Contemporanul » Revista revistelor » C. Stănescu: Casa limbii române

C. Stănescu: Casa limbii române

În numărul din 2 octombrie 2015, România literară publica o prelegere academică extraordinară, importantă cât un document de stat cu privire la educaţia naţională. Prelegerea, rostită la Chişinău în Basarabia, se intitula „Casa Limbii Române”. Conferenţiarul, mare savant şi patriot român, era academicianul Solomon Marcus. Analiza minuţioasă a învăţării şi predării limbii române pe ambele maluri Theo-Dumitru-Radi-Popescu-afisale Prutului începea cu „un element care sare în ochi. Venit aici – spunea Solomon Marcus – am observat că „î” din „i” şi „â” din „a” au un alt statut în mediul academic de la Chişinău decât la Academia Română de la Bucureşti. Dar nu despre asta vreau să vorbesc …”, adăuga el. Nu voia, dar „vorbea despre asta”, evocând un război de o sută de ani între „î” şi „â”, între gramatică, istorie şi geografie, purtat nu doar în interiorul alfabetului cu literele lui din limba ce-⁠o vorbim, în cartea de citire, în scrisul cotidian din gazete şi reviste. „Mă voi referi, spunea Solomon Marcus, la viaţa internă din această Casă a Limbii Române şi o voi face având în vedere în mod special şcoala: manualele şcolare, programele, revistele şcolare, viaţa şcolară. Este greu să lupţi pe două fronturi, dar acţiunea asupra adversarului extern e considerabil redusă ca eficacitate dacă trebuie să faci faţă concomitent unui adversar intern. Să pornim în căutarea acestuia din urmă. Vom constata că de prea multe ori şcoala nu e un prieten al limbii române.” Mai departe demonstra, cu exemple concrete şi citate elocvente că abecedarul şi manualul „de comunicare” în limba română, limba învăţătorilor, a profesorilor şi varianta ei din revistele şcolare în care copiii vorbesc (scriu) în limba de lemn a celor maturi, precum şi programa de învăţământ din toate ciclurile şcolare reprezintă, practic, „adversarii interni” ai limbii române. Pe scurt, un acut semnal de alarmă, prelegerea extraordinară a lui Solomon Marcus conţinea în sine principiile şi conţinutul reformei radicale de a cărei urgentă înfăptuire depinde supravieţuirea „Casei Limbii Române” aflată sub agresiune pe ambele maluri ale Prutului. Am semnalat-⁠o ca atare, propunând „forurilor” ca prelegerea acad. Solomon Marcus să fie adoptată ca un document de stat şi de securitate naţională. Nu ştiu ce s-⁠a hotărât acolo sus. Ştiu că aici jos, pe pământ, Solomon Marcus s-⁠a săvârşit din viaţă în toiul acestei primăveri capricioase. La despărţirea de acest locuitor ilustru al Casei limbii române scriu acum în România literară (nr.13, 1 aprilie 2016 ) Gabriel Dimisianu („în lumea noastră, a literaţilor, a scriitorimii, a alcătuitorilor de gazete era întruchiparea spiritului înalt, a lucidităţii şi totodată a bunătăţii, a prieteniei”), Daniel Cristea Enache („dispariţia sa lasă nu unul, ci mai multe locuri goale în lumea noastră academică şi literară… Un intelectual care, spre deosebire de cei ce fac din problemele lor personale problemele tuturor, făcea din problemele tuturor problemele sale personale. Se implica în cauze care nu erau ale lui şi din a căror soluţionare nu obţinea un profit. El, un român evreu, a făcut mai mult şi mai durabil bine României decât legiuni de naţionalişti, iar patriotismul său, alături de meritul academic, intră în sentimentul de apartenenţă”), Mihai Zamfir („Despre el, mari specialişti contemporani din Europa şi America s-⁠au pronunţat superlativ; Marcus n-⁠a vorbit însă decât rareori despre el însuşi. Iar ultima sa pasiune, reformarea sistemului de educaţie din ţara noastră, poate fi trecută la acelaşi capitol al altruismului integral.”) Solomon Marcus a murit cu „Casa Limbii Române” pe buze: este cea mai înaltă şi veşnic actuală expresie a testamentului său spiritual. Vor şti „reformatorii” să traducă în viaţă aspiraţia de a trăi armonios în „Casa Limbii Române”?

GENERAŢIA DESCULŢĂ

După o considerabilă absenţă, Dumitru Radu Popescu se întoarce într-⁠o „vizită” memorabilă în paginile României literare căreia, ca preşedinte al U.S. i-⁠a fost şef în ultimul deceniu, cel „satanic”, din regimul comunist. Anunţat, pudic sau pudibond, la pagina I a revistei cu „Un eseu de D. R. Popescu”, eseul se intitulează, incomod, „Nicolae Ţic, generaţia desculţă, realismul socialist şi realismul capitalist”. Fără altă avere decât tălpile băşicate de alergătură pe ogoarele patriei şi printre „fiarele” din industriile româneşti ce vor lua, în vremea lui Nicolae Ceauşescu, proporţii faraonice, „generaţia desculţă” este una de publicişti, foiletonişti, nuvelişti şi povestitori, mulţi trecuţi prin „Şcoala de literatură” unde preda Mihail Sadoveanu, căutându-⁠l din ochi pe genialul adolescent Nicolae Labiş: „Fără familii p6-Dumitru-Radu-Popescuotenţate, fără neamuri cu elocvente studii ideologizante, fără cumetrii politice – scrie autorul Vânătorii regale – generaţia lui Nicole Ţic, Radu Cosaşu, Petre Sălcudeanu, Fănuş Neagu, Ion Lăncrănjan, Ion Băieşu, Alecu Ivan Ghilia, Teodor Mazilu, Paul Anghel, Ilie Purcaru, Ion Arieşeanu, Pavel Aioanei, Nicole Mărgineanu s-⁠a străduit să arate că structura timpului lor nu se baza pe absurdul lipsei oricărui adevăr – şi că, înainte de absurdul existenţial paradigmatic, absurdul social, politic, naturalist, palpabil poate ieşi de sub preş. Împroprietărirea ţăranilor, colectivizarea ţăranilor, şantierele naţionale Bumbeşti – Livezeni, restructurarea economică a Hunedoarei, Reşiţei, Galaţiului, fabricile de ciment, de vagoane, şantierele naţionale, alfabetizarea, învăţământul obligatoriu – intrau zilnic în filele ziarelor şi publicaţiilor la care fuseseră angajaţi condeierii generaţiei desculţe. Ţic, Fănuş, Cosaşu, Mazilu, Băieşu îi aveau în faţă, ca vârstă şi experienţă literară, pe Titus Popovici, Francisc Munteanu, dar mai ales îl aveau în prim-⁠plan pe proprietarul detaşamentului absurdităţii politice scânteiste, marele comunist-stalinist-⁠leninist-⁠anticapitalist, Siloviţă Borcan, metamorfozat peste ani cu luminările propriei sale conştiinţe, cu bucurie, cu fericire – nu prin chinuitoare lupte dostoievskiene cu el însuşi! – în cel mai aprig anticomunist-antisocialist, antimarxist, antileninist, antistalinist, procapitalist danubiano-pontic. Siloviţă Borcan a fost mereu un far scânteietor – prototipul exemplar al relaţiilor incestuoase cu toate politichiile!” Avem în faţă – în spate! – un peisaj uman pestriţ, o epocă istorică paradoxală şi absurdă, un şir de generaţii încrucişate „miciurinist” şi supravegheate „kaghebist” de o echipă în frunte cu cei mai capabili de a îmbrăca una după alta pieile cameleonului perfect, precum Borcan-⁠ul în care încape orice borhot politico-ideologic…

O minoră şi aparent benignă greşeală de corectură de la începutul citatului de mai sus („potenţată” în loc de „potentată”) poate deveni una majoră ce răstoarnă sensul şi istoria lucrurilor aşa cum au fost şi s-⁠au petrecut. Respectivele familii invocate de D.R.P. nu sunt „potenţate”, adică potenţiale ori posibile la un moment dat. Potentate şi instaurate cu mâna românească a „turcului” dintotdeauna în chip de domnii suverane, respectivele familii potentate denumesc şi anunţă o invazie ideologică de infractori politici cu piele de cameleon. Prototipul: Siloviţă Borcan dintr-⁠o lungă serie, campionul „relaţiilor incestuoase” de care vorbeşte romancierul scriind despre „generaţia desculţă” venită după dezastruoasa domnie a „realismului socialist” în viaţă şi în literatură. „Până au sosit la mal – scrie D.R.P. – scriitorii din generaţia şaizeci, care n-⁠au scris romane la început, ci, mai ales, poveştiri, ca să nu dea un raport la zi al complexităţii noilor oameni, prezentând mai ales nişte inşi suciţi, zgubilitici, scăpaţi din centurile ortodoxe ale zilei, Nicolae Ţic, Radu Cosaşu, Sălcudeanu, Lăncrănjan, Paul Anghel, Ghilia – au stricat comandamentele epocii realismului socialist şi i-⁠au trimis în rezervă pe fabricanţii oamenilor noi.” Cum au izbutit cei din generaţia desculţă să înşele aşteptările „realist-⁠socialiste” ale multiplului Siloviţă Borcan trimiţându-⁠i în rezervă pe fabricanţii oamenilor noi? Un fapt caracteristic din prima decadă a dictaturii proletariatului constă în mica „invazie” a literaturii de inspiraţie istorică: în înflorirea, subită, a acestei onorabile specii literare cameleonii de partid identifică „paseismul” şi „apolitismul” interbelic şi fuga de prezent a celor ce vin din „generaţia desculţă” cu prezentul la braţ. Partidul însuşi, prin aceşti critici avizaţi ai săi duce de aceea o campanie virulentă de combatere a „paseismului”. În cursul campaniei plouă cu indicaţii ce compun noul decalog şi corset al creaţiei literare: prezentul patriei socialiste şi făurirea omului nou sunt principalele, obligatoriile şi exclusivele „surse de inspiraţie” ale noii literaturi. Trecutul e „negru”. Noua generaţie, şaizecistă, „desculţă”, de publicişti, foiletonişti, povestitori ori nuvelişti, reporteri cu articole la gazete, ia de bună indicaţia partidului şi, lăsând la o parte „trecutul”, începe să se ocupe în cărţile ei de obsedantul prezent. Ei reprezintă valul de neoprit ce surpă „malul” indicaţiilor cărora, cu bună credinţă, li s-⁠au supus: ocupându-⁠se de prezent, dar ca de „Infern”. Un infern cu toate tragediile şi dramele lui ascunse şi preludat de comedia „interesului general”, cu „reţeta fericirii” a noilor parveniţi şi cu revolta de carton a „mielului turbat” dintr-⁠o bună piesă a lui Aurel Baranga (spectacol cu una din cele mai lungi cariere scenice!), cu praful şi mizeria de sub „Preşul” lui Ion Băieşu, cu adolescenţii şi copiii „ciudaţi”, atipici în context, intraţi pe „Poarta” lui Nicolae Velea, autorul unei povestiri, „În treacăt” (1962), în jurul căreia se şi dă „prima mare bătălie” din literatura cu parfum realist-⁠socialist. „Bătălia” cu infernul din „cancelaria” vremii continuă şi îşi cunoaşte apogeul în 1965, cu „Leul albastru” al lui D.R. Popescu. Nuvela, o capodoperă, apărută în „Luceafărul” e ţinută la propreală, în carantină (în „cuşcă”) aproape două decenii, până când, în 1981, scapă şi izbuteşte să intre într-⁠o carte. Va urma Biblia infernului – romanul apocaliptic „Vânătoarea regală”… Început, aşadar, cu asumarea entuziastă a indicaţiei partinice de a lăsa „trecutul negru” la o parte şi a se „ocupa” de prezent cu realizările lui, de a reflecta în opera lor caracterul luminos al vieţii şi actualităţii socialiste – drumul afirmării componenţilor generaţiei desculţe descoperă, „reflectă” şi divulgă întunecimea tot mai adâncă în care aluneca lumea românească sub dictatura comunistă. E o generaţie care a vrut să descopere lumina şi a dat peste întuneric. Este aici un merit cu atât mai mare şi mai semnificativ cu cât „reflectarea” literară a acestui proces social şi uman de proporţii seismice are loc în timp real, ficţiunea luându-⁠se la întrecere şi adesea chiar întrecând realitatea prezentului din care ea, urmând „indicaţia” partidului, se inspira! Traseul generaţiei desculţe va fi fost de aceea un drum lung şi obositor, o interminabilă cursă cu obstacole, fără plasă de protecţie, dar ireversibilă, de-⁠a lungul căreia unii s-⁠au pierdut ori au murit – ca Nicolae Velea – înainte de vreme. Pe Nicolae Ţic, prozator valoros şi publicist de cursă lungă îl evocă D.R.Popescu în eseul său din România literară. Îl evocă în postura de autor al unei cărţi trase într-⁠un tiraj de 10.000 de exemplare, dar o carte care n-⁠a apărut niciodată! S-⁠a tipărit sub titlul de „Doi oameni răi”, în 1957 (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Colecţia „Luceafărul”) şi a fost dată la topit. Cineva, bun prieten al lui Nicolae Ţic, a „furat” din tipografie un exemplar ajuns, după 1990, în mâna lui D.R. Popescu. Este doar un episod din lunga, nesfârşita bătălie cu absurdul şi pentru victoria „adevărului integral”, purtat pe umerii neîndoiţi ai acestei generaţii. Un adevăr greu de purtat, care nu le-⁠a rupt oasele. Eseul se încheie cu o comparaţie, superbă, între grădina cu Masa Tăcerii de la Tg. Jiu şi acea grădină a liniştii înspăimântate unde, în Renaşterea italiană, s-⁠a născut Decameronul lui Bocaccio, cu povestirile lui ce i-⁠au scăpat pe tinerii naratori înfricoşaţi de ciuma ce bântuia la Florenţa. Povestirile generaţiei desculţe, spune prozatorul, au redeşteptat „orizonturile literaturii noastre” pândite de „ciuma” realismului socialist: „E o victorie care trebuie aplaudată din răsputeri”. Aplaudă cineva? Deocamdată aplauzele vin din altă parte şi îndeosebi vin din locuri unde nimic nu e de aplaudat…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest