Contemporanul » Revista revistelor » C. Stănescu: Ulise în arhiva lui Rebreanu

C. Stănescu: Ulise în arhiva lui Rebreanu

Revistele literare n-⁠au ochi sau prea mult timp pentru lucrurile cu adevărat importante ce se mai petrec în istoria literaturii române de la origini şi până în prezent!

Prinse, direct sau indirect, în vârtejul războinic pe care câţiva nemulţumiţi cu soarta l-⁠au iscat în viaţa literară de azi, se vede că revistele literare n-⁠au ochi sau prea mult timp pentru lucrurile cu adevărat importante ce se mai petrec în istoria literaturii române de la origini şi până în prezent! Orişice s-⁠ar spune şi în oricâte războaie, drepte ori nedrepte ar lupta, noii şi chiar vechii critici literari au rămas revista-presei-reprezen-nr-05-2014datori, spre ruşinea lor, cu menţionarea şi discutarea cuvenită a unui „război” sfârşit cu un act editorial de proporţii monumentale: încheierea (şi ea relativă!) a ediţiei critice integrale a operei lui Liviu Rebreanu de către Niculae Gheran. E un veritabil triumf de care un alt mare editor, istoric şi critic literar precum Perpessicius n-⁠a mai apucat să se bucure: excepţiile, ca aceea ilustrată acum de monumentul literar al lui Niculae Gheran confirmă trista regulă a zidului început şi neisprăvit din balada Meşterului Manole. N-⁠au lipsit, cu tot triumful de la capătul acestui război cu vremurile, momentele de cumpănă care puteau bloca ori amâna într-⁠un viitor nesigur opera începută în 1968 de istoricul literar ce debutase editorial, la 26 de ani, în 1955, cu o valoroasă monografie despre Gheorghe Brăescu. Istoria ediţiei integrale Rebreanu este ea însăşi o epopee. Istoria unui asediu prelungit, a unui război de uzură, un război al nervilor, cu tablouri „odisseice” şi luptători căzuţi ori răniţi pe câmpul de bătaie, dar şi cu scene comice ori groteşti demne de romanele de epocă în care hoţii şi vardiştii se ţin unii de alţii, schimbându-⁠şi chiar rolurile, spre hazul galeriei de cititori naivi sau inocenţi, ieri ca şi azi. Niculae Gheran a trecut prin toate şi, spre gloria lui Rebreanu, a învins cutumele unei epoci (o jumătate de secol) care şi-⁠a lăsat urmele peste tot şi în felurite chipuri. Frânturi din acest „război” lung purtat pentru clasicul romanului românesc – un clasic care l-⁠a „înfrânt” cu romanul lui ţărănesc pe sincronistul E. Lovinescu, cel care, spre cinstea sa, rămâne primul şi cel mai convingător lăudător al lui „Ion”! – putem citi într-⁠un lung interviu pe care, generos, inconformistul editor şi istoric literar îl dăruieşte lui Florentin Popescu şi inimoasei sale reviste, „Bucureştiul literar şi artistic! (nr.12, decembrie 2015; nr.1, ianuarie 2016, nr.2, februarie 2016; nr.3, martie 2016). Împrumutat din „rătăcirile” unui Ulise după războiul troian, titlul acestui important interviu este suficient de elocvent: „În lipsa instrumentelor, fiecare cercetător e un aventurier osândit să rătăcească în junglă, pe risc propriu …” Să spun din capul locului că este vorba despre o „rătăcire” totuşi orientată, adaptată cu iscusinţă, ştiinţă, ingeniozitate şi promptitudine formelor sau diformităţilor de relief ideologic prin care celui „rătăcit” i-⁠a fost dat să treacă. „Terenul” operelor lui Rebreanu era unul accidentat, cu multe bariere, unele de netrecut, în dosul cărora opere de primă mână zăceau în carantină prelungită, suspectate deopotrivă de influenţa unor „rele” comportamente politice ale autorului, cât şi de strecurarea în paginile sale a ecourilor şi reflexelor verzui ale ideologiei practicate de câteva dintre personajele cărţii lui. Era vremea în care personajul literar confundat, din prostie sau dinadins, cu autorul însuşi îl târa pe acesta din urmă sub ochiul cenzurii, ramură a Securităţii care se „războia” necruţător cu cărţile autorilor vii sau morţi. Ponoasele inventate sau reale ale celor mai mulţi, decedaţi, le trăgeau editorii, criticii şi istoricii literari care se încumetau să intre în văgăuna (depozitul) primejdioasă din arhivele ce zăceau interzise ori accesibile cu permis special la Biblioteca Academiei RPR. Acolo a pătruns Niculae Gheran încercând şi izbutind să restituie ceea ce câteva decenii „vardiştii” cărţilor păstrau şi păzeau cu străşnicie la răcoare. „Cu jumătate de secol în urmă – spune Niculae Gheran – publicam la Editura pentru Literatură trei volume cu integrala nuvelisticii sale edite. Acţiune îndrăzneaţă, într-⁠o perioadă în care romane precum Adam şi Eva, Ciuleandra, Crăişorul, Jar şi Gorila erau desconsiderate, ba chiar – în cazul unora dintre ele – blamate ca tribut adus ideologiei fasciste. Chiar şi romanele Ion, Pădurea spânzuraţilor şi Răscoala nu fuseseră scutite de frizuri cenzoriale. Ne aflam într-⁠o perioadă – să-⁠i zicem de tranzit – în care mai uşor puteai reabilita critic o operă, decât s-⁠o publici mot à mot, motiv pentru care, redacţional vorbind, ediţiile clasicilor se numeau şi «croşetate» din cauza parantezelor drepte ce marcau imixtiunea în textul de bază. Nu-⁠i cazul seriei Opere – Rebreanu, în care convenisem cu cenzura să comentez anume fragmente «delicate» în subsolul paginilor, decât să foarfec textul.”

Firoscoşii, curajoşii de după măcel sau pur şi simplu ignoranţii pricipiali se vor opri cu un deget mustrător la tâmplă întrebându-⁠se şi întrebând „ce va să zică «convenisem cu cenzura»”? Ce fel de „pact” făcuse editorul cu această ramură a odioasei „Securităţi”?! Cu ce „preţ” a câştigat aprobarea să coboare în „subsolul” paginii compromisul explicativ referitor la „fragmentele delicate” politico-⁠ideologice din susul ei?! Nu se punea, în realitate, problema curajului pe care unii „curajoşi” de porunceală actuali o ridică pentru că nu de curaj era nevoie, ci de… tactică şi strategie, de inteligenţă şi ingeniozitate pentru a înşela, în chip salvator, securea cenzurii. De aici, din această confruntare cât un război lung şi obositor, unii au ieşit învigători, alţii au fost înfrânţi: editorul lui Rebreanu a izbutit, el ştie cum, să pună sub ochii cititorului pagina autentică neciopârţită a scriitorului în integritatea şi integralitatea ei. E mult, e puţin? E o veritabilă formă de eroism intelectual pe care ignoranţii de bună credinţă îl vor pricepe şi eventual aprecia dificil, iar „principialii” neamestecaţi în confruntări, dar cu pretenţii de dizidenţi nedovediţi îl vor respinge cu zâmbete superioare dacă nu cu o indignare prefabricată şi dezgustător de populistă. Mergând pe mâna lor intransigentă şi incoruptibilă, vom da peste „ideea” ce s-⁠a vânturat cu insistenţă într-⁠un lung interval din anii ’90, dacă nu cumva „ideea” a rămas până azi înfiptă în capetele lor. Anume, ca răspuns la asuprirea cărţilor sub regim dictatorial şi cu cenzura la uşă, ar fi trebuit şi ar fi fost mai bine (!) ca scriitorii din România, cei mari şi cei mici, să declanşeze o… grevă generală a scrisului românesc, realizând astfel visul luptătorilor de la diverse microfoane: visul „deşertului cultural” absolut care ne-⁠ar fi ridicat nemăsurat prestigiul într-⁠o Europă aflată mereu cu ochii pe noi şi, vai, dezolată că nu vede ceea ce aştepta să vadă. Scriitorii români, cu „şopârlele” lor cu tot, cu împotrivirea lor parabolică sau parodică şi cu strategiile de auto-⁠apărare ale unei critici literare performante şi curajoase în felul ei ce putea mai uşor să facă textele romancierilor, nuveliştilor, poeţilor şi dramaturgilor să „treacă” de bariera mortală a cenzurii – aceşti scriitori sub vremi n-⁠au voit să consimtă la „greva generală” a scrisului şi la „deşertul cultural” ca formă de împotrivire şi de supravieţuire. Editori şi istorici literari ca Niculae Gheran au întreţinut prin devotament şi profesionalism un climat în care, oricât de nesuferit, s-⁠au putut scrie şi publica poezii de nivel european, romane şi povestiri care oricât de revizuite rezistă şi azi în faţa exigenţelor unor cititori care ştiu să citească. Primii dintre aceştia sunt fireşte criticii lterari: unul dintre cei mai importanţi şi-⁠a intitulat chiar aşa o istorie a literaturii române „pentru cei care ştiu să citească”.

Editorul şi istoricul literar preocupat o viaţă întreagă de soarta operei lui Liviu Rebreanu i-⁠a dedicat acestuia, după debutul cu Gh. Brăescu, două cărţi importante: Tânărul Rebreanu (1986) şi Rebreanu – amiaza unei vieţi (1989), iar pentru întreaga lui contribuţie a primit un sac de premii, ale Uniunii Scriitorilor, ale Academiei şi alte prestigioase distincţii. Urma să publice spre sfârşitul epocii comuniste cel de al treilea volum, intitulat Glorie şi amurg, menit să prezinte viaţa romancierului dintre anii 1931 şi 1944. De ce n-⁠a apărut în timpul regimului comunist? Din cauza contradicţiei silite ivite între editor şi istoricul literar cu acelaşi nume. „Am socotit în final – spune Niculae Gheran – că-⁠i mai bine să amân redactarea, întrucât evocarea dreaptă a unor evenimente din existenţa scriitorului risca să-⁠mi dăuneze intenţiei de a-⁠i tipări integral opera. Ca avocat din oficiu în recursul în anulare a vechilor sentinţe pronunţate împotriva sa, aveam nevoie să-⁠l apăr, dovedind «că şi nimica mişcă», cum zicea Nenea Iancu. A se vedea echilibristica folosită la reabilitarea romanului Gorila, perfectă ca atletism juridic, dar şi prin omiterea unor documente din arhiva neştiută de nimeni, şi care, scoase atunci la iveală, m-⁠ar fi putut întoarce din drum. Nu-⁠i vorba de fapte infamante. Nu! Dar cum, potrivit Bibliei, omul greşeşte şi cu gândul, nu doar cu fapta, n-⁠aveam niciun motiv să relatez ce nu trebuia cunoscut, în condiţiile în care Rebreanu condiţionase publicarea jurnalului intim de trecerea a trei decenii după moartea sa.” Avem aici altă probă (dovadă!) a unei strategii puse în serviciul salvării şi editării operelor ce fuseseră sub obroc ori riscând să fie ciumpăvite. N. Gheran a ales să-⁠i salveze opera lui Rebreanu, amânându-⁠şi propria sa carte, ce i-⁠ar fi putut face rău editorului şi lui Rebreanu însuşi: această alegere spune mult despre devoţiunea editorului faţă de cel editat, unul dintre cei mai mari scriitori români. Cine poate pune la îndoială alegerea pe care a făcut-⁠o?! Ce-⁠i drept, recunoaşte editorul, decizia de a amâna, strategic, scrierea şi publicarea volumului Glorie şi amurg, va fi fost întărită şi de „slăbiciunea firii mele”, cum spune N. Gh., lăsându-⁠se sedus de prietenul Mircea Zaciu care l-⁠a rugat să colaboreze la cunoscutul lui Dicţionar… În fine, mai spune N. Gheran, „A mai existat un moment de cumpănă. Volumele anterioare (Tânărul Rebreanu şi Rebreanu – amiaza unei vieţi – n.n.) fuseseră elogiate de artileria grea a criticii noastre, în cap cu magistrul Şerban Cioculescu. Mai tânărul conicar Nicolae Manolescu, preţuind valoarea biobibliografică a lucrării, îşi exprimase însă insatisfacţia că nu sunt… romancier, că în lectură îi trântesc uşa în cap unde e mai interesant. Or, amărâtul de mine, deranjat de subiectivismul memorialisticii Rebrenilor, aflaţi de ambele părţi ale Carpaţilor, abordasem de la bun început o naraţie sobră, bazată strict pe documente, începând cu actele de botez, de şcolaritate şi căsătorie – nu totdeauna convergente cu cele de naştere ale Puiei –, la cele de arestare şi expulzare din ţară, acte de penitenciar, de percepţie – pentru vânzarea lucrurilor din casă, din cauza neachitării impozitelor – etc.etc. Departe gândul de mine de a face roman, cu atât mai puţin de a romanţa viaţa unui om, şi aşa bălmăjită pătimaş până atunci. Îl preţuiam mult pe Manolescu, de când, tineri, îl vizitam la Câmpina, observaţia lui de acum tăindu-⁠mi elanul, deşi tot el, cu un alt prilej, avea să mă considere «number one» în istoriografie rebreniană. De pierdut, nu s-⁠a pierdut însă nimic. O puzderie de studii, articole şi documente – publicate ulterior de mine în presă şi volume – acoperă şi perioada amintită.” Tot răul spre bine: poate că „insatisfacţia” lui N. Manolescu, împreună cu „puzderia” de articole şi volume ulterioare îl vor împinge pe Niculae Gheran spre o veritabilă, impunătoare operă, „Rebreniana”, aşa cum alţi doi mari editori şi istorici literari au publicat la capătul uriaşei lor munci intelectuale, Perpessicius, o „Eminesciană”, iar Şerban Cioculescu o „Caragialiană”.

Opere, la rândul lor, monumentale. Romancier independent, dezlegat de jurământul pentru Rebreanu, este Niculae Gheran în altă parte, în ciclul romanesc Arta de a fi păgubaş: o ficţiune memorialistică insolită, un „satirikon” gâlgâind de umor, o cronică eroi-⁠comică şi satirică şi, ce mai, o Ţiganiadă postmodernă despre revoluţia română de după aceea de la Ploieşti, care inaugurează o specie ca şi necunoscută în noua literatura română. Amintita „insatisfacţie” să fi stimulat şi ea o înclinaţie părăsită a „tânărului Gheran”, pofta ţinută multă vreme în cui de a fi romancier? Nu-⁠i exclus.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest