Contemporanul » Polemice » Theodor Codreanu: Eminescu şi canonul occidental (III)

Theodor Codreanu: Eminescu şi canonul occidental (III)

După cum recunoaşte Mircea Cărtărescu, postmoderniştii nu mai vieţuiesc în canonul occidental, respingând „marile valori”, ci în plină Şcoală a Resentimentului, oblăduită de political correctness. Aceleaşi poveţe ne dă şi Ion Bogdan Lefter, considerat de Nicolae Manolescu, cel mai autorizat teoretician al postmodernismului pe teren românesc.

Despre alt volum, Totul, criticul are, asemenea, cuvinte să-⁠şi rupă pana: „Viziunile conţin un amestec de banal şi de senzaţional, sunt hazlii şi fabuloase, înduioşătoare şi pline de cruzime, copilăreşti şi fermecătoare. Proiecţii ale unor dorinţe şi răsfăţuri, ele iau forma unor jocuri extraordinare de-⁠a realitatea. (…) Viziunile Eminescu-foto-1sunt o mie şi una de nopţi ale acestei fantezii năucitoare.” Descrierile acestea ale lui Nicolae Manolescu imaginează cam ceea ce ar fi, pentru dânsul, absolutul în poezia pură, într-⁠o estetică ideală. Împlinirea supremă este Levantul, capodopera lui Cărtărescu, pe care criticul o ridică la rang de operă canonică centrală în literatura română, comparabilă nu doar cu Ţiganiada, ci mai ales cu Don Quijote: „Epopeea lui Cărtărescu este, ca şi Ţiganiada, nu doar o reluare simplă şi împrospătată a unui gen, dar o invenţie extraordinară, în măsura în care adevăratul ei subiect este istoria însăşi a poeziei româneşti. O istorie foarte precisă, deşi în registru comic. Performanţa excepţională este tocmai această comedie a literaturii pe care, ca şi Ţiganiada, Levantul o scrie cu o fantezie şi cu o virtuozitate fără egal. În istoria multor literaturi, există un astfel de moment în care cineva simte nevoia să rescrie în perspectivă comică istoria unui gen. Don Quijote n-⁠a fost, în cea spaniolă, decât rescrierea parodică a romanului cavaleresc. Dar el a dat naştere romanului modern. Oare cum ar fi arătat poezia noastră, dacă Ţiganiada se tipărea la începutul secolului XIX şi nu la sfârşitul lui? Nu putem aprecia exact ce mecanisme înţepenite va izbuti Levantul să urnească în poezia românească. Tot ce putem face deocamdată e să ne amuzăm citindu-⁠l.” Să înţelegem că supremul argument al esteticului este amuzamentul, idealul postmodernist al literaturii?

Acest amplu citat descrie exact transbordarea centrului canonic de la Eminescu pe umerii lui Mircea Cărtărescu. Şi ca prozator Cărtărescu este pus pe Everestul literaturii române şi europene, comparabil doar cu Proust, Blecher şi Arghezi, fireşte – deasupra lor. Scriitorul e şi aici genial, deşi concede că e inegal. Pentru nici un alt autor român Nicolae Manolescu n-⁠a mai folosit atâtea superlative: „Nimeni n-⁠a mai scris la noi o proză atât de densă şi de profundă, populată de făpturi deopotrivă reale şi simbolice, de fluturi ori de păianjeni colosali, atrasă magnetic de promiscua subterană psihanalitică şi luminată totodată de splendide curcubeie cereşti. Orbitor este atât romanul căutării timpului pierdut, cât şi un metaroman la fel de sofisticat ca acela proustian, cu incursiuni nu însă în socialitate ori modernitate, ci în arheologia şi anatomia fiinţei, comparabilă cu aceea din Întâmplările lui Blecher, într-⁠o sexualitate obscură şi flamboaiantă, liberă şi interzisă, cum nu găsim în niciunul din romanele emancipate ale generaţiei ’27, nici chiar în acela al lui Arghezi.”

Nu ştiu dacă mai există în literatura universală vreun caz în care un scriitor contemporan să fie atât de curtat ca Mircea Cărtărescu, încât e de mirare că Academia Suedeză nu se grăbeşte să-⁠i acorde Premiul Nobel. Bine ar fi ca măcar o asemenea bătălie să câştige Nicolae Manolescu pentru literatura română, că despre câştigarea unei „bătălii canonice” nici el nu este sigur. Ar fi şi un caz unic de răsturnare a canonului occidental, sau barem românesc, cu susul în jos.

Dacă pentru „poezia pură” a lui Mircea Cărtărescu există argumentul limbajului în sine, ca joc fără limită, relativ la proză, Nicolae Manolescu aduce pentru prima oară la un scriitor român dimensiunea profundului. Nimeni nu l-⁠ar egala pe autorul Orbitorului în „profunzime”. Din păcate, nu aflăm de la d-⁠l Manolescu ce înţelege prin „profunzime”. El zice ceva despre latura psihanalitică a imaginarului cărtărescian, dar nu face şi demonstraţiile de rigoare. Pentru asta, el ar trebui să se întoarcă cu faţa către hermeneutică, singura capabilă să treacă de „complexele de cultură” în cele abisale. Dar am văzut că a respins-⁠o în mod constant. Or, condiţia canonicităţii nu poate fi ruptă de profunditate, apreciază Bloom: „Lectura în profunzime nu s-⁠a terminat probabil cu generaţia mea, dar ea a fost desigur eclipsată pentru generaţiile următoare”1 de către postmodernişti. Aşa că Nicolae Manolescu se găseşte în postura de a emite aserţiuni fără acoperire. Pe de altă parte, ca adept al postmodernismului, nici Mircea Cărtărescu nu s-⁠a gândit că literatura postmodernă ar avea rostul să treacă dincolo de suprafaţa lucrurilor.

Când în anul 2000 românii sărbătoreau 150 de ani de la naşterea lui Eminescu, Horia-⁠Roman Patapievici, scriind despre poet în ziua de 15 ianuarie (România liberă), emitea opinia, fundată pe postmodernism, că autorul Sărmanului Dionis este complet depăşit („steaua lui Eminescu a apus”), devenind ceea ce s-⁠a numit „cadavrul din debara”, deoarece, în postmodernitate, nu mai interesează dimensiunea profundului în cultură, o categorie „germană” deja abandonată în lume, orientarea fiind spre spiritualitatea de tip anglo-⁠saxon. Fireşte, nu se referea la centrul canonic shakespearian, imposibil de rupt de dimensiunea profundului, ci la adepţii istoricizării lui Shakespeare, distrugători de canon. Doar cu doi ani mai înainte, Mircea Cărtărescu susţinea o mentalitate similară, sesizând o falie de netrecut între postmodernişti şi post-postmodernişti, de o parte, şi generaţiile anterioare, trăitoare în canonul occidental: „Falia care-⁠i desparte esenţial pe optzecişti şi post-⁠optzecişti de cei dinainte este falia dintre două lumi: lumea francofilă a costumului şi a cravatei, a muzicii clasice, a sărutatului mâinii şi a respectului pentru marile valori şi, pe de altă parte, lumea pătrunsă de spiritul american, lumea hainelor de pe stradă, a muzicii rock, a pletelor, a culturii populare, a emancipărilor de tot felul.”2

După cum recunoaşte Mircea Cărtărescu, postmoderniştii nu mai vieţuiesc în canonul occidental, respingând „marile valori”, ci în plină Şcoală a Resentimentului, oblăduită de political correctness. Aceleaşi poveţe ne dă şi Ion Bogdan Lefter, considerat de Nicolae Manolescu, cel mai autorizat teoretician al postmodernismului pe teren românesc. Privind retrospectiv, stai să te gândeşti cam pe unde se întrevede dimensiunea profundului la autori pentru care sacrul nu se mai zăreşte de sub stratul grosier al „concretului”. În paginile din Orbitor, privindu-⁠se în oglindă, eul creator cărtărescian îşi contemplă doar materialitatea păroasă de pe corp şi nu e deloc întâmplător că, scriind despre Eminescu, în faimosul număr al Dilemei, n-⁠a putut zări decât pilozitatea trupului şi platfusul. Aşa că deja titlul Orbitor pare potrivit pentru o viziune care nu pătrunde în ceea ce ethosul transmodern numeşte zona de maximă transparenţă a fiinţei, concept, altminteri, de găsit şi în teologia Părintelui Dumitru Stăniloae.

Dar în Levantul, există dimensiunea profundului, dincolo de jocul orbitor al cuvintelor? Ion Budai-⁠Deleanu şi Cervantes, la care face referiri Nicolae Manolescu vorbind entuziast despre epopeea cărtăresciană, au din plin această profunditate fiinţială. Indiscutabil, Mircea Cărtărescu are talent literar, o imaginaţie lexicală debordantă şi strălucitoare, însă această strălucire seamănă, din nefericire, cu un splendid joc de artificii. Sau cum se exprima Nicolae Manolescu însuşi, contemplându-⁠se pe sine în oglindă, atunci când se referea la prietenul său Eugen Simion: „Un critic care nu-⁠şi dă niciodată în petec, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă”3. Straniu autoportret! Scris, desigur, cu una dintre cele două mâini certăreţe. Cert e că Nicolae Manolescu a ţinut să se dea în petec/spectacol, tot ca o femeie splendidă, dar la fel de frigidă.

Un critic observa că sub minunatele călătorii parodice şi artificii verbale din Levantul se piteşte… nimicul. Şi brusc ne revin în minte versurile eminesciene: „E uşor a scrie versuri,/ Când nimic (s.n.) nu ai a spune,/ Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune”. Eminescu se adresează şi criticului său actual, apologetul nimicului în literatură şi marele atentator (involuntar?) la trăinicia canonului literar românesc.

(Din vol. Eminescu „incorect politic”,
Bucureşti, 2014)

Note:
1 Harold Bloom, op. cit., p. 89.
2 Mircea Cărtărescu, Generaţia ’80 în context postmodern, în „Curentul”, an. II, serie nouă, nr. 248(306), 23 octombrie 1998, pp. 25, 30.
3 Nicolae Manolescu, Istoria…, p. 1220.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest