Contemporanul » Profil » Marian Victor Buciu: Basarab Nicolescu şi transdisciplinaritatea ca rădăcină a unei noi tradiţii

Marian Victor Buciu: Basarab Nicolescu şi transdisciplinaritatea ca rădăcină a unei noi tradiţii

„Fundamentul drepturilor omului: libertate, iubire, transdisciplinaritate.” Iubeşte, fă ce vrei, dar transdisciplinarizează-⁠te, altfel eşti pierdut…

Înnoirea gândirii nu mai apare – cum mi s-⁠a părut că se întâmplă totuşi contextual – ca ruptură totală şi deci ca utopie, fără loc regăsit. Dimpotrivă. Am avea aici o formă de gândire fundamental tradiţionalistă, organică, (r)evolutivă, redimensionată de actualitate, adică de modernitatea căii cuantice. „Ştiinţa, arta şi tradiţia reprezintă tBasarab-nocolescu_foternarul viu al transdisciplinarităţii. Iată de ce transdisciplinaritatea a existat în germen din noaptea timpurilor. Aşteptând saltul cuantic.” Să notez aici că acest fapt se potriveşte cu motoul din Canetti al lui M. Camus, dar contrazice teorema V.2, despre noutatea radicală. Este însă repetată teza că tradiţia nu e ruptă, abandonată, întrucât apare ca întemeietoare: „Transdisciplinaritatea este rădăcina unei noi Tradiţii.” Să mai constat că utopia nu este de fapt exclusă, dar ajunge integrată, în tradiţia latent pânditoare a saltului cuantic. Sau utopia joacă rolul integrator faţă de tradiţia avansată în cunoaşterea realităţii. „Singura aproximare realistă, astăzi, rămâne utopia.” Utopia îi este, aşadar necesară, apropiată, dar ar trebui să ştim dacă o integrează gândirea T sau i se supune, ori şi una, şi alta.

Basarab Nicolescu se vrea un paradoxal filosof al naturii. De la eseul despre Böhme el intenţionează să conceapă o nouă filosofie a naturii, numai că luăm act aici de faptul că metodologia transdisciplinară nu are contact cu natura. „Transdisciplinaritatea transformă Natura în anti-⁠Natură.” În contact real(ist) cu natura, s-⁠ar schimba raporturile cu naţionalitatea şi religia, avansând în nivelul terţiar. „Natura este prin definiţie transnaţională şi transreligioasă.”

Limbajul rămâne acelaşi? Persistă întrebarea cum să schimbi gândirea fără să schimbi limbajul. Realitatea cuantică va fi exprimată pe înţelesul tuturor celor din această lume care nu este cuantică, ci macrofizică, şi se pare că aşa va rămâne şi de aici înainte. Metodologii transdisciplinarităţii sunt mediatori de cod de comunicare. „Era transdisciplinară va fi era traducătorilor – a celor care traduc în limba noastră macrofizică ceea ce se petrece la un alt nivel de Realitate.” Traducerea sporeşte „trădarea”, devenită şi mai dificilă în translaţia de la cuantic la macrofizic. Totul, la metodologii transdisciplinarităţii, va depinde de ce şi de cât vor traduce, presupunând că vor şti şi cum, pentru a se face înţeleşi şi persuasivi. Lupta, nicidecum uşoară, pe viaţă şi pe moarte, are etape, priorităţi. Întâi se exercită în „educaţie şi ecologie transdisciplinare”. Ca mod curent de luptă se adoptă atragerea în dispută a potrivnicilor, până când aceştia îşi vor recunoaşte înfrângerea. Terţiul tainic inclus va înlocui binaritatea. Marea schimbare sau substituire este una de logică. Aici şi tradiţia ajunge dată peste cap. Lingvistica, ni se spune, nu mai oferă suportul de limbaj. „Singurul limbaj universal e acela al comunicării translingvistice.” Dar cum ar fi, la propriu, posibil, să existe un limbaj unic, total, bun la toate, şi pe deasupra tuturor accesibil? Prefixul trans exclude statutul de disciplină. I-⁠ar fi de-⁠a dreptul mortal numai dacă l-⁠ar pretinde programatic. Trans nu are doar sens de depăşire, îndepărtare, eludare, el este exterior şi interior deodată. „Ce poate fi totodată şi «prin», şi «dincolo»? Trans.” Amfibologic, baroc, aş fi tentat să-⁠i fixez o linie epistemologică şi existenţială, trans nu are sensul din transcendenţă, este simultan transcendent şi imanent.

