Contemporanul » Polemice » Theodor Codreanu: Un Roller al eminescologiei (II)

Theodor Codreanu: Un Roller al eminescologiei (II)

Semnificativă şi neputincioasă mirarea lui Boia că nu doar Lovinescu s-⁠a lăsat ademenit de Eminescu, ci şi un Eugen Ionescu. Acesta îi făcuse praf, în Nu, pe Tudor Arghezi, pe Ion Barbu, pe Camil Petrescu ş.a., dar n-⁠a avut curaj să se lege de Eminescu, motivând că nu vrea să comită „matrapazlâcuri optice”. Şi nu avea dreptate? Boia însă a pariat tocmai pe astfel de matrapazlâcuri optice, cunoscute în arta barocă drept anamorfoze

În realitate, şi această carte creşte „mitul”, dând dimensiuni nebănuite postumelor, cu o relativă scădere a interesului pentru „perfecţiunea” antumelor, preţuită, între alţii, de G. Ibrăileanu. Concluzia: „Susţinătorii supremaţiei eminesciene merg uşor până la capăt… adică spre infinit.”

Prin Eliade, dar nu numai, mitul Eminescu continua să se „facă” şi să facă ravagii dincolo de fruntariile ţării. Boia mai toarnă gaz pe foc, citând şi celebra afirmaţie eliadescă privitoare la ecuaţia Eminescu – ⁠identitatea românească

Distrugerea mitului Eminescu are vreo altă semnificaţie?

De aici, spaima d-⁠lui Boia faţă de formule precum cea a lui Petre Ţuţea, Eminescu, românul absolut, neînţelegând că filosoful trimite la arhetip, la arheului românilor, despre care poetul însuşi a vorbit în cele două articole dedicate basmului popular Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. De aici frisoanele în faţa afirmaţiei lui A.D. Xenopol că Eminescu „va stăpâni toate veacurile cât se va mai vorbi pe pământ limba românească.”

2) Cel de al doilea exemplu de lăutărism se referă la aprecierea atitudinii lui Eminescu faţă de Războiul de Independenţă. D-⁠l Boia încurcă borcanele de la bun început. El crede că volumul din seria Opere interzis spre difuzare de către Nicolae Ceauşescu, la presiunile rabinului Moses Rosen, este IX, nu X. În realitate, Opere, IX s-⁠a tipărit şi s-⁠a difuzat în 1979. Volumul X a fost amânat până în 1989, editorii, în frunte cu D. Vatamaniuc, sperând să poată fi difuzat cu ocazia centenarului morţii, ceea ce nu s-⁠a întâmplat, la decizia tocmai a „beneficiarului mitului Eminescu”, care ar fi fost Nicolae Ceauşescu, în mistificările d-⁠lui Boia. Masivul volum X (736 p. format academic) cuprinde începuturile publicisticii eminesciene la ziarul „Timpul”, din 1877-⁠1878, exact cea consacrată Războiului de Independenţă, dar şi din anii 1879-⁠1880. De cel mai mare interes sunt articolele prilejuite de Războiul de Independenţă, în centrul căruia Eminescu pune problema Basarabiei, drept „cestiune de existenţă pentru poporul român”. Fireşte însă, nu şi pentru judecătorul lui de astăzi. Foarte probabil, lipsa apetitului pentru lectura publicisticii eminesciene îl determină pe Lucian Boia să evalueze atitudinea jurnalistului prin ochii lui Constantin Banu, cel care, în 1927, îi reproşa lui Eminescu faptul că a neglijat semnificativ evenimentele Războiului de Independenţă, jurnalistul de la „Timpul” considerându-⁠le inutile în contextul istoric. „Banu avea[,] în fond[,] dreptate”1, decide Boia, nepricepând profunzimea atitudinii eminesciene, subliniată de un istoric de profesie precum Nicolae Iorga. Eminescu nu numai că nu a neglijat evenimentele, dar este şi cel mai important observator şi evaluator al lor. O dovedesc cele peste cinci sute de articole, studii, note dedicate Războiului de Independenţă şi Basarabiei. Păcat numai că atât Banu, cât şi Boia nu le-⁠au observat!

„Obsedantul deceniu”

Sintagma nu se referă la aceea, devenită celebră, emisă de Marin Preda, numind anii 1950-⁠1960, chit că e un deceniu de… 11 ani. Lucian Boia îl transbordează în interbelic: 1930-⁠1940. Astfel, „obsedantul deceniu” al proletcultismului devine „obsedantul deceniu” al mitului Eminescu ajuns pe culme. De aceea, d-⁠l Boia îl dublează în capitolele VII şi VIII: Deceniul Eminescu, recte Deceniul Călinescu, un deceniu în două ape, de coşmar, precum potopul din timpul lui Noe, salvatorul treaz al speciei culturale fiind, desigur, acelaşi domn Boia. Depinde unde pui corect accentul în limba română. A boi, în limba română, înseamnă şi a falsifica, a denatura ceea ce-⁠i natural, adevărat. Citim în orice dicţionar explicativ: a boi = a înşela, a păcăli: bine l-⁠am boit! zice un personaj al lui Ion Creangă. Limba niciodată nu minte, cu atât mai mult când este vorba de cromatonime.

D-⁠l Boia regretă dramatic că, după Grama şi primii detractori, până la E. Lovinescu, nimeni n-⁠a mai încercat să se opună mitizării lui Eminescu. La început, l-⁠a atacat, ca şi Ştefan Zeletin, pentru reacţionarismul gândirii, ca antiliberal. Lăsăm la o parte că şi pretinsul „antiliberalism” eminescian este relativ, poetul vizând pe radicalii „roşii” (specia C.A. Rosetti), iar nu liberali feriţi de boiaua roşie, ca Mihail Kogălniceanu. Textele o atestă, dar asta nu contează în ochii d-⁠lui Boia. Nu mai vorbim de „ruşinoasa” etichetă de „reacţionar”, mult vânturată în celălalt „obsedant deceniu” (de la Ion Vitner la Mihai Novicov şi Ovid S. Crohmălniceanu). Eminescu a explicat cum stă treaba cu „reacţionarismul” său (a reacţiona întru însănătoşirea unui corp grav ameninţat de maladie à la mort, vorba lui Kierkegaard), iar gânditori postmoderni şi transmoderni precum Virgil Nemoianu, Jean-⁠François Revel, Antoine Compagnon ş.a. vorbesc de şansa de a fi reacţionar, ca Dante, Shakespeare, Cervantes sau Montaigne. Şi Eminescu, de adăugat2. Maniacii caţavencieni ai progresului cu orice preţ nu vor putea înţelege astfel de observaţii: „Progresul deplin, nestânjenit şi linear reprezintă drumul cel mai scurt spre stagnare şi moarte. Această tendinţă este împiedecată, întârziată şi, de fapt, contracarată de reacţia (s.n.) unor gesturi creatoare.”3 Exact ce spune şi Eminescu.

Să revenim însă la E. Lovinescu. La început, acesta l-⁠a contestat pe Eminescu nu doar ca jurnalist, prevăzând că, alături de Caragiale, şi autorul Luceafărului se va învechi. Revizuindu-⁠se critic însă, Lovinescu şi-⁠a menţinut scepticismul în legătură cu viitorul dramaturgului, în schimb nu şi-⁠n ce-⁠l priveşte pe Eminescu: „Până şi Lovinescu se aliază la opinia generală”4, zice cu mâhnire Boia, ba, de necrezut, îl aşază pe român alături de Dante: „Prea repede a cedat Lovinescu!” se indignează istoricul justiţiar, observând cât de amarnic s-⁠a înşelat criticul: „Astăzi, ar fi putut constata deja o erodare de netăgăduit a operei eminesciene.”5 Hotătât lucru: Lucian Boia are orbul găinilor! Realitatea arată că, după 1989, au apărut şi apar, în fiecare an, câteva cărţi şi sute de articole şi studii închinate geniului eminescian. Ceea ce arată exact contrariul unei „erodări”. Anul trecut până şi Lucian Boia nu s-⁠a putut abţine, publicând o carte despre Eminescu! Ba, această cărţulie mai are şi onoarea de a fi comentată. Pasămite, comparându-⁠l cu Dante, cum va face şi Tudor Vianu, Lovinescu dădea apă la moară lui Nicolae Iorga, cel cu formula odioasă „expresia integrală a sufletului românesc”: „În această formulare nu mai apărea vreo distincţie de epocă sau de generaţie; totul se prindea în absolut.”6 Cu astfel de situări, în deceniul 1930-⁠1940, prelungit până în 1944 (sic!), „A fost un salt, considerabil, în mitologia eminesciană.”7 Culmea, marilor critici interbelici (Lovinescu, Streinu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, D. Caracostea) li s-⁠au alăturat şi tinerii din gruparea Criterion, îmboldiţi de magistrul lor Nae Ionescu: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu ş.a. Cu aceşti primejdioşi „mitomani”, „Eminescu intră în absolut, ca o expresie nu doar a unei epoci sau a unei ideologii, ci a spiritului românesc din totdeauna.”8

Ca şi Engels, creatorul legendei negre a românilor, d-⁠l Boia neagă existenţa românilor ca naţiune europeană normală (el a şi scris o carte cu titlul De ce România e altfel?, în două versiuni, 2012, 2013). Cartea aceasta este pusă integral în slujba „demitizării” întregii istorii româneşti, fiind echivalentul celei comentate aici şi care m-⁠a şi determinat să-⁠l numesc pe autor „un Roller al eminescologiei”. Altminteri, în De ce România e altfel?, d-⁠l Boia recunoaşte, indirect, că este un discipol rollerian, reactualizând teza celebră a acestuia că românii sunt o naţiune preponderent „slavă”9, teză îmbrăţişată cu sârg ideologic de către doctrinarii moldovenismului din Basarabia. Anormanlitatea ar veni de acolo că România nu s-⁠a născut după un proiect cartezian de ţară, ci s-⁠a fundat doar mitic, pe un sentiment, ca şi mitul Eminescu: naţionalismul fanatic: „În lipsa fermentului naţional, România n-⁠ar fi existat: ţara aceasta a fost materializarea unei credinţe.”10 Mai mult de atât: România s-⁠a clădit pe xenofobie, pe „ura” împotriva minorităţilor care au venit să-⁠i civilizeze pe opincari şi mămăligari: „Prea mulţi «minoritari» în oraşele României, prea mulţi «minoritari» – într-⁠un fel de-⁠a dreptul «majoritari» – în diversele sectoare ale economiei româneşti. Şi, peste toate, o umbră de nelinişte: va rezista România fracturilor din interior şi ameninţărilor din afară?”11

Problema relaţiei dintre majoritari şi minoritari (dintre autohtoni şi periferici, în limbajul filosofiei istoriei şi civilizaţiei, la Neagu Djuvara12) este una reală, centrală în istoria civilizaţiilor. Degeaba încearcă Boia s-⁠o arunce în spatele românilor, ca pe o vină supremă, ca oprimatori ai minorităţilor, când lucrurile stau cu totul altfel. Am tratat pe larg subiectul în cartea mea A doua schimbare la faţă (2008, 2013), dar d-⁠l Boia nu citeşte, o ţine morţiş cu parti-⁠pris-⁠urile sale. Ar fi aflat, de pildă, că Eminescu, nefiind xenofob, a înţeles relaţia naturală, profundă dintre autohtoni şi periferici, soluţia lui fiind cea a antitezelor în armonie, preluând conceptul de la Heliade: Echilibrul între antiteze. Este aceeaşi soluţie ca la Neagu Djuvara, chiar dacă acesta nu vrea să ştie că a mers pe urmele lui Eminescu. Fireşte, Lucian Boia nu cunoaşte, nici nu vrea să ştie. El nu iese din obsesia naţionalismului românesc, intolerant, nedrept, criminal. Poate că politicienii români (incluşi de Eminescu în ceea ce a numit „pătura superpusă”) nu s-⁠au priceput totdeauna să armonizeze relaţiile dintre autohtoni şi minoritari, dar nu există o dominantă a dezechilibrului în defavoarea celor din urmă. Boia însuşi observă, fără să vrea, că, adesea, minoritarii s-⁠au comportat ca „majoritari”, susţinuţi de imperiile vecine. În Ardeal, nu s-⁠au comportat minoritarii ca „majoritari” oprimatori, sute de ani? În Basarabia, în Bucovina nordică, nu s-⁠au comportat minoritarii (şi încă se mai comportă, până la pragul nimicirii autohtonilor)? Eminescu a explicat fenomenul răsturnării raportului dintre autohtoni şi periferici prin teoria golului etnic, cunoscută bine încă de Dimitrie Bolintineanu şi de Jules Michelet. Dar Boia nu vede, nu aude, nu citeşte, somnolând în mitomanie. „Vinovăţia” românilor nici nu se putea să nu fie extinsă la Biserica Ortodoxă Română, şi ea întreţinătoare a mitului Eminescu, a tradiţionalismului etc. Ba, mulţi prelaţi s-⁠au erijat în eminescologi, precum Miron Cristea, Bartolomeu Anania, părintele Constantin Galeriu ş.a. E deranjat, bunăoară, şi de faptul că Patriarhul Daniel a susţinut, la o sesiune academică, o comunicare despre patriotismul şi universalismul lui Eminescu13, în loc să se preocupe de ceea ce credea poetul despre religie, dacă nu cumva o fi fost chiar… ateu.

Pe de altă parte, Eminescu trebuie pus acolo unde îi este locul, opus Europei civilizate: „Naţionalismul «etnicist» şi puternic mitologizat al perioadei îşi află figura simbolică supremă în Mihai Eminescu, după cum, invers, Titu Maiorescu continuă să ilustreze raţionalismul şi evoluţionismul de tip vest-european.”14 Dacă lucrurile ar sta cum le prezintă sinistra farsă boiană, ar mai fi pus Maiorescu vreo cărămidă la soclul lui Eminescu? Criticul, dimpotrivă, a preţuit tocmai europenismul impersonal, atotcuprinzător al personalităţii eminesciene, ştiind prea bine că poetul milita nu pentru un îngust naţionalism „etnicist”, ci pentru un naţionalism în marginile adevărului, formulă lansată chiar de Maiorescu, lăudată de Eminescu. Mai mult, prin vocea lui Toma Nor, poetul îmbrăţişează cosmopolitismul (prefigurator al globalismului), dar care se armonizează cu fiinţa popoarelor: „cosmopolit sunt şi eu; aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are însă atâtea colori. O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirei, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de esplicabilă cum putem explica din împrejurări asemenea diferenţa dintre individ şi individ. Făceţi ca toate aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neesistenţei, căci în întunericul nedreptăţii şi a barbariei toate naţiunile îşi sunt egale în abrutizare, în îndobitocire, în fanatism, în vulgaritate; ci când Lumina abia se reflectă în ele, ea formează colori prismatice. Sufletul omului e ca un val – sufletul unei naţiuni ca un ocean.”15

Semnificativă şi neputincioasă mirarea lui Boia că nu doar Lovinescu s-⁠a lăsat ademenit de Eminescu, ci şi un Eugen Ionescu.

Acesta îi făcuse praf, în Nu, pe Tudor Arghezi, pe Ion Barbu, pe Camil Petrescu ş.a., dar n-⁠a avut curaj să se lege de Eminescu, motivând că nu vrea să comită „matrapazlâcuri optice”. Şi nu avea dreptate? Boia însă a pariat tocmai pe astfel de matrapazlâcuri optice, cunoscute în arta barocă drept anamorfoze.

Dar cel care a dat amploare absolută mitului Eminescu nu putea fi decât G. Călinescu, singurul critic român care a avut geniu. Cu atât mai grav, deduce Lucian Boia: „Marele şantier Eminescu abia acum avea să se deschidă. Acum se conturează «eminescologia» ca un câmp de cercetare specific, s-⁠ar spune o «ştiinţă» de sine stătătoare.”16 Necruţător, eminescologul nostru pune între ghilimele cele două cuvinte, sugerând că e vorba de o pseudoştiinţă, ceea ce poate fi valabil şi pentru cărţulia domniei sale. Culmea, spre această nouă „ştiinţă” a îndemnat şi un critic serios precum Pompiliu Constantinescu, somând mediul universitar să creeze o „catedră Eminescu”. De s-⁠ar fi înfăptuit asta, poetul s-⁠ar fi pomenit „într-⁠o splendidă izolare, în raport cu toţi ceilalţi scriitori, rămaşi de-⁠a valma, sub patronajul Catedrei de istoria literaturii române.” Comedia se amplifică. Dau năvală în „ştiinţa eminescologiei” mai toţi criticii, încât „mitul Eminescu” se intersectează cu legenda călinesciană, care ameninţa să se transforme şi aceasta în mit dacă nu venea eliberatoarea zi de 23 august 1944. Totuşi, a rămas ceva: imaginea strălucitoare a „divinului critic”, în numirea lui Eugen Barbu, întărită de Nicolae Manolescu, cel care şi el vedea în autorul lui Ioanide „singurul nostru critic literar care a avut geniu”: „Se simte din aceste cuvinte că până şi cel mai renumit critic literar de astăzi rămâne încă sub vraja magistrului.”17 Noroc că s-⁠a smuls, cel puţin, de sub vraja Eminescului, în faţa căruia Călinescu a capotat, începând chiar cu Viaţa lui Mihai Eminescu, „piesă mitologică, de aşezat, la loc de cinste, în colecţia mitologiilor eminesciene”, cum, pe bună dreptate, consideră Boia, aprecia Ioana Bot.

Vraja mitologică începe cu originea etnică a lui Eminescu. În chip fantezist, Călinescu l-⁠ar considera pe Eminescu român, şi încă „român verde”, pe când, în „realitatea” d-⁠lui Boia, protagonistul mitului este rutean sau orice altceva, nu însă român, cum l-⁠a vrut, abuziv, „divinul critic” pentru ca minciuna mitică să convingă pe xenofobii de români. În imaginarul boian, faptul ar fi un argument forte pentru „desfacerea” mitului: românii să nu se mai iluzioneze cu românismul eminescian: e fals! D-⁠l Boia ar fi trebuit, totuşi, să citească şi cartea foarte documentată a lui Ion Roşu, Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu, vol. 1, Originile (1989). Ar fi putut observa că transformarea lui Eminescu în rutean, armean, rus, turc etc. e curată mistificare. Pe de altă parte, statutul etnic şi spiritual de român a fost lămurit chiar de poet, care pune capăt şi controversei asupra a ceea ce sunt românii: nici daci, nici latini, nici slavi, nici moldoveni: Suntem români şi punctum. Dar nu, totul i se pare d-⁠lui Boia „mitologie” în viaţa lui Eminescu, de la stabilirea originii până la sifilisul terţiar de care eminescologii şi medicii s-⁠au străduit să-⁠l absolve. Oricum ai da-⁠o, tot mit e: Călinescu a optat pentru sifilis dobândit pentru a nu ieşi din calificativul „român verde”, adică sănătos de la natură. Dar tot mitologie devine şi opinia grupului de medici adunaţi de Academia Română la un simpozion naţional care au stabilit că poetul n-⁠a suferit de sifilis, ci de o maladie bipolară (psihoză maniaco-⁠depresivă), agravată iatrogenic din clipa internării la sanatoriul Şuţu, prin tratamentul fatal cu mercur18. Şi asta pentru că, în pofida mizeriei lui umane, odată „Ieşit din viaţă, poetul capătă dimensiuni cosmice, devine veşnic precum Hyperion.”19 Maliţia „raţionalistului” se arată inepuizabilă sau se transformă în pamflet, acuzându-⁠l pe Călinescu de lipsă de scrupule: „Călinescu nu are scrupule de nici un fel. Odată cu el, veşnicia lui Eminescu nu mai pretinde demonstraţie, se înţelege de la sine.”20 Ce mai contează miile de pagini scrise despre Eminescu! Călinescu rămâne primul dintre „mitomani”. La acest rang îl ridică şi G. Ibrăileanu care considera Viaţa lui Mihai Eminescu drept „monumentul cel mai impunător ce s-⁠a ridicat până astăzi lui Eminescu.” Se-⁠nţelege că marea veneraţie călinesciană a culminat în Istorie… („o carte fetiş”), prin nechibzuita sintagmă poet naţional, care, în mintea d-⁠lui Boia şi a confraţilor, i-⁠ar exclude pe ceilalţi scriitori de la atributul naţional. Prin Călinescu, sintagma „capătă autoritate deplină, ca o pecete definitivă.”21 Boia a avut însă norocul să apuce vremea spulberării în cele patru vânturi a nefericitei formule călinesciene.

Promisiunea uitată

Singurul regim politic care, vorba lui Alexandru Grama, a promis eliberarea României nu numai de regimul culturii burgheze şi naţionaliste, dar, în primul rând, de sub jugul ruşinos al lui Eminescu, a fost cel adus de eliberatorii sovietici, la 23 august 1944. Ei au avut curajul să-⁠l scoată pe Eminescu din librării şi din biblioteci, eliminând, în primul rând, fetişul sintagmei „poet naţional”. Venise marea promisiune a „desfacerii” mitului. Poetul plătea şi pentru jignirile aduse muscalilor de-⁠a călare (Doină), care, de la 1700 s-⁠au tot străduit să ne „elibereze”, mai întâi – Basarabia, apoi, în sfârşit, toată ţara. Venise vremea istoricului Mihail Roller, care se va reîntrupa, atât ca istoric, cât şi ca eminescolog, în Lucian Boia. Pentru prima oară Eminescu primea o lovitură aproape mortală, împlinind visul de mai târziu al d-⁠lui Boia ca poetul să fie redus straşnic la dimensiunile unui liric obişnuit, în orice caz, cam de nivelul lui Th. Neculuţă, care oricum avea mai multă poezie proletară decât Eminescu, cel care nu se putea prezenta în mijlocul noii corectitudini politice decât cu discursul Proletarului şi cu Viaţa. Din păcate, trezia (vorba lui Dan Alexe, cel cu creşteţi, fraţilor, treziţi-⁠vă) n-⁠a ţinut mult. Oricât de „colaboraţionist” s-⁠ar fi dovedit G. Călinescu, el nu-⁠şi putea scoate din minte mitul Eminescu la care trudise atâta. Astfel, chiar drastic cenzurat de profeţii internaţionalişti, se dovedea că Eminescu nu putea fi scos din mintea „reacţionară” a românilor. Ba chiar şi cei mai zeloşi poeţi proletcultişti se pretindeau a fi măcar un al doilea Eminescu: A. Toma, Mihai Beniuc. Un Geo Bogza, avangardistul rebel, distrugător de „mituri”, nu se legase nici el de Eminescu. Dimpotrivă, era un păzitor şi un crescător al mitului.

Şi cum astfel de tendinţe, care reizbucneau ici şi acolo, n-⁠ar fi fost de ajuns, problema de nerezolvat rămânea la românii din exil. Ei se identificau de-⁠a dreptul cu „mitul Eminescu” prin care sperau să nu dispară, ca posibilitate de rezistenţă prin cultură. Teoreticianul, prin excelenţă, al rezistenţei prin cultură era Mircea Eliade. Nu era, propriu-⁠zis, un critic literar, ci mai mult de atât, cu o viziune holotropică asupra lumii demnă de geniul lui Eminescu. În acei ani de cumpănă spunea Eliade, într-⁠o prefaţă la poeziile lui Eminescu apărute la Biblioteca română din Frankfurt (1949): „Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-⁠au zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-⁠un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi, cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în el tot ce-⁠am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-⁠l pe Eminescu, ne reîntoarcem, ca într-⁠un dulce somn, la noi acasă.” Ce ciudat! Aflat în raiul libertăţilor occidentale, Eliade tânjea după „mitomana” Românie a lui Eminescu! Cu alte cuvinte, prin Eliade, dar nu numai, mitul Eminescu continua să se „facă” şi să facă ravagii dincolo de fruntariile ţării. Boia mai toarnă gaz pe foc, citând şi celebra afirmaţie eliadescă privitoare la ecuaţia Eminescu – ⁠identitatea românească: „Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi, cât timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.”22 Îngrozitor să mai vrei să nu dispară Cartea lui Eminescu! Doar, de-⁠a lungul istoriei, au dispărut atâtea opere… Din nefericire, Eliade încununa ceea ce începuse G. Călinescu, chit că, în 1949, acesta nu mai putea să afirme chintesenţa naţională a operei lui Eminescu. Boia nu vede însă la Eliade, la generalul Nicolae Rădescu (sub conducerea căruia se înfiinţase, „eminescian”, Comitetul Naţional Român), la regele Carol al II-⁠lea, la Constantin Papanace, la N.I. Herescu şi la alţii decât disperarea desţărării, pe care n-⁠are cum s-⁠o înţeleagă decât ca paliativ al mitului Eminescu: „Se agaţă de Eminescu, cu disperarea celui care şi-⁠a pierdut ţara.”23 Boia se arată fericit: el nu poate avea astfel de disperări în faţa lui Eminescu, este eliberat, despărţit de „mit” pentru totdeauna, în numele raţiunii. O infirmitate este ridicată la rang de… mit salvator, ca să fiu în tonul exegezei lui Boia.

De îndată ce Eminescu a trecut de „obsedantul deceniu” proletcultist, d-⁠l Boia constată că eminescologia s-⁠a reîntors, uşor-⁠uşor, la obsedantul deceniu eminescologic călinescian. În 1964, Călinescu reuşeşte să retipărească Viaţa lui Mihai Eminescu, ce-⁠i drept, cu unele retuşuri prin care dispar referinţele prea stridente la naţionalismul poetului. A fost de-⁠ajuns pentru resuscitarea mitului, încât promisiunea jdanovistă a fost repede încălcată, odată cu faimoasa Declaraţie din aprilie, 1964, datorată lui Gheorghe Gheorghiu-⁠Dej. Sub Ceauşescu, mitul va înflori în voie, exceptând exegeza publicisticii, jurnalistica fiind retipărită cu probleme şi în tiraje pentru specialişti: „În acest context, Eminescu revine, în multe privinţe, la vechea lui imagine: aceea de exponent genial al fondului naţional românesc. Mult mai aproape de interpretările anilor ’30 decât de reconsiderarea poetului în primii ani de comunism.”24 Iată marele regret al promisiunii nerespectate: în loc de un poet onorabil, istoricizat, Eminescu redevine ceea ce vedeau în el, din exil, Mircea Eliade şi Emil Cioran. De aceea, cei doi mari gânditori vor fi asimilaţi, cu o neruşinare greu de imaginat, megalomaniei lui Ceauşescu. Textele eminescologiei interbelice s-⁠au retipărit masiv, dar, curios, observă Lucian Boia, fiind cenzurate „tocmai expresiile naţionaliste”25. El crede că nu fiindcă naţionalismul era incompatibil cu internaţionalismul, ci pentru a masca naţional-comunismul, nevorbind de funie în casa spânzuratului. Fireşte, spânzuratul era chiar naţionalismul eminescian, faimosul cadavru din debara, identificabil aici cu naţionalismul poetului. Spre deosebire de Horia-⁠Roman Patapievici, d-⁠l Boia este cu mult mai aproape de semnificaţia „cadavrului din debara”, care e, în definitiv, o parşivă coroborare (nemărturisită) cu nazismul lui Martin Heidegger. Sintagma s-⁠a folosit întâia oară împotriva marelui filosof german de către un „filosof” francez, Emmanuel Faye, autorul cărţii „desfacerii” unui mit: Heidegger. L’introduction du nazisme dans la philosophie (Albin Michel, Paris, 2005). O ripostă pe măsură a venit prin volumul coordonat de François Fédier, Heidegger, à plus forte raison (2007, Paris, Fayard). Faye „decreta” în gândirea lui Heidegger fundamentul ontologic al naşterii nazismului, simbolizându-⁠l prin sintagma „cadavrul din dulap”, fluturat, criptic, în opera filosofică. Replica lui François Fédier26: „Am citit tot ce a scris şi vă pot spune că nu există nici un cadavru în dulapul lui Heidegger.” Dacă Patapievici a făcut să plutească în vag „cadavrul din debara”, pe care, a explicat mai târziu, nu el, ci naţionaliştii îl scutură, Boia merge la ţintă, măsurând cu aceeaşi balanţă „cadavrul” lui Eminescu, naţionalismul, cu cadavrul lui Heidegger, nazismul. De aceea, Boia flutură cu satisfacţie identificarea eminescianismului cu un protolegionarism, fluturat, la rându-⁠i, într-⁠un moment de rătăcire, de Ion Negoiţescu. D-⁠l Boia face mai departe legături, între Eminescu şi „legionarismul” de tinereţe al lui Cioran, al lui Eliade, care s-⁠a perpetuat în naţional-comunismul lui Ceauşescu, judecat ca o formă de fascism/nazism. De aici născocirea triumviratului Eminescu-Ceauşescu-Cioran, la care am făcut deja trimitere. Boia nu ezită să întocmească liste de eminescologi care au „roit” în jurul mitului, adăugându-⁠i, la cei interbelici, pe cei din perioada Ceauşescu (Zoe Dumitrescu-Buşulenga, D. Vatamaniuc, Al. Oprea, Edgar Papu, George Munteanu, Petru Creţia, Mihai Drăgan, ca să-⁠i amintesc doar pe aceştia), reproşându-⁠le: „O carte care să-⁠l relativizeze sau să-⁠l coboare pe Eminescu n-⁠ar fi fost de conceput.” Ceea ce este o dovadă a necunoaşterii eminescologiei. Singurul eminescolog de menţionat ar fi doar I. Negoiţescu, autorul Poeziei lui Eminescu (1968). În realitate, şi această carte creşte „mitul”, dând dimensiuni nebănuite postumelor, cu o relativă scădere a interesului pentru „perfecţiunea” antumelor, preţuită, între alţii, de G. Ibrăileanu. Concluzia: „Susţinătorii supremaţiei eminesciene merg uşor până la capăt… adică spre infinit.”27 Aflăm, cu această ocazie, o mare descoperire ştiinţifică şi filosofică: infinitul are capăt! Mai ales bieţii basarabeni au atins capătul infinitului, cu versul lui Grigore Vieru, Eminescu să ne judece. Fireşte, emancipatul domn Boia nu înţelege de ce au nevoie basarabenii de „judecata” lui Eminescu. Nu-⁠i nimic, doar este istoric de profesie!

Într-⁠o asemenea „promiscuitate” mitologică, trebuia să vină şi momentul treziei din coşmar. Divinitatea raţiunii l-⁠a însărcinat pe Lucian Boia să pună capăt rătăcirii de peste 130 de ani prin mlaştina mitului Eminescu, confundată cu paradisul culturii româneşti. Ceea ce alţii au făcut în atâţia ani sterili, i-⁠a fost dat ilustrului domn Boia să desfacă cât ai clipi din ochi, deschizând României şi culturii sale drumul către adevărata istorie.

Promisiunea invaziei staliniste eliberatoare, de la 1940 şi 1944, se vede abia acum împlinită, cu asupra de măsură.

Note:

1. Lucian Boia, op. cit., p. 82.

2. Vezi şi Theodor Codreanu, Şansa de a fi reacţionar, în „Origini”, Romanian roots, A Review of Literature, Ideas, and The Arts Sponsored by „LiterArt XXI” & Criterion Publishing, Atlanta, Georgia – USA, vol. XI, nr. 9-⁠10, septembrie-⁠octombrie 2007.

3. Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului, 1989, trad. rom. de Livia Szász Câmpeanu, Editura Univers, Bucureşti, 1997, p. 210.

4. Lucian Boia, op. cit., p. 82.

5. Ibidem, p. 85.

6. Ibidem, p. 86.

7. Ibidem, p. 87.

8. Ibidem.

9. Lucian Boia, De ce România e altfel?, Editura Humanitas, ediţia a II-⁠a adăugită, Bucureşti, 2013, pp. 39-⁠41. Originea daco-⁠romană ar ţine de pura mitologie, pe când, în realitate, românii „au mai mult sânge slav decât roman” ceea ce „este de domeniul evidenţei” (p. 39).

10. Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, p. 88.

11. Ibidem, p. 89.

12. Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, ed. a treia revăzută şi adăugită, trad. din franceză de Şerban Broché.

13. Lucian Boia, op. cit., p. 189.

14. Ibidem, pp. 90-⁠91.

15. M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, studiu introductiv de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 180.

16. Lucian Boia, op. cit., p. 104.

17. Ibidem, p. 108.

18. Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, coord. Eugen Simion, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2015. În acest volum semnează: Eugen Simion, Irinel Popescu, Ioan-⁠Aurel Pop, Cecilia Cârja, Ioana Bonda, Victor A. Voicu, Octavian Buda, Dan Prelipceanu, Călin Giurcăneanu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruţ Sarafoleanu, Vladimir Beliş.

19. Lucian Boia, op. cit., p. 113.

20. Ibidem, p. 114.

21. Ibidem, p. 125.

22. Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, ediţie realizată de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 55, 57.

23. Lucian Boia, op. cit., p. 142.

24. Ibidem, p. 152.

25. Ibidem, p. 153.

26. Coautorii cărţii coordonate de Fédier: Massimo Amato, Philippe Arjakovsky, Marcel Conche, Henrri Crétella, Françoise Dastur, Pascal David, Hadrien France-Lanord, Matthieu Gallou, Gérard Guest, Alexandre Schild.

27. Lucian Boia, op. cit., p. 171.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest