Bunul meu prieten, îţi trimit câteva versuri scrise de două bune prietene ale României, poete de cotă înaltă la ora actuală în China. În titlu, am caligrafiat numele lor în pronunţie românească. În continuare, le voi nota numele în caractere chinezeşti şi în alfabet latin, 潇潇 Xiao Xiao şi 张 战 Zhang Zhan, aşa cum sunt receptate la ora actuală. Adaug neînsemnatelor mele rânduri portretele acestor două poete şi imagini ale mai multor tablouri semnate Xiao Xiao. Citeşte, te rog:
XIAO XIAO este poet şi pictor din Beijing. A publicat mai multe cărţi de poezie, pentru tine notez: Sub copac, femeia şi cântecul, Timpul mersului pe călcâie. Poemul narativ Plânset din altă lume a fost inclus între creaţiile feminine reprezentative ale deceniului 9 al secolului XX. A editat culegeri de poezie modernă, chineză şi universală. Într-una figurez şi eu. A participat cu tablouri la atâtea saloane de pictură, încât mi-ar fi imposibil să le notez aici. Cumpără-i un tablou. Ţi-l va vinde întovărăşit de un poem în caligrafie proprie, pentru că ea, indiferent dacă întâi a executat pictura sau mai întâi a scris poezia, caută sens aceleiaşi idei în ambele arte.
ZHANG ZHAN, născută în 1963, este din sud şi trăieşte în Changsha, capitala provinciei Hunan. Scrie de mică, dar a început să publice târziu, întâi în revistele literare. Cum ajunsese să fie căutată de redactori şi să i se ceară poezii şi iar poezii, a început să se ia în serios, mai ales că bărbatul ei este unul dintre romancierii chinezi în vogă. În anul 2010 şi-a strâns unele poeme în cartea Coliba de zahăr negru, Editura Jiangsu. Au urmat alte volume de poezie, însă îşi continuă meseria şi scrie mai mult pentru sertar, fiind profesor de literatură şi ziaristică la Institutul pedagogic nr. 1 Hunan.
XIAO XIAO
ÎI SPUN SUFLETULUI…
Vrei să fii fericit cu viteza o sută de mii
Să înlănţui iluziile de luni şi de ani
Să le scoţi pe gât
Să le arunci
Când deschizi ochii din fereastra temniţei
Respiri adânc, îţi palpezi venele
Fluctuaţiile cele mai fine, cele mai reale din adâncul sufletului
Cât zgomot vine dinspre duşmanii imaginari
Câte poticniri în sângele tău
Câte necroze din partea aceea întunecoasă
Nu vrei să laşi orice să devină posibil
Ai doar un singur trup, o inimă bătută de vânt
Pe spatele durerii scrie fericire
Fie ca greutăţile nefatale ale vieţii
Să se purifice pentru mine
Minimum şaizeci de secunde, maximum cât o să mai trăiesc
Xiao Xiao, 13 Martie 2009, dimineaţa
O PARTE
Versuri pentru tabloul meu
Am ascuns o parte a vieţii mele
Cu fiecare pensulă, în acest tablou
De cine să mă ascund
Prinsă în vâltoarea culorii în cerc
Visul se răspândeşte în direcţia opusă timpului
Ziua devine o spărtură a nopţii
Unde durerea e parte a iubirii
Aşa cum obişnuinţa iubirii se pierde în detalii
Şi iese din salon
Într-o clipită, sufletul se trezeşte în culoare
O umbră se întoarce la roşu, galben, albastru
Şi iar amestec viaţa în verde curent
Moartea o abstractizez în lac negru
Xiao Xiao, 4 Mai 2008, în Beijing
ZHANG ZHAN
CREDIT
Lui Haizi
Fratele meu, această poezie înfometată – creditorul meu
Mă prinde, an după an
Fiecare fărâmă de verb, semn de punctuaţie, frântură de frază
Îmi intră în carne şi-n sânge, îmi unge oasele
Se desprinde din mine
La fel ca noi
Trăitori pe planeta asta
Minoritate perpetuă – poeţii
Cu o piatră singură, imensă
Radem amarul şi greul cel negru
Pentru a da la iveală aurul
În negura de la marginea lumii
Scânteiem
Xiao Xiao, 2014
CADOU PENTRU UN OM
Am de gând să adun norii
La fel cum înainte de a ploua
Adun hainele tale
La vară, voi culege mai multe stele
Să-ţi pregătesc o găleată de îngheţată
Se înserează
Când vei apărea pe potecă, venind de departe
O să te strig
Vreau să păstrez buchetul acesta de gardenie
Să pot vedea chipul tău neliniştit
Te-aş călca pe picior
Să urli de durere
Declam un descântec zen în fiecare ceai pe care ţi-l pregătesc
Îngân versete buddhiste de câte ori te strig
O să mă strecor printr-o poartă îngustă a timpului
Să intru în copilăria ta
Mă apropii nevăzută şi îţi şterg nasul
Vreau să te văd cum te faci mare
Vreau să îmbătrânesc cu tine
Ah, tu eşti stânca rostogolindu-se pe muntele acela
Vreau să ne simţim amândoi lipsa
Vreau să se întindă pustiul şi în inima ta
Zhang Zhan, 2014
NOAPTEA PE MUNTE
Cobor de-alungul pârâului pe drumul în spirală
Trec de Golful cu Peşti, de fluviul Regele Dragon, de izvorul Apa Rece
Drumul e abrupt, îngust
Stânci uriaşe, ca nişte paravane
Pârâului nu-i pasă de drum
Şipoteşte într-una
Unde se duce? Unde mă duc?
Noapte cu suişuri şi coborâşuri, ca galopul unui cal negru
Sprayul de nas în fereastră
Brusc, o pasăre de noapte taie cerul ca un demon
Ţipătul trece peste fluviu
Închid fereastra
O stea izolată pe o latură a cerului
Ador noaptea aceasta neagră
Un om desparte siluetele grele al munţilor
De parcă o singură barcă
Se agită pe valuri de piatră
Iubesc singurătatea
Ah, iubesc singurătatea scânteietoare a acestei perle negre
De parcă se stăvede prin stâncă
Şi se înşurubează adânc în inima mea
Şi tu, pârâu, pârâu
Tu îţi vezi de drumul peste stâncile
Care-ţi aţin calea
Asta e, tu ţi-ai găsit drumul
Zhang Zhan, 2015