Cum se întâmplă în mod curent, şi în această secţiune aplicată metodologic sunt exprimate reflecţii colaterale ori rupte de tema propriu-⁠zisă. Chiar şi juridicul ajunge redimensionat. „Fundamentul drepturilor omului: libertate, iubire, transdisciplinaritate.” Iubeşte, fă ce vrei, dar transdisciplinarizează-⁠te, altfel eşti pierdut…

Despre fundamentarea eticului: „Temelia eticii nu poate fi decât transcendentală.” Să înţelegem că nu există o etică a transdisciplinarităţii? Aşa se pare. Sesizez că o transetică, deşi, cum voi mai evidenţia, tatonată, este eludată sau chiar exclusă. Iar după notaţia abia citată, nici n-⁠ar fi posibilă, datorită inexistenţei unui punct de întâlnire, a unui nivel de realitate, care să permită fuziunea dintre transcendent şi imanent. Gândire nouă, aşadar, dar non-⁠etică.

Ceea ce se articulează aici ar fi o neocosmologie. Politic ori statal, aflăm acum şi aici, a fi transnaţional înseamnă a fi planetar sau chiar galactic. Transpolitica se învaţă de la grădiniţă. Transpolitica face zob politica şi, fiind universală, are centrul peste tot şi niciunde. Fiind universală, este naturală. Altă distincţie: este topologică şi nu geometrică. Ştie tot şi totodată nimic, se supune terţiului tainic inclus. Politica ar fi la cheremul poeziei, susţine atât de antiplatonic autorul nostru. „Singura voinţă politică eficace este voinţa poetică.” Ce-⁠am putea spune? Asta da utopie necesară, poetul-⁠politician…

Uneori trans pare a fi meta: „Transistoria este istoria tuturor istoriilor.” Despre istorie, B. Nicolescu vorbeşte figurativ când spune că „ar trebui închisă într-⁠un azil de nebuni”. Un concept transistoric, cu sens de echilibru şi pacificare, nu este întrezărit deocamdată, dar se pare că el ar rezulta din demersul transdisciplinar global.

Este aici definită şi noua religie, rectific, noua gândire a religiei (dar intervine astfel o diferenţă esenţială?): „Transreligia nu este nici unificarea religiilor, nici religia unică şi, cu atât mai puţin, religia Unicului. Transreligia este pur şi simplu religia deplinătăţii inteligenţei.” Aşa se şi cade, pentru a urma coerenţa metodologiei aplicate, în mare scandal deopotrivă cu autonomia doctrinară şi ecumenismul oricum provocator. Apoi, chiar aici constat că apare admisă o nouă religie, să-⁠i zic mentalistă, care leagă totul de şi în inteligenţa omului, a unui anume om, a celui evident transdisciplinar. O religie fără taine sau cassi-basarab-bicolescusacramente (suprimate, ignorate toate), fără doctrină, dogmă, pilde, istorii. „Transreligia este logica transcendenţei: adevărata teo-⁠logică.” Sibilin, părelnic riguros şi memorabil, dar fireşte provocator…

Ajungem şi la regândirea umanismului de viziune transdisciplinară. El apare reflectat repede şi nu singur, nu în sine, dar raportat la (trans)religie: „Transumanismul vrea să spună: totul în serviciul omului, chiar şi Dumnezeu. Transreligia vrea să spună: totul în serviciul lui Dumnezeu, chiar şi omul. Relaţia dintre ele rămâne oarecum obscură. Dar poate este vorba de o relaţie de echivalenţă.” Reţin nesiguranţa gânditorului transdisciplinar, alteori atât de sigur şi de imperativ. Umanismul voia să impună omul în centru, dar aici centrul nu mai există, există serviciul, aservirea, chiar Dumnezeu ajunge să fie aservit omului. Noua gândire a religiei nu e deloc alta: cel de tot şi toate servit este Dumnezeu. B. Nicolescu mai spune ceva despre transumanitate, care începe să se arate, promiţătoare, în chip de altă renaştere.

Arta este aici privilegiată, faptul s-⁠a dedus şi din voluntarismul politic ca act poetic. Însă ce fel de artă? „Arta transfigurativă este arta erei transdisciplinare.” Trebuie să notez că arta zisă transfigurativă este o artă restrânsă. Ca şi cea zisă obiectivă. „Arta obiectivă este arta care învie morţii.” Obiectiv să-⁠i învie? Obiectiv vorbind ieşi din figurativ.

Poezia, fapt măgulitor dar şi provocator – acum estetic: când critica proclamă la unison cu editorii „moartea” poeziei – apare cel mai sus înăl­ţată. Poezia pare a fi ori a cuprinde totul. Doar ea ar produce mântuirea reală. „În era transdisciplinară, lumea va fi plină de liniştea cuvântului poetic.” Nu doar în cetate, dar chiar în cosmos. Mă întreb însă ce poetic este cel care doar pacifică, nu tulbură, doar linişteşte. Unul, aş spune, transestetic, înţelegând prin asta un poetic în afara artei. Identic cu muzica ce-⁠şi atribuie exclusiv virtutea terapeuticii. Dar despre poetic, în secţiunea următoarea, a şasea: poetica cuantică, o combinaţie cacofonică în româna noastră.

Prin Basarab Nicolescu, aici declarat un mare admirator al lui Omar Khayyam, interacţiunea poetică ajunge adăugată altor patru interacţiuni fizice. Urma (conceptualizată deconstructiv de J. Derrida), lăsată de spaţiul şi timpul invizibile, cuantice, în vizibil, este locul poeziei. Remarc că se vorbeşte de cosmosuri, la plural, când referinţa ajunge la spaţiu şi timp. Ce cunoaştere mediază poetica cuantică? „Poezia este suprema aproximare cuantică a lumii.” Poezia anterioară poeticii cuantice îi apare nesigură în contactul cu lumea fizică cuantică. Rigoarea nu înseamnă pentru el exactitate. „Iată de ce cunoaşterea poetică este mai riguroasă decât cunoaşterea ştiinţifică”, ştiinţa fiind doar exactă, nu şi riguroasă. Marele loc comun este tainicul accesat de logica ternară. Definirea reductiv-⁠completă: „Ecuaţie magică: Ştiinţă + Iubire = Poezie.” E vizat echilibrul „sexual” al poeticului, prin reducerea virilităţii şi sporirea feminităţii. „Feminitatea poeticului dă întregul sens virilităţii cuanticului.” Pledoaria caută calea de reducere a masculinizării şi readucere a feminizării într-⁠un punct pacific. Deplasarea poeticului se produce de la concept la concret. „Necesara alchimie: metamorfoza conceptului în fapt poetic.”

Există aici şi referirea la sursa poeticului. „Inspiraţia poetică este percepţia respiraţiei solidare a diferitelor nivele ale Realităţii.” Se referă aici la inspiraţia poetului, în creaţia poeziei? Pare a fi vorba despre noua percepţie a noilor nivele de Realitate, ceea ce automat poetizează, nu însă estetic, dar ontologic. Mă gândesc că astfel definită inspiraţia poetică, ea devine nefinită, ca situaţie sau ca stare, menţinute pe o cale lungă, dar mă întreb cât de real(ist)ă.

Poetica aceasta pare a ascunde o filosofie, o gnoseologie, oferă o cale de acces la viziunea sau metod(ologi)a transdisciplinarităţii. „Cunoaşterea poetică este cunoaşterea cuantică a terţiului inclus.” Ea apare deopotrivă basarab-nicolescu-fotoca experiment şi verificare, constată dacă s-⁠a ajuns ori nu la terţiul tainic inclus. Tainic sau secret, acesta este de fapt termenul în franceză, dat de poetul M. Camus. Sensul ajunge simultan de nevăzut şi totuşi văzut. Fiind cuantic, poeticul este imaginar. Ima­ginar şi real sunt reciproc generabile. Acest ima­ginar poetic este şi unul noniconic. „Imaginarul cuantic – imaginar fără imagini.” Extrasenzorial, se adaugă.

Limbajul identifică aici cuvintele prin reducţia operată de fizica cuantică. „În mod evident cuvintele sunt cuante.” Nu limbaj, ci energie cosmică, iată materia poetică. Sau, într-⁠un sens, şi limbaj. „Poezia – deschiderea limbajului către Marele Joc. Marele Joc – jocul cu zaruri al Marelui Indeterminat.” Hazard şi infinită rigoare, poezia apare „infinit” mai riguroasă decât matematica. Cosmosul ca limbaj este evident prezumat. Poetul cuantic caută să afle limba „interesantă”, a vagului sau a impreciziei precise. Cuvintele, în chip de prezenţă a absenţei, vin din „verbul pierdut”. O limbă universală nu va putea să apară prin cuvinte. Cuvintele, insuficiente, rămân încă necesare. Cuvintele căutate sunt cele „vii”, dincolo de dicţionar. Recunoaştem ceea ce ştiam, că doar trăirea (adaugă: şi experimentul ştiinţific) dau sens cuvintelor, altul decât cel din dicţionare; imprecis şi acolo, aş preciza. Se face referire la un bootstrap al cuvintelor, utilizând termenul, existent din anii ’50, cu multiple funcţionalităţi, de la metafora conceptuală. Cuvintele abstracte se prostituează, dar cuvântul cu ultim înţeles rămâne mort. Poetica aceasta amuţeşte cuvintele. „Un cuvânt nu este făcut pentru a fi rostit, ci pentru a fi gândit, simţit şi privit. Altfel, un cuvânt rostit este un cuvânt blestemat.” Resortul poeticii ajunge astfel un fel de a gândi într-⁠un limbaj universal, translingvistic, pur. „Gândirea virgină este gândirea fără cuvinte.” Ipotetic, presupun, doar gândirea nu se autoinstrumentează. Înţeleg că există aici o gândire nouă, diferită şi un limbaj care o susţine, o sustragere deplină din gândirea (logica) manifestată cu da şi nu, cu care din totdeauna s-⁠a conceput orice discurs.

Suntem avertizaţi asupra faptului că nu este deloc simplu să depăşeşti nivelele de realitate în conversaţie. Ne întrebăm: şi ce e poetic aici? Descoperim însă ce înseamnă aceste teoreme poetice, pentru a le face o lectură adecvată. „Teoremele poetice – punct de convergenţă a fizicii cuantice, a Filosofiei naturii şi a experienţei interioare.” Atunci aspiraţia spre o poetică total umană devine chiar pură utopie, accesul la ele ajungând extrem de limitat. Autorul încearcă să le explice şi să le facă accesibile. Teoremele sale poetice n-⁠ar fi aforisme, demonstraţii, pentru că deschid simţirea. A le simţi echivalează cu a le înţelege, în viul, vagul, „rigoarea” lor imprecisă. Nu sunt nici ludice, întrucât nu permit cuvintele să se joace, ceea ce admit ele este doar jocul Naturii. Teoremele poetice ne-⁠ar da nouă, a-⁠ştiinţificilor, acces la ştiinţă, fiind nişte „vulgarizări nevulgare ale ştiinţei”.

Ce constat acum deocamdată este faptul că poeticianul teorematic scrie cu cuvinte şi nu cu transcuvinte, apoi că şi el se avântă în forţări, contradicţii, paradoxuri. Teorema lui Gödel devine o cunoaştere generalizată prin teoremele sale poetice. Apare ca atare globală o poetică gödeliană, deci, o ieşire din poetica modernă. „Există măcar un poem modern comparabil cu teorema lui Gödel?” Teoremele poetice l-⁠au însoţit şi ajutat să trăiască pe omul arhaic, va să zică până aici coboară recuperarea tradiţiei. Şi Malamati au „enunţat teoreme poetice”, suportând mari persecuţii, până la a fi omorâţi. Existenţa primară a fost artistică, acum e recuperată, printr-⁠o regresie la primitivismul natural. Limbajul, pur lingvistic, primordial, este teoretizat de Eugen Coşeriu, ca alternativă la teoria limbajului poetic ca deviere de la limba comună, primordială. B. Nicolescu, în aspiraţia cuantică, translingvistică, admite şi el un tip de deviere: a metodologiei însăşi. Limba teoremelor ar trece prin glosolalie, o limbă necunoscută sau imaginară. Filosoful cuantic explică aceste teoreme, prin gândirea celebrului geometru H. Minkovski, ca „un minimum de formule oarbe unite cu un maximum de formule vizionare”. Iată şi o extrem de admirată teoremă poetică: johakyû, din trei cuvinte care ar însemna deschidere, a sparge şi paroxism. Dar autorul teoremei exemplare, Zeami (1363-⁠1443), este un japonez, mare dramaturg şi teoretician al teatrului. Or, B. Nicolescu nu se arată de acord cu rostirea cuvintelor. El găseşte greu exemple anterioare de teoreme poetice, după ce le aflase la omul primordial. Teoremele poetice fiind (auto)referenţiale, îşi conţin comentariul.

Secţiunea despre poetica cuantică ne mai spune, între alte aspecte colaterale, ce şi cum sunt poeţii, marii poeţi. „La marginea nefiinţei – marii poeţi. Marginalii fiinţei, cerşetori ai indicibilului, cerşetori ai iubirii. Oamenii Blamului – Malamati.” Ce să înţelegem? Poeţii indicibilului modern ar sta într-⁠o zonă de limită ontologică şi ar cere (s-⁠ar ruga?) poate universului sau lor înşişi. Ei caută limbaje încă necunoscute, apte să capteze o mare iubire ori să blameze, în postura unor Malamati, a acelor musulmani sufiţi, discreţi, autoculpabili. Marele poet, marele creator, este şi aici doar un suport, un mediu, un receptor, în dublu rol, de a primi şi de a transmite. „Marea creaţie este ca o posedare: ceva vorbeşte prin noi.” În termenii poeticii literare, am constatat o combinaţie de romantism (inspiraţia de la zeu) şi de neoclasicism raţionalist, întâlnit şi cu iraţionalismul suprarealist.

B. Nicolescu recunoaşte un „Dumnezeu poet”, mirat că nu e cunoscut misticilor. Încrezător în poetic, poeticianul teorematic este suspicios cu teoria ştiinţifică a creaţiei ca urmare a bing-⁠bangului, necredinţa ştiinţifică fiind chiar un argument al credinţei poetice. „Dacă bing-bang-⁠ul este o fantasmă ştiinţifică, atunci noi suntem cu siguranţă o fantasmă poetică.” El scoate poezia din orice determinare, întrucât ea n-⁠ar ieşi dintr-⁠un „raport de forţe”, însă ar fi doar „forţa proporţiilor”, într-⁠un echilibrul atins. Fără a ignora puterea naturală de evoluţie şi revoluţie a poeticului. „Singura subversiune care poate provoca explozia lumii: subversiunea poetică.” Lumea rămâne eternă, în acest caz, dar este de mirare cât de primejdioasă poate fi poezia. Apocalipsul poetic ajunge dorit, i se pare nu doar posibil, dar chiar sigur: „Insurecţia poetică (involuntară trimitere la T. Tzara, şi manifestul dadaist din 1916, n. m.) va mătura într-⁠o zi Pământul cu o orbitoare lumină de iubire. În numele dreptului omului cosmic.” În numele eului narcisist, ar spune probabil autorul Orbitor-⁠ului, M. Cărtărescu. Fără clasificare socio-⁠literară, B. Nicolescu se crede bogatul care dăruie celor mai puţin bogaţi, scriind teoreme poetice: „Singura mea avuţie sunt teoremele poetice. Şi eu o dau celor bogaţi.” Bogaţi în ce anume? În iubire orbitoare, poate. Nefiind oameni cosmici, suntem un soi de maimuţe, de fiinţe inferioare, dar poezia ne va (trans)umaniza. Poeticul cuantic, şi el resurecţional, ar fi punctul de sprijin cerut de Arhimede pentru a răsturna universul. Suntem, iată, pe această cale, a subversiunii poetice.

Aflăm numaidecât ce înseamnă conceptul central, cosmodernitatea, din cel de-⁠al şaptelea capitol al teoremelor poetice. „Cosmodernitatea este întoarcerea modernităţii la originile ei.” Originile modernităţii sunt naturale, cosmice. Niciodată n-⁠a fost modernitatea atât de extinsă, înglobând cu totul tradiţia, întreaga devenire a fiinţei sau existentului, regândită într-⁠o nouă logică fuzionantă, în locul celei exclusiviste. Aflăm la sfârşitul acestei secţiuni că expresia directă şi adecvată a acestui concept este dată tocmai prin teoremele poetice. „Înlocuirea fantasmelor prin teoreme poetice – marea lucrare a cosmodernităţii.” Iată, deci, ceea ce devine adevăr şi realitate, prin mediere poetică. „Un cosmos nepoetic este o absurditate…”. Poeticul ajunge purtător natural de politic şi religios. Într-⁠un fel generalizat. Filosoful cuantic – dacă mi se îngăduie reformularea statutului de filosof al naturii – visează cu mintea cât mai larg deschisă la democraţia sfântă a poeţilor.

Poetica cuantică devine emblematică pentru păstrarea şi chiar îndreptarea civilizaţiei contemporane. „O lume civilizată este o lume deopotrivă cuantică şi poetică.” Poeticul este ima­ginarul activ, având drept sursă materia ori energia cuantică şi ca modalitate de regândire a existentului transdisciplinaritatea, logica ternară fuzionantă. „Vom inventa o civilizaţie cuantică şi transdisciplinară sau vom pieri.” Este astfel depăşită logica binară, exclusivistă, antiumană, dar şi antifeminină ori, cu un atribut sintetic, totalitară. Se atrage aici atenţia că nu orice gândire ternară este inclusivistă, Hegel, de exemplu, gândeşte ternar, dar fals.

Gândirea modernă falsă, viciată, de refăcut într-⁠un mod autentic, este recunoscută ca aparţinând „făcătorilor de fraze frumoase”. Pur calofilism retoric şi stilistic, aşadar. Dar nu numai forma este avută în vedere. Esenţial este (d)efectul, iar în acest sens gândirea în sintaxă calofilă este una a falsităţii, a infidelităţii faţă de ceea ce exprimă. O gândire prostituată. „Prostituarea gândirii este cea mai veche meserie a lumii.”

În ce rezidă temeiul cosmodernităţii? El este trinitar, cosmodernitatea „e fundată pe unificarea ternară subiect-⁠obiect-⁠terţiu inclus”. Terţiul secret şi paşnic inclus face tranziţia de la revoluţie la revelaţie. Terţiul inclus este mereu actual, prezent.

Cosmoderitatea afirmă primatul ontologic. Fiinţa înainte de orice, revenirea la natura vie prin eliberarea de maşinism, afirmarea – ideologică – în ecologism. Şi aici se face recurs la un nou umanism, cosmodern de bună seamă, e mai exact vorba de transumanismul care se opune antiumanismului, ne scapă de umanismul tehnologic, apără feminitatea existentului. Şi astfel cosmodernitatea redă fiinţei bucuria, o scapă de „plumburia postmodernitate”, care, cum se vede, continuă gândirea şi logica de tip dualist, exclusivist. În această formă de existenţă şi de manifestare, nici modernitatea nu apare agreată, ba mai mult, ajunge cu totul depăşită, scoasă dintr-⁠o dinamică ce n-⁠a făcut decât să ucidă uimirea (în a cărei „vale” trăim) şi să castreze afectivitatea. Poeticianul teorematic îndepărtează cu totul apoi natura de tehnoştiinţa pe deplin infernală. Avertizează, începând de la termenii frecvent puşi în uz şi abuz, cât de groaznice cuvinte s-⁠au alcătuit cu prefixul tehno (natură, cultură, ştiinţă, umanitate). Semnalează acut pericolul ideologiei religioase, ca şi primejdia scientismului generalizat, care a confiscat chiar şi religia.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest