Contemporanul » Polemice » Viață după viață

Viață după viață

„Nu există decât o suferinţă,
aceea de a fi singur.”
Paul Evdokimov

Pe coperta cărţii lui, Istorie, etnocid, genocid, zorelele se împletesc pe-⁠o sârmă ghimpată. Constanpetru-ursache-fotot albastre, ca ochii Bătrânului. Este, mă gândesc acum, o ilustrare perfectă a vieţii lui pământene. Pentru el, clinica a fost închisoare deghizată. Terapia intensivă – celula de tortură. Era prins în tuburi, după cearceaful acela în chip de paravan, ca după gratii, luptând să se ţină în viaţă. O atitudine pshihică de invidiat. Frică şi nesiguranţă? N-⁠a avut! De-⁠ar fi avut! Ferească Dumnezeu să-⁠ţi iasă în cale Netrebuitu, zice (după Artur Gorovei) Marele Anonim, atât de drag lui Petru. „Că-⁠i omul neştiutor”, aşa cum scrie la Etnosofia.

Status quo. Gândul ucigător la culpa medicală. I-⁠au scurtat timpul de „coborâş” doctorii.
O fi presimţit calvarul când şefa clinicii l-⁠a împins în sala de intervenţie cu o replică dură? „Vă e frică? Nu sunteţi bărbat!” Aşa am auzit că s-⁠a întâmplat. Nu i s-⁠a dat de ales.

A urmat supliciul. Şi-⁠mi amintesc de o conferinţă a unui eminent cardiolog ieşean: „Cu blândeţe trebuie tratat bolnavul, trataţi bolnavul cu blândeţe, domnilor doctori”. N-⁠am fost iatrofobă, sper că nu devin.

L-⁠am asigurat pe Petru că o să scape din infernul Terapiei intensive şi m-⁠a crezut. Cum să nu mă creadă? M-⁠am ferit de gândul că-⁠l pot pierde şi nici el nu s-⁠a gândit la plecare. Îi citeam Psalmii de vindecare, corijându-⁠i: săream peste cuvântul moarte. Zâmbea, ştia ce fac. Optimistă nătângă mai eram, dar măcar nu m-⁠a văzut speriată. Nu putea mânca (la intubare, s-⁠a ales cu o rană în gât), îşi hrănea cu greu trupul, cel din lut plămădit. Râul morţii l-⁠a trecut numai sufletul lui, însă a luptat pentru trup, a vrut să-⁠şi ţină sufletul în trup.

– Sunt slăbit, dar postul nu-⁠mi face rău, e sub control, nu fi îngrijorată din cauza asta.
– Ba eşti din ce în ce mai costeliv, ca un sfântuleţ. Cel cu ochii de mercur din romanul lui Alui.
– Când vine Adrian?
– Vine când ieşi de aici.

N-⁠a mai ieşit decât prin pământ, pe sub pământ, cum se iese din închisoarea Aiudului în Urma lui Adrian Alui Gheorghe.

Încep să colecţionez tipuri de disperare: de dimineaţa devreme, de două noaptea, de roşu de asfinţit, de ploaie şi de soare, de sfârşit de lună şi de anotimp… Sunt disperări care îţi blochează respiraţia sau îţi sfâşie inima. Ţi se taie o mână şi-⁠o mai simţi după ce ţi-⁠au tăiat-⁠o, dar jumătate din suflet? Lui îi sângera gura, mie îmi sângerează inima.

Ignor că mă îndrept spre boală, spre depresie. Mi-⁠e din ce în ce mai dificil să încep altă zi, altă săptămână, toamnă, iarnă. Alt an? Durerea mai asurzeşte nu ştiu cum, ca să revină tot mai puternică. Exact cât îţi spui că ai mai scăpat, urmează cumplita înţelegere că nu mai vine, că Petru nu mai vine de nicăieri. Nici la unu şi jumătate, nici la şase, nici la opt seara. Era atent să nu întârzie la bibliotecă peste orele hotărâte, ca să nu mă neliniştesc. Mi-⁠au spus infirmierele, care l-⁠au ajutat şi l-⁠au iubit, că se străduia să-⁠mi dea telefon, fix la ceas stabilit: „Nu mănânc acum, întâi o sun pe Magda. Dacă întârzii cinci mi­nute intră la grijă”.

Le-⁠am simţit compasiunea, mila. „Mai puteţi?” „Dacă poate el, pot şi eu.” Pe Doamna Lăcră­mioara am auzit-⁠o rugându-⁠se după al doilea stop cardio-⁠res­pirator: „Doamne, de n-⁠ar muri Profesorul pe tura mea.” Cum să moară Petru? mi-⁠am zis atunci. Aiurează fata asta. Altcineva mi-⁠a spus că a fost cel mai blând şi mai politicos bolnav al ei: „Numai o dată l-⁠am văzut supărat. Când i-⁠am vărsat, din greşeală, apă peste foile pe care le scrisese”.

Trăiesc o viaţă după viaţă. Viul meu drag cu moarta de mine. Mă prefac doar că pot continua; scriu, citesc, forţez, mimez că-⁠i supravieţuiesc, că aş fi o femeie „bărbăţoaie”, dar nu ştiu cine îmi întoarce privirea din oglindă.
„Mi-⁠a părut întotdeauna ciudat că oamenii găsesc puterea să-⁠şi continue viaţa. Dar aici e puterea lui Dumnezeu! Trebuie să o respectăm şi să ne minunăm de ea. Ni se dau puteri multe, atunci când avem nevoie de ele”, mi-⁠a scris Carmelia Leonte. Îi răspund poetei de o distincţie rară: nu supravieţuim, e altceva, e viaţă după viaţă. „Dacă moare nevasta mea, spune ţăranul anonim, se duce lumea jumătate, dacă mor şi eu se isprăveşte lumea de tot.”

Am un fel de scut amărât contra halului de disperare. Dacă drumul lui s-⁠a rupt (şi câte mai avea de scris! moartea asta e şi oarbă şi proastă!), i-⁠a fost rupt de o intervenţie chirurgicală nefericită, n-⁠o să-⁠l las să intre în uitare, ca o altă moarte. O să am în grijă, cât mai pot, destinul lui postum; pe văduvele abuzive le urăsc. Nu abdic, nu renunţ, nu abandonez proiec­tul de a-⁠l ţine aproape de cititori.

Datoria profesională a primat pentru el. N-⁠a fost imun la doctori, dar a fost imun la intoxicări ideologice. Cum? Prin ştiinţă temeinică, prin bibliografie consistentă, atent aleasă. Îl laud? Regret enorm că nu l-⁠am lăudat cât trăia, dar m-⁠ar fi ironizat subţire: „Modestia e nobilă, Magda, dacă nu ştii”.

Compensaţia la recu­noaş­tere socială (fără premii socialiste, fără indemnizaţie de merit ca atâţia activişti – scriitori, ca atâtea nulităţi literare; şi nu tac măcar, îşi arată cu deştul victimele, ca Liviu Leonte pe mine, în Cronica veche) au fost cărţile. Cărţile au dat vieţii lui şi durată, şi cuprins, şi sens. Trebuia să le vadă tipărite pe ultimele. N-⁠a fost cetăţean de onoare al Iaşului, dar e cetăţean al cerului, cu siguranţă.

Nu merita Bătrânul meu să fie marginalizat continuu, cu norma cârpită din cursuri opţionale, la secţii paralele. Dar barierele politrucilor l-⁠au ajutat: a văzut interdisciplinar predând discipline separate, de graniţă; din aruncarea de colo-⁠colo, de la Folcloristică la Estetică, de la Teoria la Istoria literaturii, răspunsul lui, concretizat în cărţi de referinţă, a fost interdisciplinaritate comparatistică. Dintr-⁠un curs opţional – curajos – despre Mircea Eliade, a ieşit Camera Sambô.

Şiret ca un raton, Vasile Adăscăliţei, comentatorul haiduciei în teatrul popular şi al Pluguşorului cu motor, un fals folcloric penibil în onorul colectivizării, nu i-⁠a permis, ca activist greu ce era, să aibă ore în domeniul familiar lui, în care îşi susţinuse doctoratul la Universitatea Bucureşti, cu Mihai Pop. N-⁠a avut curs de Folcloristică, aşa se numea disciplina, dar Poetică folclorică (Editura Junimea, 1976) e Cursul de literatură populară ţinut (când Activiţei era plecat în Franţa), pe criterii poetico-⁠estetice. Ovidiu Bârlea l-⁠a plagiat: i-⁠a luat fără păs titlul, scoţând la Univers, în ’79, tot Poetică folclorică. „Se vede că i-⁠a plăcut titlul meu”, l-⁠a râs Bătrânu.

Petru Ursache a vieţuit după modelul biblic, atât de comentat în Etnosofia: „Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc”. (Matei, 7-⁠19). A trăit cu răspunderea faptei sale. În ’73 a publicat primul curs de estetică, la Iaşi, după război şi după proletcult, de 294 de pagini. Fără trimiteri la marxişti şi la Congrese PCR. Analizat în Consiliul facultăţii şi litografiat. Un coleg de catedră, care îl asista la examen, i-⁠a reproşat: „Da’ unde-⁠i biletul cu subiectul despre Marx? Cum, n-⁠avem Marx?” El nu l-⁠a scos pe Marx din sumar după ’89, ca Gabriel Liiceanu. Limita a forţat-⁠o mereu: şi înainte, şi după acel Decembrie. Curajul opiniei îl aprecia cel mai mult. M-⁠a învăţat şi pe mine să forţez limita, iar sfatul lui îl port la gât acum ca pe un colier scump, o bijuterie virtuală. „Ai avut noroc, Magda, că te-⁠au dat afară din presă. Nu te-⁠au schilodit moral. N-⁠ai scris editoriale pe linie, n-⁠ai promovat scribălăi ca Felecan, ajuns, ce ruşine, în Cronica pe pagina întâi”.

I-⁠a schimbat destinul lipsa de adeziune: n-⁠a aplaudat, n-⁠a dat „raport comunist” în şedinţă, a refuzat să conducă penibilul Învăţământ ideologic în ultimul an al Ceauşescului. A acceptat sarcina Noemi Bomher. Hotărât, n-⁠a fost dispus niciodată să negocieze ce gândea. Nu s-⁠a lăsat silit, dirijat, influenţat. N-⁠a lunecat în noroiul moral unde se bălăcea cioporul de informatori din MAI Cuza.

„Ora et labora”, îndemnul de la Sfinţii Părinţi, l-⁠a urmat întocmai Petru. „Roagă-⁠te şi mupetru-ursache-magda-ursache-fotonceşte” e ce-⁠mi repetă Aura Christi: „Roagă-⁠te şi scrie. Scrie.” Prietenii, în mesajele de august, de septembrie, de octombrie, spun că „remediul la disperare e scrisul”, e alternativa la viaţă. Aura, însă, e de altă părere: „Scrisul e însăşi viaţa, scumpa noastră, viaţa pentru milioane de vieţi şi tu ştii asta”. „Da, Magda, scrie! Nu ai salvare mai frumoasă”, crede şi Viorel Savin, autoexilatul la Luncani, la masa de scris / citit.

Ecaterina şi Vladimir Udrescu m-⁠au încurajat să scriu în continuare despre „dalbul de pribeag”: „Emoţionant, iradiant, serafic, eclatant, nuclear mesajul postat pe internet” (de Vasile Gogea, nota mea, Magda U.).
Goma a găsit textul „sfâşietor” şi continuă să ne scrie „amândurora”. Carmelia foloseşte acelaşi cuvânt, sfâşietor: „De asta trebuie să continuaţi, chiar şi aşa cumplit de greu cum este. Într-⁠un fel sau altul cu toţii ne canonim. Eu, de când mă ştiu”.

Lucian Vasiliu: „Tulburător text”. Şi Theodor Codreanu: „Dragă Magda Ursache, text extraordinar! Nu l-⁠am putut citi fără lacrimi”. Alexandru Ovidiu Vintilă: „Trebuie să scrieţi. Trebuie să duceţi proiectele Profesorului mai departe. Şi, evident, pe ale Dvs. în paralel.”
Şi scriu. Numele mi l-⁠am scris deja pe mormânt.

Îşi revenise la mintea lui de cărturar, de cărţar. Avea forţa şi capacitatea de a-⁠şi termina cărţile propuse. Aducea un plus lumii cu proiectele lui, mai avea ceva de făcut. Din cauza capacităţii de a se autoînşela (o am şi eu), a devenit uşor victimă a „procedurii” medicale care i-⁠a întrerupt planurile, i-⁠a stricat proiectele. Să dau timpul înapoi c-⁠o vară care n-⁠a fost vară? Titlul meu de roman, Astă vară n-⁠a fost vară…, l-⁠a decupat el din folclorul basarabean („…numai un potop şi-⁠o pară”) şi mi l-⁠a dăruit. Avea har de ticlier. Am şocat cu titlul dat de Petru, Universitatea care ucide, dar asta era soluţia. O să tipăresc, dacă o să mai apuc, şi Universitatea care se sinucide. Cine ar fi crezut că impostorii se vor înmulţi, la fel lingăii, că turnătorii dovediţi vor ajunge în posturi cheie, iar celor buni cu adevărat, după o tehnică preluată din comunism în postcomunism, li se va pune în circulaţie iarăşi negativul?

De ce nu m-⁠am trezit la două? Ce forţă m-⁠a ţinut în somn greu şi rău, de-⁠a ieşit singur din lumea celor vii? Singur cu moartea care se apropia să-⁠l înhaţe la două de noapte. Deşi m-⁠au asigurat că nu se va întâmpla nimic până dimineaţă, s-⁠a întâmplat. I-⁠am frecţionat picioarele umflate cu ulei de eucalipt („Ce frumos miroase aici, e ca-⁠n biserică!”, mi-⁠a spus o infirmieră), i-⁠am umezit buzele şi am plecat acasă, repetându-⁠mi obstinat: trecem noi împreună şi peste necazul ăsta, Petru. O să fim împreună totdeauna noi. Fii sănătos, te rog”.

Numai el a lăsat viaţa în spate, iar eu am lăsat asta să se întâmple. Măcar atâta să fi făcut, să mă simtă acolo în spital. Singurând, însingurând….

 „Ia-⁠o încet, nu te învinui, Magda scumpă, în toate este mâna Bunului Dumnezeu. Te îmbrăţişez, Aura.”

Silvia Chiţimia, draga mea dragă, îmi repetă noapte de noapte că Bătrânu are drumul lui, să nu-⁠l tulbur, să nu-⁠l întorc. „Să n-⁠ai regrete, remuşcări, e otravă şi pentru sufletul tău şi pentru al lui”, nu oboseşte Silvia să mă îndemne. Fără ea, nu s-⁠ar fi scurs atâtea nopţi de august, de septembrie, de octombrie….

Nu plânge, lacrimile îl ard, tot aud. „Ridică fruntea, îmi scrie Niculae Gheran, marele păgubos, şi gândeşte-⁠te că sufletul celui îndrăgit trebuie despovărat de tristeţe, pe care, fără voie, o lasă în urmă.”

Lacrima mi-⁠a rămas, le răspund, nu mi-⁠o luaţi. Altfel nu pot îndura despărţirea, e prea dureroasă încercarea asta. „Albul sânge care e lacrima” e metafora lui José Saramago.

Într-⁠o viaţă, există o singură persoană de neînlocuit. În el am pierdut tot: soţ, prieten, frate, mamă (ştiu ce spun: legătura cu Bătrânu a fost mai strânsă decât cu mama mea), bunic, Profesor… În necaz, ne-⁠am simţit mai uniţi. Din 13 iulie, când a ieşit din coma indusă, până joi, 3 august (diagnostic: cardio stabil) a fost ca o lună de miere. Ne înţelegeam mai bine ca oricând în ultimele lui săptămâni pământene. „Da”, îmi spunea, atât, ridicând spre mine ochii constant albaştri. Adică: „Mâine o să fie bine.” „Da.” Şi eu îi răspundeam „Da. Mâine o să fie bine.” Nu mai suport să aud acest cuvânt, „Da”, încerc să-⁠l evit. Pe urmă, a strigat moartea la fereastră.

Am două verighete. O privesc pe a lui, o ating, controlez mereu dacă nu am pierdut-⁠o (mi-⁠e largă şi pe degetul mijlociu). Acum, suntem şi aici împreună, în apartamentul mic de la 6, şi dincolo, la Eternitate, unde avem altă casă; cu două nivele, duplex.

Îl mângâiam pe fruntea rece: şi atunci m-⁠a ocrotit, din sicriu, era o căldură terifiantă în biserică, în 9 august, dar mie mi-⁠era răcoare. Îi vedeam ochii ca zorelele, chiar dacă erau închişi. Nu-⁠i mai putea deschide, dar ştiu cum s-⁠ar fi uitat la mine: cu mixtura de blândeţe şi de înţelegere. Când a murit tata, mi-⁠a fost frică de încremenirea aceea a lui. Abia l-⁠am atins, strecurându-⁠i o iconiţă în buzunarul de la inimă. Cu Petru, nu, deloc, n-⁠avea nimic înfricoşător, dimpotrivă. Era înăbuşitor de cald, el – răcoritor ca menta pe care o agrea atâta. Cu mâna pe fruntea lui îmi era aproape bine. Mă ocrotea de căldura terifiantă, putea s-⁠o facă. A luat cu el, în colţul stâng al buzei, sărutul meu vechi de 50 de ani.

Poate presimţea că-⁠i rămăsese puţin timp pentru scris. Era, în ultima vreme, mereu grăbit, foamea de timp literar se accentuase. Scria şi scria pe rupte. Ceasul biologic îi spunea să se grăbească? În spital, până-⁠n intervenţia ucigaşă, a scris două articole, deci era în cea mai bună formă intelectuală. A plecat înainte de vreme. Avea de încheiat Etnoistoria, de pus la punct Eros şi dor, Istoria Universităţii Cuza, aşa cum a fost. Joi, la 12, 24 octombrie, la Casa cu absidă, sediul filialei USR, se lansează prima Etno din serie, Etnosofia, ediţie revizuită şi augmentată de autor.
Lucia Negoiţă îmi scrie că e o biruinţă a Luminii şi-⁠mi doreşte puterea de a mă afla „în ochiul razei”. Încerc şi acest salt în gol, fără plasă dedesubt.

C. Stănescu mă încurajează în „Cultura”: „Magda Ursache merge mai departe….”

În plicul cu fişe scrise în Salonul 7, am găsit un decupaj din Cartea cu anluminură de Paul Aretzu:

 „eram martor la luarea vieţii prin citit,
la înălţarea la cer prin citit,
la încolţirea ochiului,
la a doua venire a vederii. Amin.” (p.32)

Sper să nu fie deosebiri de esenţă între „cerul de sus” şi „cerul de jos”. Doamne, lasă-⁠l pe Petru să facă şi acolo, în Raiul cărţarilor unde este, ce-⁠a făcut aici, pe pământ. Poetul spune că îngerii au cărţi în mâini. Îl cred pe Poet.

Complementaritatea a fost atu-⁠ul căsniciei noastre. Firea mea aprigă, faţă cu bunătatea, calmul lui. Procreaţie? Ba creaţie. Am scris împreună, ne-⁠am citit reciproc şi comentat rând cu rând. Ne-⁠am lăsat, fiecare, prinşi de textele noastre din drag de a le citi celuilalt. Ce bucurie când încheiam un eseu! „În seara asta îmi citeşti?” „Hai să-⁠ţi citesc.” Îi plăcea să-⁠i citesc cu voce tare. Am dialogat 50 de ani, dar, repet, a fost durată scurtă. Şi cât îmi lipsesc cuvintele lui de înţelepciune, curajul lui şi îndemnul de a fi curajoasă: „Scrie cu toată îndrăzneala, Magda!”

Şi Daniel Rameder ştie că Bătrânu a trăit cum se cuvine: „Ce fericire v-⁠a dăruit Dumnezeu să fiţi alături de un asemenea om… Să-⁠i mulţumiţi în fiecare zi.” Prietenii au construit o sferă de cuvinte ca să mă protejeze.
Constantin Coroiu şi Dana Diaconu mi-⁠au fost alături „la plecarea în cealaltă lume a Profesorului Petru Ursache, Savant şi Umanist dintr-⁠o stirpe din ce în ce mai rară,” cum au scris cuvânt de laudă în Evenimentul din 7 august, 2013.

 „Domnul Profesor va rămâne totdeauna în memoria mea drept una dintre cele mai probe şi mai elegante fiinţe pe care le-⁠am întâlnit. Sunt mândru că am avut privilegiul să stau câteodată în preajma lui şi-⁠mi pare rău că nu i-⁠am mărturisit-⁠o niciodată (din teama de a nu crede că sunt patetic). Şi Vasile Spiridon îmi doreşte „curaj, mult curaj”, „zile şi nopţi mai uşoare”.

Adrian G. Romila îl vede „în Raiul lui luminos” şi tot acolo, Lucia Dărămuş: „Să nu fii tristă, Bătrânul tău trăieşte cu Iisus Christos. Acolo s-⁠a dus, pentru că Bătrânul a avut credinţă multă”. Livia Cotorcea l-⁠a citit bine: „Să se odihnească cu drepţii, pentru că a fost unul dintre drepţii acestui pământ”.

La judecartea de pe urmă, Domnul l-⁠a aşezat printre drepţi, nu printre cei de stânga, sunt sigură. Din Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român a ales pentru Etnosofia, dintr-⁠un dialog al lui Ernest Bernea cu un ţăran: „Dreapta-⁠i mai bună şi mai de cinste. Ştii cum se zice la Scriptură: şi s-⁠a suit la ceruri şi stă de-⁠a dreapta Tatălui.”

Nu ştiu cum o fi în altă parte, dar pe pământ nu-⁠i bine de când s-⁠a dus, de când nu mai trăieşte. A ieşit din el, murind, suferinţa şi a intrat în mine toată.

Vers de Nichita Stănescu: „Dacă timpul ar avea frunze, / ce toamnă!”

Iaşi, octombrie 2013

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest