⁠să mai mari
Peste toţi ceialalţi să rădică,
Iar’ între sine făr’ contenire
Să luptă pentru protimisire”
Ion Budai-⁠Deleanu, Ţiganiada

■ Referinţe bibliografice

Caragiale, I.L. 1884. O scrisoare pierdută, https:// ro.wikisource.org/wiki/O_scrisoare_pierdută
Budai-⁠Deleanu, Ion. 1812. Ţiganiada, https://ro.wikisource.org/wiki/Ţiganiada/Cântecu_X
Villasante, Tomás. 2014. Redes de vida desbordantes [Reţele de viaţă debordante], Madrid: Catarata.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest