Contemporanul » Românii de pretutindeni » Dan Ghiţescu sau… romancierul care (re)vine în est

Dan Ghiţescu sau… romancierul care (re)vine în est

dan-anghelescu-fotoCondamnarea regimului comunist, recunoaşterea criminalităţii şi ilegitimităţii ce au caracterizat întreaga lui existenţă s-⁠au dovedit destul de palide, existând tendinţe, abia disimulate, de trivializare a unor asemenea atitudini. Simultan se manifestă şi o discretă, dar evidentă, tentativă de opacizare (şi pe multiple paliere) a memoriei.

Regizor de teatru şi televiziune (activ timp de două decenii la televiziunea de Stat din Québec), cronicar, reporter, analist de politică interna­ţională, într-⁠un cuvânt publicist ale cărui prezenţe s-⁠au făcut remarcate atât în presa diasporei române din spaţiul nord-⁠american, cât şi în publicaţiile de limba franceză, Dan Ghiţescu şi-⁠a apropriat, de-⁠o vreme încoace, dificila îndeletnicire de romancier. Omul care vine din est#1 – cel mai recent roman al său – reconfirmă pe deplin calităţile pe care comentatorii (amintim între aceştia pe Doina Uricariu, Alex Stefănescu, Ion Cocora, Alexandru Darian sau Liviu Tudor Samuilă) le-⁠au remarcat în, nu prea multe, romanele apărute sub numele său.

Chiar de la primele pagini cititorul se convinge că vocaţia de narator al lui Dan Ghiţescu nu poate fi pusă la îndoială. Relatările au ritm, suspansul articulează discret alchimiile povestirii, iar construcţia epică se eşafodează cu un remarcabil simţ al proporţiilor, dar şi cu o naturaleţe şi un dinamism ce par să-⁠i fie proprii. Experienţa şi exerciţiul scriiturii jurnalistice se lasă întrezărite în caracterul sobru şi lapidaritatea discursului, ca şi în tăietura oarecum severă a frazelor. Totodată proza beneficiază de ochiul format al regizorului de teatru, cel ce evaluează/supervizează, în an­samblu şi în amănunt, configuraţia potenţială a unei scene (desigur ima­ginare) pe fondul căreia story-⁠ul e derulat cu remarcabilă dezinvoltură; „povestaşul” gândeşte şi modelează situaţiile, sensurile, reverberaţiile/halo­urile fiecărui cuvânt pus în pagină, iar pe deasupra orchestrează o întreagă imagistică virtuală a fiecărui moment zămislit prin cuvânt. (Să spunem că şi în proza despre care vorbim se manifestă un fenomen oarecum misterios: ca în orice autentic fapt de artă subzistă aici şi fantasma unui anume peisaj al interiorităţii. Gilles Deleuse o întrezărea până şi în arta noniconică a muzicii.)

 Considerată sub raportul capacităţilor sale expresive – cu o sobrietate nu lipsită, totuşi, de un fast al desfăşurărilor – scriitura acestui autor a mai fost analizată cu meritată atenţie. În ceea ce ne priveşte nu vom mai intra în detaliile unui asemenea demers dat fiind că ele au fost aduse la lumină de comentatorii amintiţi.

Cartea lui Dan Ghiţescu devine însă interesantă şi dintr-⁠o cu totul altă perspectivă. Despre un prozator ale cărui romane îşi fac apariţia după anii ’90 ar fi normal să încercăm o decelare a modului în care el se încadrează pe coordonatele literaturii diasporei române actuale. Uneori însă până şi evidenţele pot deveni falacioase. Este o ecuaţie în care, nu odată, intervine un paradoxal spirit al cărţilor, deloc dispus să ţină seamă de catalogări, de perioade, de convenţii sau de predispoziţiile cu care ne apropiem de un anume scriitor. Mai mult decât atât, când vine vorba despre timp, apartenenţele devin parcă şi mai ciudate cu atât mai mult atunci când, iniţial, păreau să impună impresia că totul fusese prestabilit. Este şi cazul autorului despre care vorbim unde surprinde prezenţa unui ceva cu totul aparte, mai precis un alt aer decât cel pe care eram tentaţi să-⁠l anticipăm. Aşa se face că ne regăsim în atmosfera, cumva clasicizată, a cărţilor (din păcate prea puţin cunoscute şi comentate) şi a tematicilor ce au dominat literatura exilului românesc. Apropierile devin şi mai clare atunci când procedăm la o scurtă trecere în revistă a bibliografiei lui Dan Ghiţescu: în 1997 publica Zodia Cameleonului, o carte despre destinele mutilate în gulagul românesc. În 2002, sub titlul La răsărit apune soarele relua, în viziune proprie, povestea finalului prieteniei dintre Panait Istrati şi Romain Rolland. Vers l’autre flamme, cartea incendiară a celor trei autori (Panait Istrati, Victor Serge şi Boris Suvarin) apărută la editura pariziană Rieder declanşase, la vremea ei, în presa occidentală de stânga, un veritabil linşaj mediatic instrumentat de fostul prieten al lui Istrati, Henri Barbusse. Şi acest subiect confirmă, indirect, propensiunea specială a prozatorului faţă de problematica ce a preocupat, îndelung şi în profunzime, lumea scriitoricească a exilului românesc. De altfel aceasta capătă un relief cât se poate de consistent, vizibil pentru toţi cei care au fost în măsură să se preocupe de studierea articolelor, foiletoanelor, a comentariilor, notelor de jurnal şi chiar a corespondenţei unor Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Popescu, fraţii Ciorănescu şi a majorităţii celor care semnau în reviste.2# (Se întâlnesc acolo situaţii şi stări de fapt care la vremea respectivă au avut legături cu numele unor Panait Istrati, Boris Suvarin, André Gide, Albert Camus sau Arthur Koestler.) Scrierile lui Dan Ghiţescu – într-⁠o manieră, desigur, indirectă – gravitează în jurul aceluiaşi ambitus de preocupări şi, parcă se simte cumva, că a parcurs şi Darkness at Noon, atât de comentata carte a lui Koestler, cel care scria, despre sine, că s-⁠a născut „când soarele apunea peste Era Raţiunii”. Deşi e o apariţie târzie în lumea romanului (spunem aceasta şi din perspectiva faptului că nu îl vom afla inclus între scriitorii din Enciclopedia exilului literar a lui Florin Manolescu), ca autor se vădeşte apropiat atât esteticii cât şi tematicilor literare ale exilului. O asemenea impresie se reconfirmă şi în paginile unui alt, notabil, eşafodaj romanesc: Noaptea nu aparţine nimănui. Mereu obsedantul (pentru noi, dar nu numai) destin al marelui poet exilat, Ovidius, (Publius Ovidius Naso), este – şi el – readus într-⁠o nouă variantă. Apropierile de o asemenea temă nu au de ce să surprindă, date fiind circumstanţele. Prozatori sau poeţi (să ne amintim şi de textele unor Ştefan Baciu, Horia Stamatu, Busuioceanu sau Vintilă Horia), pentru cei aflaţi în bejenie exilul a constituit o temă fundamentală, dominantă. De data aceasta, aici, pare să fie vorba şi despre altceva. Ţinând seama de ce şi cum respiră scrisul lui Dan Ghiţescu (în coloratura lui interioară) suntem înclinaţi să credem că prin respectiva reluare autorul încerca să opereze o subtilă trimitere către unul dintre extrem de mediatizatele momente ale literaturii din exil: acordarea premiului Goncourt lui Vintilă Horia pentru romanul Dumnezeu s-⁠a născut în exil, dar şi celebra cabală care a urmat. Apariţia cărţii la editura Fayard (cu prefaţa lui Daniel Rops, membru al Academiei Franceze) dăduse naştere unui episod care – prin multiplele lui conotaţii – are şi astăzi o încărcătură cu totul specială. Putem deci presupune că pentru Dan Ghiţescu acel eveniment a rămas profund contrariant, atât prin dublul aspect al implicaţiilor (literare, dar şi politice), cât şi prin aceea că – şi după căderea totalitarismului – este lăsat în uitare. Ne lamentăm că literatura română nu are un premiu Nobel, dar faptul că a existat un premiu Goncourt nu pare să intereseze pe nimeni. În manualele de literatură pentru liceu Vintilă Horia nu există. Evident: problema gravă a prezentului nostru (o identifica perfect scriitorul şi academicianul Nicolae Breban) apare în incapacitatea de a cultiva „spiritul în care se receptează valorile#3”. Aspectul este de altfel vizibil – şi chiar cu asupra de măsură – în istoriile literare apărute în perioada post-⁠decembristă. De unde se vede că sintagma pusă în circulaţie de cel care ne-⁠a „dat” Animale bolnave reverberează undeva în nebănuite şi tenebroase profunzimi. Cât despre varianta lui Dan Ghiţescu – despre însinguratul de la Pontul Euxin – ne putem întreba dacă nu cumva, în viziunea romancierului exilul nu a căpătat, între timp, cu totul alte chipuri. Vintilă Horia scria despre cartea sa: „Eu lansam contemporanilor mei un mesaj de speranţă/…/ Mă ridicam împotriva totalitarismelor de oriunde ar fi venit, împotriva oricărei idei de constrângere şi umilire, împotriva oricărei forme de opresiune individuală sau colectivă…” Cum şi în ce anume se concretizează reuşita şi mesajul cărţii (cu acelaşi personaj) intitulată de Dan Ghiţescu Noaptea nu aparţine nimănui? Un lapidar fragment al comentariului datorat lui Ion Cocora este, cred, edificator: „Înainte de a citi romanul lui Dan Ghiţescu/…/ mă întrebam ce se mai poate spune nou după Vintilă Horia. Şi s-⁠a putut.”

Omul care vine din est lasă impresia că autorul intenţionează o resuscitare a literaturii exilului şi a tuturor mărturiilor ei privitoare la un anume timp. Este, în esenţă, o pledoarie pentru o etică a neuitării. (Implicit, conturându-⁠se astfel şi o anume estetică a acesteia!) Oricum, tentativa lui Dan Ghiţescu de a ne situa în…, de a ne provoca la o (re)gândire //(re)memorare a unei istorii (sfidător de) recente se situează à rebours faţă de paradoxala tendinţă a unui prezent tot mai dispus să-⁠şi ignore trecutul. Cartea capătă astfel o poziţie singulară, situându-⁠se în siajul interogaţiilor tot mai intens preocupate de o stabilire a locului pe care istoria recentă trebuie să-⁠l ocupe într-⁠o epocă ce tinde, tot mai evident, să aparţină uitării. Am putea identifica aici un moment de criză, de vreme ce lucrurile par să fi atins deja o asemenea amploare încât istoricului englez Tony Judt (profesor la New York University, director al Remarque Institute dedicat studiilor europene) consi­dera (într-⁠o întreagă serie de eseuri) că e necesar să semnaleze dificultatea cu care ne confruntăm în descifrarea secolului XX care tocmai s-⁠a încheiat. „Cu prea multă încredere şi fără să ne gândim prea mult, spunea el, am lăsat secolul XX în urmă şi am păşit cu mândrie în secolul următor, înfăşat în jumătăţi de adevăr egoiste: triumful Vestului, sfârşitul Istoriei, momentul american unipolar, dezvoltarea inevitabilă a globalizării şi a pieţei libere./…./ Ideea că acela a fost trecutul, iar acesta este prezentul/…/ am şi insistat – în privinţa estimărilor noastre/…/ că trecutul nu ne poate învăţa nimic interesant. Continuăm să credem că trăim într-⁠o lume nouă; că riscurile şi oportunităţile pe care le prezintă nu au precedent./…/ Am fost surprins, continuă Tony Judt, în repetate rânduri de această insistenţă perversă a contemporanilor de a nu înţelege contextul dilemelor din prezent/…/… de a încerca din răsputeri mai degrabă să uite decât să-⁠şi amintească. /…/ Trecutul recent ne va mai influenţa, probabil, câţiva ani de acum încolo4#.”

Adevărul şi gravitatea unei asemenea concluzii trebuie să dea de gândit. De altfel e suficient să reflectăm asupra destinului actual al literaturii şi personalităţilor exilului, la tăcerea suspectă care continuă să le acopere şi după trecerea unui aproape sfert de veac. Înţelegem astfel că şi printre noi sunt mulţi care încercă din răsputeri mai degrabă să uite decât să-⁠şi amintească. Iată de ce romanul lui Dan Ghiţescu rămâne cu totul străin şi depărtat de problematica ce preocupă, literar vorbind, actuala diasporă şi, prin forţa evidenţei, se revendică în sfera tematică a acelei literaturi ce se năştea sub semnele unui cataclism al istoriei. Se resimte şi aici adierea unui sentiment tragic al existenţei istorice5 şi al ideii de decădere dintr-⁠o ontologie originară, ambele amintind rostirile de altcândva ale profesorului Nae Ionescu. Ecourile viziunilor lui Mircea Eliade asupra omului modern, cel care „a pierdut conştiinţa realităţilor spirituale” şi pentru care „anam­neza sacrului s-⁠a stins#6” nu sunt nici ele foarte departe.

Omul care vine din est apare ca un remember dedicat unui moment de Apocalipsă: Apocalipsa unei naţiuni, a unei culturi, a unei lumi care ne-⁠a fost furată, a ideilor despre libertate, despre Om şi Umanitate. În spiritul cunoscut al literaturii exilului, romanul continuă demantelarea falacioasei utopii comuniste şi – ca act de cultură – aspiră la demnitatea unui purtător de cuvânt al uneia dintre victimele (partea nefericită!) istoriei. Stranietatea apare în aceea că, astăzi, vechea opoziţie faţă de totalitarism a devenit mai mult o abstracţiune, irelevantă pentru lumea de azi, ceva singular şi – raportându-⁠ne la cărţile autorilor din diaspora – quasi inexistent (în aparenţă inutil şi neglijabil) pentru preocupările actuale. Spiritul exilului îl mai regăsim uneori, destul de rar, în unele apariţii recente (dar venite cumva din urmă, deloc sau foarte puţin comentate) cum sunt cărţile semnate de Constantin Eretescu (un veteran, editor al revistei Lupta / The Fight) sau atât de tulburătoarea carte Urme pierdute (The lost footsteps) a legendarului Silviu Crăciunaş7#.

Omul care vine din est are un final la fel de semnificativ din perspectiva cu care s-⁠au confruntat cei desţăraţi după anii ’90. Mă gândesc la Vintilă Horia, Constantin Amariu şi la încă mulţi alţii. Faptul că îl abandonează pe cititor într-⁠o lume populată mai mult de întrebări decât de certitudini demonstrează că autorul chiar ştie să desluşească subteraneitatea contextului în care scrie şi căruia în fond i se adresează. Istoricul şi gânditorul englez ale cărui analize asupra prezentului au mai fost amintite aici (Tony Judt) pare să decodeze – şi de data aceasta – semnele ascunse ale timpurilor, chiar dacă sunt îngrijorătoare: „Barbaria trecutului recent al Europei, spune el, dublul întunecat împotriva căruia s-⁠a construit cu trudă Europa postbelică se află deja în afara câmpului memoriei pentru europenii mai tineri./…/…pentru ca trecutul Europei să ofere mai departe Europei prezente o învăţătură şi un ţel moral – istoria, subliniază el, va trebui să fie predată de la capăt fiecărei noi generaţii. Uniunea Europeană este, poate, un răspuns dat istoriei, dar ea nu poate fi un substitut8#”.

Însăşi existenţa romanului demonstrează că Dan Ghiţescu a înţeles şi a reflectat profund asupra fenomenelor din lumea de astăzi. Pentru el literatura este departe de a fi un act gratuit. Probabil şi pentru că în contemporaneitate se profilează – nu tocmai benignă – o dominaţie a aparenţelor. Dacă în privinţa nazismului, într-⁠o anume măsură, lucrurile par a fi căpătat o vizibilă claritate (în USA şi Marea Britanie s-⁠au iniţiat şi se desfăşoară cursuri obligatorii incluse până şi în curricula de liceu), referitor la comunism situaţiile devin dintr-⁠odată ceţoase! Ba chiar se întrevede o cultivare quasi premeditată a unui anume tip de amnezie ce atestă existenţa – subsidiară – a unui tacit şi monstruos consens de acceptare a ceea ce, cum spunea cineva, a devenit evident că reprezintă însăşi inacceptabilul!.. Este punctul nevralgic asupra căruia Tony Judt susţine şi chiar accentuează – sprijinindu-⁠se pe realităţi evidente şi uşor sesizabile – că vest-⁠europenii excelează. Şi e greu să nu-⁠i dăm crezare din moment ce un Nurenberg al comunismului n-⁠a existat şi – e limpede – că nici nu va exista într-⁠un viitor previzibil. Convingerea afirmată de unii gânditori, cum a fost de pildă Hannah Arendt că, după război, problema răului va deveni problema fundamentală a vieţii intelectuale din Europa, nici ea nu pare să se confirme. Răul totalitar, răul genocidar – astfel definit în lumea mileniului trei – este departe de a fi devenit o Problemă!

Dintr-⁠o asemenea perspectivă nici România nu comportă diferenţe notabile. Condamnarea regimului comunist, recunoaşterea criminalităţii şi ilegitimităţii ce au caracterizat întreaga lui existenţă s-⁠au dovedit destul de palide, existând tendinţe, abia disimulate, de trivializare a unor asemenea atitudini. Simultan se manifestă şi o discretă, dar evidentă, tentativă de opacizare (pe multiple paliere) a memoriei. Desluşim reziduuri ale mentalităţii induse de totalitarism în tendinţele evidente de a nu gândi/ regândi, a nu înţelege, a nu discerne, ba chiar a estompa semnificaţia evenimentelor din istoria noastră recentă. Este ceea ce inoculează – încă inconsistentei, fragilei şi vulnerabilei noastre democraţii – entropie, vacuitate şi vid spiritual.

Ultima parte a cărţii lui Dan Ghiţescu ne spune câte ceva despre toate acestea şi – în plus – ne oferă un profund subiect de reflecţie.

1. Dan Ghiţescu, Omul care vine din est, ed. Maşina de scris, Bucureşti, 2012, prefaţă, Alex Ştefănescu.
2. În esenţă, problematica atinsă acolo are incidenţe cu dramatica criză a intelighenţiei occidentale (să-⁠l amitim doar pe J.P. Sartre), intransigentă faţă de slăbiciunile democraţiei, dar indulgentă faţă de crimele abominabile comise în numele şi în spiritul unei aşa-⁠zise bune doctrine!
3. Nicolae Breban, Trădarea Criticii, ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2009, p. 14.
4. Tony Judt, Reflecţii asupra unui secol XX uitat, ed. Polirom, Iaşi, 2011, pp.11-⁠12.
5. Nae Ionescu, Roza vînturilor, Bucureşti, 1937, p. 442.
6. Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, ed. Dacia, Cluj-⁠Napoca, 1980, p. 296.
7. Câteva informaţii semnificative despre cartea lui Silviu Crăciunaş: din cele 800 de pagini, scrise în limba română ale manuscrisului, în 1961 (la editura Collins-⁠Harvill) apar doar 400 pagini traduse în limba engleză de doamna Mabel Nandriş. Statul englez a cumpărat 20.000 de exemlare pentru reţeaua bibliotecilor britanice. Volumul a fost recenzat de cel mai important critic literar al momentului (John Mortimer) în Sunday Times. În anul de apariţie, se spune în postfaţa semnată de Dorana Coşoveanu, numai în Anglia au apărut peste 120 de cronici şi articole. Cartea a mai fost tradusă în Danemarca, Elveţia, Germania, Filanda, Franţa, Liban, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia, USA. În România cartea s-⁠a editat abia în anul 2000 (Editura Encilopedică) şi nu avem cunoştinţă dacă apariţia ei a fost semnalată, dacă s-⁠au publicat (sau nu?) undeva articole sau cronici.
8. Tony Judt, Epoca postbelică, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pp. 756, 757.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Dan Anghelescu

Dan Anghelescu, poet si eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania, director fondator al revistei internationale Carmina Balcanica si editor al revistei Lumina lina. Gracious Light din New York. Volume publicate: Si atunci ar [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest