Contemporanul » Profil » Marian Victor Buciu: Terţiul tainic

Marian Victor Buciu: Terţiul tainic

Iată-⁠l pe Dumnezeul revelat de terţiul tainic inclus. „Dumnezeu este un dumnezeu al ordinii, spunea Jacob Böhme. Un dumnezeu care joacă zaruri, un dumnezeu care mânuieşte dezordinea pentru a crea ordinea. Dumnezeul care joacă zaruri este dumnezeul maieuticii.”

El, acest terţiu tainic (uneori i se adaugă un nou atribut: paşnic) inclus, teoretizat sau teorematizat în a zecea secţiune a lucrării, trece acum drept sensul şi rostul căutării umane. Pe o altă cale decât cea a gândirii în logica terţiului exclus. Această logică sau gândire, binară, este diabolică, utilă, dar nu apare şi bine localizată. BBasarab-nocolescu_fotinarul este înlăturat categoric, echivalat cu morbidul, sinuciderea sau prostia, căreia, am văzut, i se acordă un întreg capitol. Baza logicii cu sau-⁠sau, exclusiviste, este – teologic, religios – păcătoasă, iar biologic anti-⁠androgină (dar aici androginia nu este un reper admisibil), prin extensie antiumană. Să vedem de ce. Iată o notaţie foarte strânsă sintactic. „Fundamentul logicii binare: distincţia dintre bărbaţi şi femei. Păcatul originar.” Asta, s-⁠ar putea spune, în caz că Dumnezeu (actant acceptat în filosofia cosmologică întemeiată pe fizica cuantică) ar fi creat androginul, dar el a făcut bărbatul şi din el femeia, distincţi unul de celălalt. Creaţia divină pare fundată pe binar. Ce ne facem? Poeticianul teorematic nu e tulburat de nimic, nu-⁠şi pune problema astfel, şi face totul limpede potrivit modului său ternar de a utiliza logica. Pornind de la fiinţa umană şi sfârşind tot cu ea. Chiar şi acum, în era cuanticii şi a informaticii. „În era noastră informatică totul este confuzie. Marele Ordinator nu este un ordinator. Numai omul are privilegiul de a trăi codul secret al terţiului inclus.” Binaritatea, se pare, falsifică, dirijează falacios, reflexia şi prin intermediul informaticii. Singurul ghid omenesc infailibil este încrederea că într-⁠un plan superior al realităţii şi al gândirii al treilea este totuşi dat, existent. Punct fix şi de neclintit. „Semnul cel mai accesibil al terţiului inclus: imposibilitatea de manipulare.” Iată salvarea, să cunoşti terţiul inclus, a treia formă de cunoaştere, după cea ştiinţifică şi cea experimentală.

Trialectica „distinge falsul ternar al tristului terţiu exclus de adevăratul ternar al terţiului tainic inclus”. Ea a fost atacată de Raymond Abellio (1907-⁠1986, romancier şi filosof gnostic, autorul cărţii La Structure absolue, 1965) cu luciditate, pentru a se sustrage unei adevărate vrăjiri exercitată de terţiul tainic inclus. B. Nicolescu proclamă trisexualitatea, definită astfel: „Trisexualitatea este fundamentul drepturilor omului.” Există trinitate sexuală sau nu există nimic. „Toate fiinţele omeneşti sunt trisexuale. Nici bărbaţi, nici femei, nici androgini – trisexuaţi.” Teoremele acestea sunt poetice, ele nu se vor biologice sau anatomice. Bisexualitatea ar fi o chestiune de „estetică”. Doctrina religiei creştine, care nu substituie biologia cu poezia, ar putea ea oare să admită trisexualitatea? Acesta nu apare însă aici în conflict cu vreo doctrină religioasă, dar atacă sexologia, şi o face în numele iubirii. Al iubirii teorematico-⁠poetice. Iată în ce expresie: „Trisexualitatea este trialectică. Sexologia nu este decât o injurie adusă iubirii.” Mai sus, gânditorul celui de-⁠al treilea sex, aflat dincolo de femeie şi bărbat, respinsese „predicarea” eliberării sexuale. Tot în această secţiune suntem încredinţaţi de faptul că ştiinţa şi religia nu se substituie şi nu se atacă. „Desigur, ştiinţa nu este un substitut al unei căi spirituale, dar este calea regală spre poteca îngustă a terţiului tainic inclus.” Am crezut că logica terţiului inclus este largă, cuprinzătoare, pe deplin înţelegătoare? Iată că nu e aşa, ea conduce pe o cale strâmtă, rar şi greu dibuită.

Limbajul poetic, începând de la cuvânt, descoperă calea, de care nu se mai propune o apropiere translingvistică. Poeticul literar ajunge comun celui filosofic. Cele două comunică în limitele aceleiaşi realităţi misterioase. Cuvântul rămâne privilegiat. „Arma secretă a terţiului tainic inclus: cuvântul poetic.” Logica ternară autentică va conduce la realizarea efectiv-⁠afectivă a unui limbaj bun la toate modurile de comunicare. „Singura limbă universală este cea a terţiului tainic inclus. Nimeni nu va reuşi vreodată să o inventeze.” Pildele sau parabolele lui Isus Hristos ar deţine codul trialectic şi nu dialectic ori formal. Verbalizând în logică diferită de identitate şi opoziţie, Mesia a generat scandalul şi revolta între oameni. „Limbajul lui Isus este cel al terţiului tainic inclus. De aceea a fost răstignit.” Doar o ches­tiune de limbaj, de retorică? Nu şi una ontologică? A fi din Dumnezeu, a fi îndumnezeit, a avea duh dumnezeiesc implică natura, fiinţa, pe care limbajul doar le urmează sau, în cazul judecăţii şi condamnării la răstignire a lui Isus, li se împotriveşte. Se iscă astfel un alt prilej de neînţelegere teologică şi de credinţă creştină. Mai departe vedem cum feminitatea logicii terţiului inclus este şi ea exemplificată într-⁠o manieră christică. „Isus era înconjurat mai ales de femei, pentru că ele înţeleg mai bine decât bărbaţii limba terţiului tainic inclus.” Altă nedumerire şi altă împotrivire apar: şi atunci de ce bisericile creştine interzic expresia femeii în biserică şi o pun la originea păcatului? Poeticianul teorematic vrea să impună imaginea şi adevărul Trimisului lui Dumnezeu ca fiind întruparea logicii şi gândirii trinităţii inclusiviste. „Geniul creştinismului – să dea trup terţiului tainic inclus.” Cu ce corespunde terţiul tainic şi paşnic (dar scandalizant!) inclus din treimea divină, cu Isus sau cu Duhul Sfânt, ambele în roluri şi funcţii misionare?

Dintre gândurile colaterale, profund implicate filosofic şi poetic în acest concentrat sistem de gândire, reţin acum unul cu referire la relaţia paideică, formal dualistă, de cuplu, alcătuită din învăţător şi ucenic(i). Aici diferenţa se şterge, nici gând, evident, de vreo formă de opoziţie. „Un adevărat Învăţător nu poate avea discipoli, ci companioni.” Se învaţă, iată, doar de pe picior de egalitate. Previzibil, nu tocmai conform principiului, legat mult de hazard, care admite că nu se ştie cine de la cine învaţă.

Închei lectura acestui capitol din fragmentarium-⁠ul teoremelor poetice cu referire la raporturile dintre mistică, gnoză şi terţiul tainic inclus. „Mistica este expresia unei polarităţi feminine. Gnoza – cea a unei polarităţi masculine. Care este calea terţiului tainic inclus? Desigur nu ştiinţa, care este o cale androgină.” Atunci care? Se şterge diferenţa dintre mistică şi gnoză. În ce termen? Se construieşte aici o declarată nouă filozofie a naturii, dar cum, cu ce concept fundamental, operaţional? O mistico-⁠gnoză împăcată în filosofie, centrată pe o divinitate unică, singulară sau plurală. Despre Dumnezeu/Dumnezei începe reflexia în partea a XI-⁠a a cărţii.

11. Dumnezeu ar fi, ni se dă aici de înţeles, rezultatul binarului. Va fi acum închipuit de terţiarul secret. B. Nicolescu, în chip confesiv, notează că a cunoscut, cu o excepţie (care, el însuşi?) doar atei antiteişti… Dumnezeu apare de data aceasta pus în limbajul terţiului tainic inclus. „«Dumnezeu» este un nume propriu, «transcendenţă» un substantiv şi «cosmic», un adjectiv. Restul e vorbărie.” Nu e aici un nemaipomenit atac la tot corpul de scrieri creştine? Iată cum este cazul şi cu pluralismul religios, încă divers: „Există trei tipuri de religii: religiile mântuirii terestre care aşează pe om în locul lui Dumnezeu pentru a-⁠L ucide mai uşor; religiile mântuirii divine care aşează pe Dumnezeu în locul omului pentru a-⁠L ucide mai uşor; religiile întemeiate pe principiul Relativităţii care aşează pur şi simplu pe om la locul lui.” Ilustrări secrete, din care înţelegem că primele două sunt deicide, dar a treia află locul omului, unul relativist, poate de relaţie. Şi ce e teologia? „Teologia este ştiinţa orgasmului divin.” Vrem ceva mai clar? Iată: „Orgasm energetic”.

Iată-⁠l pe Dumnezeul revelat de terţiul tainic inclus. „Dumnezeu este un dumnezeu al ordinii, spunea Jacob Böhme. Un dumnezeu care joacă zaruri, un dumnezeu care mânuieşte dezordinea pentru a crea ordinea. Dumnezeul care joacă zaruri este dumnezeul maieuticii.” Adică e Moşul, ori moşul, cel care moşeşte, nu doar retoric, dar şi ontologic, mai mult, diferit, decât Socrate. O maieutică onto-⁠retorică? Haos riguros, adică, este Dumnezeu? Şi cum să luăm declaraţia, ca o convingere sau ca o ipoteză? Ori doar drept o direcţionare, o cale, o metodă, mai curând, întrucât ştim deja că transdisciplinaritatea se livrează ca metodologie şi nimic mai mult, într-⁠un mod extrem de complex realistă, ca oglinda lui Stendhal, purtată pe drumul vieţii. Plăcere organică, orgasm divin, cosmic: Dumnezeu rămâne unic, cosmosul apare plural, există cosmosuri. Dar există şi orgasme distincte. „Presiunea orgasmului cosmic – apariţia universului nostru – este urmată de depresiunea cosmică – apariţia omului. Orgasmul divin este eternă geneză a pluralităţii cosmosurilor.” De ce apariţia omului este un efect al depresiunii şi nu, poate, al compresiunii? De ce plăcerea Creatorului ar continua în geneza altor cosmosuri decât cel al universului, unde omul nu i-⁠ar mai fi pe plac? Cui, Dumnezeului creştin, al iubirii? Altă dispută religioasă, creştină, teologică… Mai citim: „Râsul cosmic – orgasmul cosmic.” Deriziune orgasmatică în cosmos… Dar nu B. Nicolescu – fapt de altfel şi aici recunoscut – a descoperit orgasmul divin. „Lupaşcu este acela care a introdus expresia «orgasmul» lui Dumnezeu. Unul dintre cele mai frumoase vise lupasciene: un univers al stării T (T de la terţiul inclus). Fiinţe, planete, sori, galaxii, stele în starea T. Orgasmul cosmic permanent.” E şi B. Nicolescu un mistic, dar în ce fel, un mistic al ştiinţei, un mistic visător, după Ştefan Lupşacu, călcând cu neofizica şi noua filosofie a naturii pe a treia cale, a iubirii organice, orgasmice. Măcar aici, deloc pentru prima oară, îl putem recunoaşte pe Paul Claudel, deşi nu i se citează niciodată numele: „Cunoaşterea este co-⁠naştere.”

Teatrul lumii este rescris sau reînchipuit aici şi aşa: „Ciudat spectacol această lume: naşterea este gratuită, moartea este cu plată, regizorul sunt actorii, textul nu este scris, spectatorii sunt invizibili. Cât despre autorul piesei – el nu este decât un subiect de conversaţie.” Şi n-⁠o schimbă terţiul tainic-⁠paşnic inclus? Dar mai observ că aşa prezentată, lumea apare într-⁠o anume versiune, una dintre altele, şi chiar poeticianul teorematic mai produce alte versiuni de înţelegere a actorilor şi a rolurilor, a autorului dublu, care scrie şi scenarizează. Privind, vorba criticului Ibrăileanu, viaţa. Şi cum e viaţa omului putem şti tot de aici. „Între Nimic şi Tot – propria noastră viaţă.” Scurt, nu ştiu dacă şi cuprinzător, dar ştiu că impersonal sau transpersonal, totul ar depinde de cum îl înţelegem pe acest trans, un prefix care dezrădăcinează şi întemeiază un concept, o logică, un mod de gândire. Despre viaţă unită cu moarte, viaţa-⁠moartea, în această logică fuzionantă, un alt capitol, cel de-⁠al XII-⁠lea, penultimul.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest