Contemporanul » Polemice » Theodor Codreanu: Din ţara emigranzilor Unde ni sunt visătorii?

Theodor Codreanu: Din ţara emigranzilor Unde ni sunt visătorii?

Evanghelia naturii concepută de Ştefan Zeletin pare ingenioasă şi, dintr-⁠un anume punct de vedere, adevărată, dacă n-⁠ar lăsa atât de multe lucruri confuze, în primul rând de ce omul, ca deja îndumnezeit prin natură, să aibă nevoie de un atât de lung drum, plin de capcane şi, adesea, sângeros, pentru a se redescoperi pe sine ca „divinitate”

Se întreba, profetic, poetul Alexandru Vlahuţă, la 10 mai 1901, în numele său şi al lui Eminescu (cel din Junii corupţi şi din Ai noştri tineri…), nedumerit că, în prag de secol XXI, românii se arată inerţi la vremile viitoare, adică fără nici un ideal naţional dezlănţuitor de energii: „Căci mă-⁠ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,/ Ce-⁠i acest popor de spectri cu priviri întunecate,/ Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,/ Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,/ Inimi laşe, abătute, făr-⁠a fi luptat vrodată,/ Şi străine de-⁠o simţire mai înaltă, mai curată!/ Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?/ Ce-⁠s aceşti copii de ceară fructe istovite-⁠n floare?…”

Din fericire, Vlahuţă se-⁠nşela, căci s-⁠au ivit personalităţi titanice, precum Nicolae Iorga şi Constantin Stere, care au descătuşat energiile, proiectând, în spaţiul public, idealul României Mari. După înfăptuirea acestuia, urmat de o extraordinară explozie a culturii interbelice, se pare că românii au reintrat în ceea ce Emil Cioran a numit neantul valah, cel lipsit de vlagă şi de ideal naţional. Între puţinii noi veniţi în cultura română, revoltaţi de recăderea în vidul istoriei, o adevărată surpriză produce Horia Vicenţiu Pătraşcu, prozator, filosof, eseist, publicist de o remarcabilă acurateţe stilistică, „douămiist” rămas insensibil la postmodernismul confuz, pretins reformator, al ultimelor generaţii. A debutat editorial în 2001, cu Sine retratactione (roman), după care au urmat câteva cărţi de eseuri filosofice, reflecţii ancorate „în lumea vie a societăţii actuale”, cum îl prezintă Editura Contemporanul în cea mai recentă carte, Idealul valah (2017). Iată şi celelalte apariţii: Despre urât şi alţi demoni. Reflecţii şi exclamaţii (2005), Singur printre români (2009), Sentimentul metafizic al tristeţii (2011), Terapia prin Cioran. Forţa gândirii negative (2014).

Idealul valah este un titlu cvasicioranian, în maniera volumului anterior, neantul valah având continuitate prin lipsa idealului în lumea valahă. De altfel, prima secţiune a cărţii se întitulează Fără ideal, celelalte „rotunjind” această negativitate: Proiectul Mioriţa. Analiză swot, Idealul culturii de performanţă: fenomenul Păltiniş, Jurnal socio-⁠politic. 2009-⁠2015, În loc de concluzie. Eseurile lui Horia V. Pătraşcu se înscriu în bogata tradiţie a autorilor nemulţumiţi de starea complacerii în mediocritate a lumii româneşti, începând cu Dimitrie Cantemir şi continuând cu Eminescu sau Dumitru Drăghicescu şi terminând cu Emil Cioran şi cu sine. De la bun început se cuvine a delimita „cioranismul” său şi al altora de al falşilor ciorani precum un Horia-⁠Roman Patapievici, cel din Politice, care confundă „nihilismul” din Schimbarea la faţă a României (1936) cu un act de denigrare în spiritul „legendei negre” schiţate încă de la 1848 de către Engels, cel nemulţumit că în Principate revoluţia a fost deturnată de la scopurile internaţionalismului proletar către o evidentă dimensiune naţională: „[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [Ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. […] Dispariţia [lor] de pe faţa pământului va fi un pas înainte.”1 Tabloul din Politicele lui Patapievici nu este unul cioranian, de „iubire întoarsă”, disperată, pentru destinul poporului său, cum s-⁠a străduit să drea-gă busuiocul Gabriel Liiceanu, ci unul antiromânesc în sensul internaţionalismului comunist profesat de Engels, de astă dată însă sub masca „neoconservatorismului” de tip Vladimir Tismăneanu sau Lucian Boia. Disjuncţia este făcută şi de Horia V. Pătraşcu.

Autorul este izbit de lipsa de ideal naţional a clasei politice, dar şi a intelighenţiei, de după căderea comunismului, ceea ce augmentează infinit conceptul cioranian de neant valah: „«Neantul valah» nu a fost vreodată mai vid.”2 O naţiune fără vise, fără „idealism” nu există. Măreţia naţiunii americane nu s-⁠ar fi putut realiza fără ceea ce s-⁠a numit „visul american”. Timp de două secole România a devenit ea însăşi numai prin idealuri: Unirea Principatelor, Independenţa, Dacia Mare şi România – „strat de cultură la gurile Dunării” (Eminescu), România Mare (1918), propulsarea în performanta cultură europeană (generaţia lui Eliade şi a lui Vintilă Horia), „rezistenţa prin cultură” (generaţiile ’60-⁠’70). După 1989, visele naţiunii au fost înlocuite de cele ale căpătuirii indivizilor, înlesnite de aderarea la NATO şi de intrarea în Uniunea Europeană. Consecinţă sinucigaşă: emigrarea a vreo patru milioane de români, ca şi cum ţara ar trece prin cea mai mare catastrofă din istorie, comparabilă doar cu nenorocirile din Siria, singura cu care ne învecinăm şi suntem comparaţi. Practic, dincolo de fărâmiţarea României Mari în Basarabia (RSS Moldovenească), în teritoriile care vor fi înglobate în Ucraina (Ţinutul Herţa, Bucovina nordică şi Basarabia sudică), dar şi cel cedat Bulgariei (Cadrilaterul), România supravieţuindă celui de Al Doilea Război Mondial s-⁠a mai rupt în două (de astă dată nu teritorial): în cei patru milioane înghiţiţi de alţi arhei etnici (în „tuspatru colţurile lumii”, cum ar fi spus Eminescu) şi în cei rămaşi între graniţele actuale. Paradoxul e că aceia rămaşi în Ţară, la rându-⁠le, sunt de două categorii: unii care încă nu se gândesc să emigreze (minoritari, nu ca etnie) şi emigranzii/emigrânzii, cei care n-⁠au plecat şi, probabil, nu vor pleca, dar care sunt cu gândul la emigrare, nemaifăcând parte decât numeric din naţiunea română. Este fenomenul cel mai straniu pe care îl semnalează Horia V. Pătraşcu, partea originală a reconturării neantului valah la care nu s-⁠a gândit nici Emil Cioran, nici altcineva.

Înainte însă de a detalia fenomenul, să mai zăbovim o clipă asupra lipsei de ideal a României actuale. Eminescu şi Vlahuţă, invocaţi la începutul acestor note, au sesizat lipsa de maturitate a generaţiilor fără ideal: „Ce-⁠s aceşti copii de ceară fructe istovite-⁠n floare?…”, se întreba autorul poemului Unde ni sunt visătorii? Horia V. Pătraşcu, în abordarea lui psihanalitică, ajunge, inevitabil, la aceeaşi realitate a lipsei de maturizare în spaţiul public românesc, reflex al unei bizare îmbătrâniri premature. Îl invocă, în acest sens, pe Ştefan Zeletin, cu cele trei cărţi memorabile: Ţara măgarilor. Însemnări (1916), Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric (1925) şi Nirvana. Gânduri despre lume şi viaţă (1928). Dacă Ţara Măgarilor este una „fără ideal, o ţară care nu crede în nimic şi în primul rând în ea însăşi, o ţară a delăsării, a câştigului mărunt (bacşişul), a ironiei ieftine (zeflemeaza, sarcasmul), a criticii iraţionale şi ţâfnoase”, se aştepta ieşirea din lentoare prin burghezia română, aceasta dezamăgind la fel de profund, în frunte cu intelighenţia ei reprezentată de un Titu Maiorescu şi un Constantin Dobrogeanu-⁠Gherea, inclusiv de „măgăroii”-⁠preoţi, „ca apărători ai intereselor marilor proprietari prin condamnarea cămătăriei şi lăsarea ei în mâinile necredincioşilor, de unde rolul imens jucat de evrei în revoluţionarea societăţii.”3

Burghezia occidentală, în lupta pentru libertatea indivizilor, a trecut prin trei faze de maturizare, declanşate de epoca industrializării: 1) în faza capitalismului financiar, „Idealul mercantilist e statul modern naţional şi neatârnat. Acelaşi ideal a însufleţit şi însufleţeşte încă România în actuala ei fază de dezvoltare.”4 2) Aptă de a-⁠şi croi propriul destin, burghezia a respins sprijinul statului, reducându-⁠i funcţia la rolul de „poliţist”. În respectivul stadiu al libertăţii individului, acesta poate devia într-⁠un ideal faustic (al cunoaşterii absolutului) sau în idealul donjuanesc, al împlinirii prin iubire. 3) În faza capitalismului industrial, burghezia ia locul celui financiar, înlocuind, totodată, idealul libertăţii indivizilor cu cel „naţional imperialist în care naţiunea nu doar îşi afirmă autonomia, ca în faza mercantilistă, ci îşi proclamă supremaţia, rolul civilizator, mesianic”5, ca semn al nevoii organice de a cuceri noi pieţe de desfacere, dincolo de fruntariile statului naţional. Abia după străbaterea acestor trei trepte, semn al deplinei maturizări, omul burghez are legitimitatea de a se socoti liber de orice ideal pragmatic, intrând în universul Nirvanei, creionat de Zeletin în cea de a treia carte enumerată: Nirvana. Gânduri despre lume şi viaţă. Maturizat, ajuns la libertate deplină, omul burghez poate trece în Nirvana, Olimpul prin care „recuperează întreaga spontaneitate a naturii şi deprinde arta de a fi specifică geniului marilor poeţi”6, cale fundamentată de Zeletin ca Evanghelia naturii, care ar fi adevărata Evanghelie: „Nimeni nu şi-⁠a închipuit pe Dumnezeu ascultând de legi şi norme, sau alergând după idealuri, ci trăind din plinătatea propriei sale desăvârşiri. Oamenii au priceput, deşi fără a-⁠şi da limpede seamă, că regulile din afară sunt semne de nedesăvârşire, trebuitoare numai acolo unde lipseşte tăria lăuntrică; de aceea s-⁠au ferit a îngrădi în ele pe acela, ce-⁠l pot socoti fiinţă supremă. Numai despre om se crede că va ajunge la desăvârşire, supunându-⁠l veşnic la legi şi idealuri, dându-⁠i încă cât se poate mai mult. Un ideal? Fireşte este unul, şi acesta e de a trăi viaţa în toată plinătatea ei, aşa cum oamenii şi-⁠au închipuit fiinţa desăvârşită. Idealul de a ajunge la negarea oricărui ideal: de a întări natura noastră lăuntrică în aşa fel încât să putem întrupa în noi desăvârşirea divină. Atunci vine în adevăr timpul când Dumnezeu se face om sau – în alte vorbe – când omul realizează divinitatea în fiinţa proprie. Desăvârşirea, ce el alungase într-⁠o lume de dincolo, înzestrând cu ea o fiinţă zisă supremă, se întoarce înapoi de unde plecase. În el însuşi. Atunci orice sprijin din afară, orice norme sau fiinţe atotputernice dătătoare de norme, devin de prisos; căci omul trăieşte ca şi natura: prin el însuşi.”7

Evanghelia naturii concepută de Ştefan Zeletin pare ingenioasă şi, dintr-⁠un anume punct de vedere, adevărată, dacă n-⁠ar lăsa atât de multe lucruri confuze, în primul rând, de ce omul, ca deja îndumnezeit prin natură, să aibă nevoie de un atât de lung drum, plin de capcane şi, adesea, sângeros, pentru a se redescoperi pe sine ca „divinitate”, capabil, adică, să nu mai aibă nevoie de Dumnezeul exterior sieşi. Horia V. Pătraşcu face bine că nu intră în aceste hăţişuri, trăgând concluzia că burghezia română ar fi fost blocată în idealul naţional, netrecând în cel naţional imperialist, pe care, bunăoară, îl voia cu ardoare un Emil Cioran, cel ce visa la o Românie fanatică, în stare de revanşă istorică în faţa imperialismelor europene. Mai mult de atât, lipsa flagrantă de ideal ar fi rerostogolit-⁠o în neantul valah fulgerat de Cioran şi din care s-⁠a plăsmuit strania specie a emigranzilor.

Cine sunt emigranzii?

Termenii emigranzi/emigrânzi sunt creaţi de d-⁠l Pătraşcu, însemnând acea categorie de români atinsă de maladia emigrării, neemigraţi încă, dar mereu cu gândul la plecare, scârbiţi nu numai de condiţiile din Ţară (pe care nu se gândesc să le schimbe), ci mai ales de faptul că ei, ca indivizi „superiori”, s-⁠au născut români împotriva voinţei lor: „Îi am în vedere pe toţi acei oameni care, deşi încă nu au emigrat sau nici măcar nu au iniţiat procesul de emigrare, îşi construiesc proiectul de viaţă raportându-⁠se la posibilitatea emigrării ca la un punct cardinal al traseului lor existenţial sau ca la o esenţială posibilitate de a fi.”8 Desigur, au şi ei un vis, unul mărunt: să plece în speranţa unui „trai decent”: „Cine nu-⁠şi propune la începuturile vieţii să dea prin existenţa sa o justificare existenţei întregului univers, acela este un nimeni, «un exemplar al speciei», un «număr», cum bine spunea Noica. Cine se mulţumeşte să ducă doar un trai decent, ba chiar transformă «traiul decent» într-⁠un soi de ideal, acela nu merită să trăiască deloc. Dar poporul român chiar asta face, se închină la idolul traiului decent.”9 Diferenţă enormă între ceea ce visa eroul eminescian Andrei Mureşanu şi compatrioţii noştri de azi: „– O, naţie iubită!/ Vei înţelege doru-⁠mi, vei şti să-⁠l preţuieşti?/ Voi să te văd, iubito! nu fericită – mare!”

România este ţara care a pierdut capacitatea de a cultiva în poporul ei visul: „Diferenţa dintre un mare popor şi un popor mic este aceea că un mare popor ştie să cultive visul în oameni.”10 Dar partea cea mai dezamăgitoare a lucrurilor vine de acolo că nici intelighenţia nu mai vrea decât „trai decent”, cu atât mai mult cu cât e mai răsfăţată cu cea mai bună condiţie materială, dar şi cu aura gloriei elitare, probabilă moştenire a spiritului/visului emigrand din epoca ceauşistă: „Încetul cu încetul, România devine o ţară de emigranzi (pe româneşte, emigrânzi).” Românii au, în acest sens, ca modele pe cei mai adulaţi intelectuali din categoria numită de Sorin Adam Matei „boierii minţii”, maeştri ai grupării în jurul puterii. Horia V. Pătraşcu îl dă ca exemplu pe marele Mircea Cărtărescu, scriitorul care se declară eliberat de înrobirea faţă de matricea stilistică românească: „Opera sa (cel puţin partea memorialistică) poate documenta întreaga problematică ridicată de tipul emigrandului/emigrândului perpetuu. În pofida celor aproape 60 de ani ai săi şi a succesului literar de care se bucură în ţară, acest etern emigrand/emigrând îşi planifică încă evadarea (motivul evadării străbate şi ultimul său roman de succes, Solenoid, n.n., Th.C.). Ca atâţia alţii, Mircea Cărtărescu şi-⁠a structurat personalitatea adultă în jurul ideii de emigrare, astfel că îi este acum imposibil să mai găsească un alt raport cu lumea sa în afara celui mijlocit de perspectiva stabilirii într-⁠o altă ţară.”11 A găsit mentalitatea emigrandului şi la prietenii săi din gruparea de la 22: „Elitarii noştri se cutremură la gândul că s-⁠au născut în România şi că poartă numele de român. Îmi vine în minte cazul lui Mircea Cărtărescu care, deşi nu are succes literar şi, deci, nu există decât în România, se tânguieşte în fiecare pagină din jurnalele sale de nenorocul de a fi român. Dar ca el sunt mulţi, foarte mulţi elitari români…”12 Ne amintim de „şantajul” repetat al lui Gabriel Liiceanu că dacă politicieni ca Traian Băsescu nu vin la putere spre a-⁠i restitui o Românie a lui, el va părăsi ţara. Recent, şi Andrei Pleşu preciza, nostalgic, că, dacă ar fi mai tânăr, ar emigra! Nu e vorba doar de „gărgăuni literari”, ci de o mentalitate suicidară a naţiunii căzute la nivel de populaţie, argumentează autorul. O doamnă sexagenară îi mărturisea că numai mama ei, dependentă de prezenţa fiicei, o mai reţinea să nu plece!

Drama e că modelul emigrandului elitist a devenit „ideal” în educaţia românească. Statisticile arată că visul majorităţii absolvenţilor de liceu este să emigreze. Ura de sine a românilor a coborât, canceros, în toate mediile sociale. Vinovată de starea lor nu sunt ei înşişi, ci numai şi numai România. Este cea mai execrabilă degradare a unui popor, similară cu pornirea spre uciderea părinţilor, dar şi a copiilor, în interpretarea psihanalirică a lui Horia V. Pătraşcu. Cum să-⁠ţi explici că între 1957-⁠2012 mamele românce au ucis „22 de milioane de feţi – cu un furibund fanatism al urii de sine. Un popor întreg a fost aruncat la coşul de gunoi, în crematorii şi în gropile comune, un popor avortat de către o «mamă» ce s-⁠a făcut zid de netrecut între copilul ei şi lumina zilei. Această anti-⁠mamă autoare de anti-⁠naşteri are probabil un furor orgiastic aproape sacru în momentul în care-⁠şi extirpă fătul, ca şi cum ar vrea să-⁠l scuipe în faţa lui Dumnezeu, ca şi cum ar vrea să demonstreze că viaţa merită să fie strivită încă din faşă, ca şi cum ar închina un sacrificiu, un imn, o odă nefiinţei.”13

Sentimentul românesc al urii de sine (Luca Piţu) s-⁠a transferat şi în ideologia postmodernistă, ca proiect narcisiac al individualismului „liberal”, orice manifestare de naţionalism fiind imediat declarată ca iliberalism, termen atât de drag unor formatori de opinie precum Cristian Pîrvulescu, deşi liberalismul a fost abandonat până şi de Partidul Naţional Liberal! Domnul Pătraşcu dă exemplul revoltei încrâncenate împotriva recentului Apel al Academiei Române pentru întoarcerea cu faţa către naţional a guvernării, în învăţământ, în cultură, în proiectul de ţară (încă inexistent), Apel împotriva căruia s-⁠au ridicat 28 de tineri „istorici” mancurtizaţi, susţinuţi de elitişti precum Gabriel Andreescu, Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu şi Lucian Boia. În realitate, „Comunităţile «mari», «organice» şi «permanente» – poporul, naţiunea, majoritatea alegătorilor sunt incompatibile cu noua viziune şi de aceea – iar acest lucru trebuie subliniat – ideea de democraţie clasică nu este adecvată proiectului postmodern”. Cărtărescu, nu întâmplător, o numea democratură, care ar fi tirania majorităţii. În locul majorităţii, în consecinţă, trebuie pusă tirania „civilizatoare” a minorităţilor de orice fel, fiindcă numai aşa majorităţile naţionale pot fi extirpate din societatea globalistă, dispusă „să plătească bani grei pentru a întreţine o cohortă întreagă de intelectuali care să vehiculeze ideile noii paradigme – ce vizează finalmente desfiinţarea «statului naţional».”14

Ceea ce este grotesc, dacă n-⁠ar fi ridicol, e că adepţii „statului de drept”, favorabil doar indivizilor, nu şi comunităţii naţionale, îşi imaginează că individul este o entitate suficientă sieşi, fără nici o legătură cu comunitatea. De aici „roiul de viespi” (n-⁠o fi vorba tot de o „comunitate”, una de haită însă?) care s-⁠a năpustit asupra Academiei, sesizează Horia V. Pătraşcu: „Academia Română este astăzi atât de drastic atacată tocmai pentru că reprezintă, cum singură se defineşte, o instituţie a unităţii şi identităţii naţionale. Academia Română este o ultimă «redută» a acestor valori şi a vechii paradigme – negate copios astăzi de către cei cărora le-⁠ar plăcea să se proclame oricând purtătorii de cuvânt ai «poporului român».”15 Popor, fireşte, pe care nu-⁠l mai recunoaşte! Fiindcă e altfel decât toate popoarele din lume.

Altfelitatea României, cum o numeşte Horia V. Pătraşcu, pornind de la controversata carte a lui Lucian Boia, De ce este România altfel? (2012), este o ratare totală a temei, din simplul motiv că această altfelitate imaginează o aberaţie istorică, ideologizată, de felul celei concepute de amintitul Engels, ignorând faptul elementar că România nici nu putea să nu fie altfel prin comparaţie cu orice ţară din lume. Alergic la Eminescu, Boia ar fi putut măcar să ia act de ceea ce zice poetul despre altfelitatea ţării noastre (vezi, bunăoară, poemul dramatic Andrei Mureşanu şi variantele), sau oricare alt gânditor care s-⁠a ocupat de specificul naţional. Lucian Boia însă n-⁠o ţine decât pe a lui, nevăzând altceva în România decât o ţară bolnavă (el şi elitarii de la gruparea Humanitas fiind singurii sănătoşi!), un retard istoric, fără nimic care să nu fi fost luat de la alţii, în chip fraudulos, etnic, statal, lingvistic, toate în „marea majoritate”, cum obsedant scrie pleonastic elitistul. Desigur, nici o personalitate creatoare (cu excepţia lui Boia!) n-⁠a dat România, resemnându-⁠se cu unele care i-⁠au imitat pe străini, în frunte cu Eminescu, epigon al „poeziei şi filosofiei germane”, nereuşind să se ridice dincolo de o originalitate „relativă şi discutabilă”. Dacă au mai existat câteva personalităţi demne de semnalat, acestea n-⁠au fost decât provenite din sânul străinilor. Pe scurt, nici nu există şi nici n-⁠a existat vreodată o naţiune română, ci un talmeş-⁠balmeş de etnii, încât proclamarea în constituţie a unui „stat naţional unitar” este cea mai mare minciună istorică a unui popor frivol, apatic, căci, în realitate, „România e o ţară extrem de eclectică, făcută din bucăţi de tot felul”, nimeni nefiind convins că o asemenea ţară mai există, alegându-⁠se, între vremelnicele ei graniţe, doar o biată populaţie care se ruşinează a se considera a fi românească. Iată de ce elitele şi oamenii de bun simţ aplaudă cărţi de felul celei semnate de Boia sau de Patapievici, ei fiind şi marii continuatori ai lui Emil Cioran! De ce România e altfel?, observă dl Pătraşcu, este sinteza tuturor celorlalte cărţi despre români ale lui Boia: „Pe această linie a demitizării nu se mai poate înainta decât cel mult în cercul unei continue lamentaţii şi jeluiri a nenorocului de a fi român. Sigur că asemenea linie este încă foarte profitabilă dată fiind satisfacţia masochistă a românilor de a se călca şi de a fi călcaţi în picioare, în acord cu o ancestrală ură de sine. Dar deşi variaţiunile stilistice pe această temă sunt practic inepuizabile, conţinutul ideatic este secătuit. Nu cred că a mai rămas vreun «idol» român nedeconspirat, nedemitizat.”16 Etc.

Această caricatură de „Cioran”, care este Lucian Boia, n-⁠a înţeles nimic din suferinţa şi tragismul cărţii Schimbarea la faţă a României, adresându-⁠se exclusiv pigmeilor de aceeaşi talie cu dânsul: „În România, cărţi profund antiromâneşti, precum De ce este România altfel? nu doar că nu sunt urmate de sinuciderea autorului zguduit de inexorabilitatea sentinţelor sale (care-⁠l privesc şi pe el), dar contribuie la glorificarea autorului, căci astăzi în România este de bon ton să fii român antiromân.”17 Teza cărţii este blocată lamentabil. Boia crede că România e altfel pentru că românii nu sunt nimic. El ratează răspunsul esenţial: România se află în mare primejdie pentru că, după 1989, a încetat să mai aibă un ideal: „O naţiune înseamnă conştiinţă naţională, iar o conştiinţă naţională, ca orice conştiinţă de altfel se constituie în jurul unui ideal. Idealul este ceea ce-⁠i lipseşte, elementul cheie de care a fost privată naţiunea română. Fără ideal, viaţa unui individ, ca şi viaţa spirituală a unei comunităţi se destructurează, se fragmentează, se atomizează, se descompune, rămânându-⁠i doar o viaţă vegetativă, desfăşurată după ritmurile automate ale umplerii şi golirii nevoilor primare. Este menirea elitei unei societăţi să propună acesteia un ideal care să-⁠i canalizeze energiile, să stabilească ierarhiile, să-⁠i dea o finalitate şi un sens existenţei sale pe lume.”18 Falsele elite de felul Boia-⁠Patapievici nu fac însă decât să ilustreze, cel mult, ruptura sterilizantă dintre România profundă şi elitele ei. Cu astfel de cărţi, Lucian Boia n-⁠a putut decât să constate şi să demonstreze „falimentul demitizării”: „Nu are soluţie, nu ştie ce să spună în continuare, nu ştie încotro va merge România.”19 Generaţia lui Eliade şi Cioran avea soluţie, chiar dacă a fost curmată brutal de fractura istorică tragică a invaziei bolşevice.

Fenomenul Păltiniş

Din rândul emigranzilor de toată mâna, s-⁠a desprins o categorie ciudată, deja semnalată, definită, cum am văzut, ca „boierii minţii”, ca port-⁠drapel al invadatoarei specie-⁠hibrid. Se pare că nimeni nu a dat un răspuns mai plauzibil, mai ingenios decât Horia V. Pătraşcu la întrebarea cum de a fost posibil ca Grupul pentru Dialog Social să ocupe, imediat după 1989, locul privilegiat în cultura şi politica românească, trecând drept cea mai înaltă treaptă a elitelor româneşti, vrednice să trezească un adevărat cult la scară naţională, deşi au existat şi există valori superioare acestui grup (calitativ şi cantitativ), atât în spaţiul literaturii, cât şi al ştiinţei, psihanalizei, filosofiei şi teologiei. Punctul de purcedere, absolut surprinzător, dacă ţinem cont că principalii actori au avut ca maestru un geniu, gânditor în cheie naţională, pe Constantin Noica. Păltinişenii s-⁠au desprins/ despărţit de Noica într-⁠un chip atât de insolit, încât au dat impresia că sunt direct plăsmuiţi de geniul acestuia. Iată imaginea unui hermetism gordian, aproape imposibil de dezlegat cu mijloacele unei raţionalităţi strict istorice. Cum de a fost posibil ca un naţionalist atât de profund să ne fericească cu o mişcare programatic antinaţională, culminând cu istorici şi filosofi de radicalismul transnaţional etalat de Patapievici şi de Boia?

Adevărul e că din hrana spirituală a Păltinişului s-⁠au înfruptat şi alte mari personalităţi, cu mult mai apropiate de sentimentul românesc al fiinţei, între acestea aflându-⁠se nume de înaltă intelectualitate ca Alexandru Surdu şi Vasile Dem. Zamfirescu. Diferenţă: ei şi alţii n-⁠au reuşit să iasă în prim-⁠plan nici înainte de 1989, nici după simulacrul de „revoluţie” din decembrie 1989. Altceva s-⁠a petrecut cu Gabriel Liiceanu şi cu Andrei Pleşu, mult mai sensibili la antenele viitorului, beneficiind, în primul rând, de talent literar şi eseistic şi abia în plan secund de vocaţie filosofică. Asta i-⁠a ajutat să fie mai aproape de ideologia „corectitudinii politice”, care a devenit cea oficială, înlocuitoare a celei comuniste, şi deci să acceadă lesne la comanda unor instituţii ale statului (Ministerul Culturii, Ministerul de Externe, CNSAS), beneficiar imediat fiind Andrei Pleşu, care, la rându-⁠i, cu ajutorul lui Silviu Brucan, a înlesnit urcuşul lui Gabriel Liiceanu spre cea mai importantă şi mai bogată editură comunistă, Editura Politică, metamorfozată imediat în Humanitas, devenind una dintre cele mai importante tribune editoriale ale ţării, găsind în autorul cărţii Despre limită un remarcabil manager şi distribuitor de ideologie, sociologie, filosofie şi literatură, orientate spre alte ţinte decât cultura naţională, cum rezultă din cărţi anti-⁠Noica, precum cea a Alexandrei Laignel-⁠Lavastine, tradusă la Humanitas20. Aşa se face că Liiceanu şi Pleşu „au rămas timp de douăzeci de ani lideri greu contestabili ai culturii române”21.

Fenomenul Păltiniş a erupt public în 1983, odată cu publicarea, de către Gabriel Liiceanu, a Jurnalului de la Păltiniş, „operă hagiografică” ce a dat, brusc, o nouă coloratură aurei de geniu filosofic a lui Noica, acum creator de şcoală a gândirii: „un model paideic în cultura română”, cum s-⁠a exprimat Liiceanu, Păltinişul ajungând un loc de pelerinaj al tinerilor dornici să acceadă la glorie culturală. „Noica – observă dl Pătraşcu – se transformă într-⁠un fel de duhovnic cultural, la care vin tineri dornici de performanţă culturală, diletanţi, oameni trecuţi de prima tinereţe sperând că se mai pot salva, mântui sau împlini «cultural».”22 Şi: „Noica le dă discipolilor un anumit stil filosofic, o anumită disciplină de gândire, legătura cu o generaţie veche, ante-⁠ (şi nu întotdeauna anti-⁠) comunistă. Tinerii îi dau lui Noica: prospeţimea, desprăfuirea, în cele din urmă reabilitarea lui” în faţa trecutului „condamnabil, de adept şi susţinător al legionarismului”, încât asistăm la un fel de dublu transfer: „De autoritate culturală de la Noica spre discipoli, de inocenţă politică de la discipoli înspre Noica. Unul se obligă să le deschidă calea, ceilalţi să-⁠i şteargă urmele”.23 Filosoful suportă invazia de diletanţi, deşi se arăta vădit agasat de asediu: „Încearcă totuşi să joace rolul personajului său, creat de Gabriel Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş, răspunde cu bonomie, improvizează răspunsuri, se preface interesat de soarta corespondenţilor săi, prescrie programe şi liste de lecturi”, Şcoala rămânând, în esenţă, „un grupuscul elitist”24, maestrul fiind convins că din 22 de milioane de locuitori ai ţării, trebuie să se aleagă 22, unul la milion. Cifra i s-⁠a imprimat în minte principalului discipol, păstrând-⁠o şi la încropirea Grupului pentru Dialog Social, având ca instrument central de propagandă revista… 22, unii crezând că titlul imortalizează data de 22 decembrie!

Naţionalismul gândirii lui Noica se încununase nu doar cu sentimentul românesc al fiinţei şi cu ontologia devenirii întru fiinţă (în răspăr cu doctrina marxist-⁠leninistă oficială), ci şi cu efigia lui Eminescu, asumată ca blazon al întregii culturi naţionale: filosoful a luptat pentru facsimilarea manuscriselor eminesciene (ideal neîmplinit), comparându-⁠le cu Caietele lui Leonardo da Vinci, şi i-⁠a închinat una dintre cărţile sale de rezistenţă: Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975). Curiozitatea începe cu posteritatea gedesistă a lui Noica. Pe valul nicasian de la Păltiniş, care a silit guvernul comunist să tolereze fenomenul şi să-⁠l anexeze la ceea ce s-⁠a numit, post festum, naţional-⁠comunism (o struţocămilă pe care numai internaţionaliştii radicali o puteau născoci), celebritatea păltinişenilor a crescut atât de mult, încât le-⁠a fost de enorm ajutor să se posteze în primele rânduri ale disidenţei autocrone (cum o va numi Paul Goma, cel căruia Liiceanu îi va da o carte la topit, restaurând cenzura politică). Pentru asta, a fost nevoie de o condiţie esenţială: lepădarea de naţionalismul lui Noica. De fapt, nici n-⁠a fost nevoie, fiindcă nici un dram din gândirea ontologică a lui Noica, din eminescianismul său profund, nu s-⁠a lipit de fruntea discipolilor. Din acest punct de vedere, Şcoala de la Păltiniş ni se arată ca fiind cea mai mare mistificare culturală din istoria României, comparabilă doar cu proletcultismul. Nu-mai aşa se explică faptul că Editura Humanitas a câştigat enorm prin publicarea operelor lui Noica, având însă grijă să se delimiteze, mascat, de gândirea acestuia, publicând cărţi precum amintita blasfemie a Alexandrei Laignel-Lavastine. Cârdăşia s-⁠a repetat cu operele lui Mircea Eliade, ale lui Cioran, ale lui Blaga şi ale altora. Dar n-⁠a fost numai atât. Te-⁠ai fi aşteptat ca testamentul lui Noica privind facsimilarea manuscriselor eminesciene să fie pusă în practică de… nicasieni, editura Humanitas având toate condiţiile tehnice şi financiare să ducă la îndeplinire misia. Nici vorbă de aşa ceva. Din contră, în ochii „boierilor minţii”, Eminescu nu este decât un mit, în sensul de mistificare (Boia25) şi, în mod sigur, „cadavrul din debara” al culturii române (Patapievici). Se va achita, în schimb, de stringenta datorie faţă de cultura naţională Eugen Simion (dat fiind că manuscrisele eminesciene sunt într-⁠o avansată stare de degradare), făcând-⁠o în condiţii cu totul ostile, ameninţat în presă, inclusiv cu justiţia.

Simultan cu fenomenul Păltiniş, observă Horia V. Pătraşcu, s-⁠a mai petrecut un altul, de o anvergură similară, acaparând energiile tineretului (dar nu numai) pe o scară şi mai mare: Cenaclul „Flacăra”, creaţie a temperamentului vulcanic al lui Adrian Păunescu. În ciuda aparentelor deosebiri dintre cele două fenomene, autorul distinge câteva asemănări frapante, conchizând: „Şcoala de la Păltiniş şi cenaclul Flacăra sunt atât de vii încât însuşi comunismul este revivicat în cadrul acestora.”26 Iar elementul vivificant nu este altul, la ambele, decât naţionalismul, dincolo de lozincile slăbănoage ale comunismului aflat pe ultima sută de metri a istoriei: „Atât şcoala de la Păltiniş, cât şi cenaclul Flacăra sunt în mod vizibil naţionaliste.” Aici, ar trebui făcută o nuanţare, care îi scapă lui Horia V. Pătraşcu: naţionalismul nu putea să reînvie internaţionalismul comunist, fiindcă cele două entităţi istorice sunt antiteze insolubile, încât, finalmente, n-⁠avea cum să iasă biruitoare decât una. Soarta comunismului, în forma lui clasică, leninist-⁠stalinistă şi brejnevistă, a fost întrevăzută cu claritate de către cel mai inteligent lider al sistemului, Iuri Andropov, autorul doctrinei evoluţiei în patru stadii 27 a comunismului, preluată şi însuşită de Mihail Gorbaciov, care a încercat să-⁠l salveze prin perestroika, evident, neluând în seamă dimensiunea naţionalistă. Iluzia îngrozitoare a lui Nicolae Ceauşescu a fost că sistemul se poate încuscri cu naţionalismul. Diferendul central dintre Ceauşescu şi Gorbaciov a constat în aceea că unul credea că sistemul putea fi salvat prin naţionalism, pe când celălalt ştia că e vorba de o eroare provenind din incompatibilitatea dintre comunism şi naţionalism. Perdantul s-⁠a dovedit a fi, în primul rând, Ceauşescu, fiindcă el n-⁠a fost capabil să opteze pentru organicismul naţional, murind pe 25 decembrie 1989 pe buze cu Internaţionala, iar nu cu Deşteaptă-⁠te, române!, imnul prin care populaţia răzvrătită biruia în primă etapă a revoltei, netrecându-⁠i nimănui prin minte că revoluţia naţională va fi chiar atunci înghiţită de o lovitură de stat andropoviană. Ironia cruntă, trăită, finalmente, de Ceauşescu este că el a fost doborât de propria „creaţie”, naţionalismul, pe care n-⁠a reuşit să-⁠l adopte în dauna comunismului. Aidoma, Gorbaciov va prăbuşi imperiul sovietic, ocultând, după propria-⁠i mărturie, dimensiunea naţională popoarelor din sistem. În ciuda iluziei occidentalilor că liderii lor, sfătuiţi de Papa Ioan Paul al II-⁠lea, au dat lovitura de graţie comunismului, în realitate, adevăratul răsturnător de istorie a fost naţionalismul. O spune cu luciditate un mare istoric american, foarte bun cunoscător al României şi al Estului comunist, Larry L. Watts: „Într-⁠una dintre cele mai aberante răstălmăciri interpretative, «naţionaliştii» au fost prezentaţi (şi trataţi în Occident) ca susţinători ai comunismului şi oponenţi ai ideilor şi programelor, ai economiei de piaţă şi ai democratizării.”28

Aşadar, energiile care au dus la răsturnarea regimului Ceauşescu au fost cele semănate de naţionalismul eminescian al Şcolii de la Păltiniş şi de naţionalismul, cu mult mai apropiat de cel ceauşist, al Cenaclului „Flacăra”, ca să ne menţinem în spaţiul demonstraţiei lui Horia V. Pătraşcu, deşi masa critică naţională a fost cu mult mai complexă decât ne închipuim, acoperind deceniile care au dus la înfrângerea proletcultismului. Dar abia cu procesul grotesc al Ceauşeştilor şi cu execuţia lor în ziua de Crăciun începe dedublarea noii istorii româneşti: peste revolta românilor, se va suprapune lovitura de stat andropoviano-gorbaciovistă de esenţă neointernaţionalistă, sub privirile şi cu acordul marilor puteri occidentale. Marele păpuşar însărcinat să ducă la îndeplinire misiunea a fost Silviu Brucan, una dintre cele mai sinistre figuri ale istoriei româneşti. Numeroase documente şi fapte confirmă rolul de regizor29 în implementarea doctrinei Andropov-Gorbaciov pe sol românesc, doctrină menită să taie, mai departe, rădăcinile evoluţiei organice a istoriei naţionale. Numai aşa s-⁠a ajuns la realitatea aberantă că regimului ceauşist i-⁠a supravieţuit eşalonul secund al vechiului regim, obedient Moscovei, reactivate fiind feţe precum Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Virgil Măgureanu, Nicolae Doicaru, Mihai Caraman, Ion Mihai Pacepa, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, urmaşi ai marilor kominternişti Walter Roman şi Leonte Tismăneanu etc., Vladimir Tismăneanu (culmea culmilor, fiind însărcinat de preşedintele Traian Băsescu să rescrie istoria românilor în tradiţia lui Mihail Roller!). Cu alte cuvinte, nu direcţia naţională a biruit în decembrie 1989, ci noua faţă a internaţionalismului, revopsită de un George Soros cu eticheta aurită a „societăţii deschise”. Nu întâmplător, primul străin de peste ocean care a coborât dintr-⁠un avion privat pe Aeroportul Internaţional Otopeni (ianuarie, 1990, în momentul când acesta era închis pentru orice aeronavă străină) a fost George Soros, aducând în geantă o carte: Opening the Soviet System (Weidenfeld & Nicolson, 1990), carte tradusă imediat la noua Editură Humanitas, înfiinţată, cum am spus, cu sprijinul lui Silviu Brucan, prin rebotezarea vechii Edituri Politice 30.

Se pune întrebarea: cum de a fost posibil ca dintre cele două mişcări culturale: Cenaclul „Flacăra” şi Şcoala de la Păltiniş, ambele înrâurite de naţionalism eminescian şi nicasian, una să fie aruncată la coş, chiar sub acuza de naţional-⁠comunism, iar cealaltă să iasă triumfătoare? Răspunsul e simplu: păltinişenii au avut „geniul” să se lepede la timp de naţionalismul lui Noica, pe când Adrian Păunescu a rămas fidel direcţiei naţionale, fiind etichetat însă ca poet de curte, în ciuda sprijinului primit din partea formaţiunilor desprinse din FSN, pe linia Ion Iliescu, sau tocmai de aceea. I-⁠ar fi fost mult mai la îndemână lui Adrian Păunescu dacă ar fi trecut în tabăra anticomuniştilor duri, cum s-⁠au declarat păltinişenii, deşi s-⁠au înfruptat din mai toate regimurile aflate la putere (Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus Iohannis).

Despărţirea sporitoare

Horia V. Pătraşcu observă că, în cadrul Şcolii de la Păltiniş, au existat mai multe facţiuni, unele mai apropiate de spiritul gândirii lui Noica, numai că acestea au fost eliminate în contextul imediat şi în cel pe termen lung. Cazul pe care-⁠l reliefează, în mod deosebit, este al psihanalistului Vasile Dem. Zamfirescu. Dl Pătraşcu avansează ideea că dacă toate energiile din jurul lui Noica s-⁠ar fi solidarizat, inclusiv cele artistice din preaj-ma lui Păunescu, s-⁠ar fi putut crea o zonă de rezistenţă la regim cu mult mai eficientă: „Altfel descătuşate, altfel canalizate, ar fi putut duce la o mişcare intelectuală şi artistică cu adevărat rezistentă faţă de regimul ceauşist şi ar fi pregătit România cu mult mai bine pentru ceea ce va urma după căderea acestuia.”31 El crede că eşecul s-⁠a produs din cauză că ambele mişcări au lucrat pentru regim, chiar dacă, în straturile adânci, se nutreau din arheitatea românească. Ajungem, altfel spus, la insolubilitatea antinomiei comunism/ naţionalism, la incapacitatea ontologică a transfigurării lor.

Dl Pătraşcu observă că au existat două perspective asupra fenomenului Păltiniş, ambele iscate de două jurnale: cel al lui Gabriel Liiceanu şi cel al lui Vasile Dem. Zamfirescu: În căutarea sinelui. Jurnal despre Constantin Noica. Jurnalul unei psihanalize. Psihanaliza comunismului, apărut la unsprezece ani după Jurnalul de la Păltiniş, tot la Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1994. Dacă între Cenaclul „Flacăra” şi protagoniştii Jurnalului de la Păltiniş, autorul găseşte asemănări, între Vasile Dem. Zamfirescu (şi el discipol al lui Noica) şi ceilalţi există izbitoare diferenţe. Prin raportare la cultura germană, Liiceanu îl are ca reper pe Heidegger, Zamfirescu, pe Freud. Păltinişenii au colaborat cu regimul, fiind răsplătiţi cu deplasări şi burse în străinătate, pe când încercările de plecare ale celuilalt au fost zadarnice, socotindu-⁠se „prizonier în propria ţară”, reuşind să ajungă în străinătate abia în 1990. Liiceanu se simte, la Păltiniş, într-⁠un paradis cultural, pe când Zamfirescu vorbeşte de un infern cultural. Liiceanu a făcut pactul cu diavolul, bucurându-⁠se de enorm succes, pe când celălalt, nu, opera lui fiind lipsită de ecou. Etc.

De pe terenul psihanalizei, Zamfirescu interpretează relaţia cu Noica prin filiera Tatălui drept şi protector, el străduindu-⁠se a fi „cel mai harnic discipol”, respectând cu stricteţe „programul” maestrului, observând, în schimb, impostura celor doi răsfăţaţi, Liiceanu şi Pleşu, care, în ciuda superficialităţii atitudinale, se bucură de mai multă „afecţiune” din partea maestrului. Mai mult de atât, după o prietenie de două decenii cu Liiceanu, descoperă în Jurnalul de la Păltiniş o referinţă „sarcastică” la sine, ceea ce îl determină să extindă „nedreptatea ontică” şi la prieteni. Aici se naşte cotitura ideii sale despre lume: nu acuză, precum Cioran, existenţa unui Demiurg Rău, ci decriptează, pe urmele unor Schopenhauer şi Nietzsche (putea fi numit şi Eminescu), o „nedreptate ontică”, inexplicabilă, de care nimeni nu poate fi făcut vinovat şi „tras la răspundere”32. Dar investigarea acestei enigme a fiinţei nu se putea face cu „programul” nicasian al încrederii în spiritul pur, opus de filosof „sufletului”, luat în derâdere, încât trebuia să comită „paricidul”, să se despartă de Noica şi de ceilalţi păltinişeni, printr-⁠o disidenţă freudiană, disjunctă şi de arhetipurile lui Jung prin care acela se menţinea în spaţiul dintre cultură şi viaţă. Asupra „impurităţii” psihanalitice a lui Jung îi atrăsese atenţia psihanalistul Eugen Papadima, care îi interzisese lecturile despre inconştientul colectiv, spre a rămâne fidel lui Freud.

În orice caz, problema despărţirii de maestru era o normă nicasiană, argumentată atât în cartea despre Goethe, cât şi în comentariile despre Heidegger şi în cele din jurul Mioriţei. Este vorba de ceea ce filosoful numea o despărţire sporitoare.

La început, Noica i s-⁠a părut lui Vasile Dem. Zamfirescu vinovat pentru că stimulează o competiţie rea între discipoli. În loc de o dreptate ontică, de aşteptat de la Tatăl protector, „vede cum pereţii de cleştar palpită viu, visceral, umoral şi cum aerul îngheţat al culturii de performanţă miroase greu a sânge, fiere şi flegmă.”33 În consecinţă, se hotărăşte să părăsească filosofia care paria pe spiritul pur, alegând sufletul, viaţa, adică psihanaliza, disciplină dispreţuită de Noica. În loc de adoraţia Tatălui, simte, la început, frica de autoritatea părintească, cele două sentimente riscând să ducă la „un conflict nerezolvat”. În acel moment de cotitură, are revelaţia nedreptăţii ontice, care îl vindecă de „complexul Oedip”. Nedreptatea ontică este antiteza dreptăţii ontice pe care grecii au numit-⁠o Dike, dreptate căreia i se supun zeii, fiind alfa şi omega fiinţei, căci răul şi suferinţa nu sunt decât drumul parcurs de om de la bine la Bine, „de la dreptatea iniţială la dreptatea finală”. Acum se cristalizează definitiv ideea lui cerută de Noica discipolilor, pentru a se salva de epigonism. Nu Dike (fiica lui Zeus) este motorul lumii, ci nedreptatea ontică, iraţională, complet nejustă, simpla bestialitate, care nu poate fi imputată Zeului şi în care descoperă două valenţe. Una metafizică, în ciocnirea cu moartea, alta psihologică, suferinţa. Vasile Dem. Zamfirescu reformulează, deci, legile universului, punând, la începuturi un concept psihanalitic: trauma primordială care este naşterea omului, dar şi a universului, de vreme ce modernii au vorbit despre o devastatoare explozie (Big Bang).

Dacă Dike (şi cumpănita ei pereche, Themis) condamnă omul la pasivitate, acesta neavând altă soluţie decât să aştepte împlinirea Binelui final de la zei (inclusiv în creştinism!), destinând la ceea ce Noica a numit devenire întru devenire, adică o existenţă fără sens, nedreptatea ontică are avantajul că pune în mişcare energiile vieţii, îndeamnă la luptă (la ceea ce Eminescu numea încercare), făcându-⁠l pe om responsabil de propria existenţă. De la instinct şi bestialitate spre sublimare, „de la imaturitate spre maturitate. Omul pune ordine în univers, omul este creator de cosmos, el este adevăratul judecător al lucrurilor, el este Creator în cel mai înalt sens al termenului, în primul rând creator de dreptate. Omul dă, impune universului o finalitate.”34

În cunoaştere, ambele paradigme (dreptatea/nedreptatea ontică) uzează de anamneză, numai că Dike plasează reamintirea dincolo de trauma naşterii („inconvenientul de a te fi născut”, cum ar spune Cioran), pe când nedreptatea ontică se opreşte la traumă, de unde pleacă maturizarea: „A te maturiza înseamnă tocmai a trăi până la capăt şi a asuma, fără cârje consolatoare, existenţa acestei nedreptăţi originare şi fundamentale, iniţiale, a o accepta ca fiind prezentă în ceilalţi şi în tine însuţi. A înţelege că nedreptatea pe care o suferi şi pe care o provoci altora nu izvorăşte dintr-⁠un subiect vinovat (dintr-⁠o substanţă rea), culpabil şi culpabilizabil este primul pas înspre a te elibera de ea, înspre a o depăşi, înspre a te purifica. În răspăr cu Noica, Zamfirescu crede că spiritul, în magnificenţa lui, derivă, printr-⁠un proces aproape alchimic de purificare, rafinare, din «sufleţel», cu instinctele lui, cu pulsiunile lui, cu mizeria lui, cu micimea lui.”35

Şi e în răspăr cu Noica, riscând, totodată, a fi în răspăr şi cu creştinismul, prin negarea păcatului originar, omul fiind, în paradigma lui, o fiinţă suficientă sieşi. La Zamfirescu, nu există păcat, fiindcă răul nu e iniţiativa omului, fiind ontologic, inexplicabil. Altfel spus, ne întoarcem la homo mensura, la antropocentrismul lui Protagoras şi al tuturor grecilor antici. Mă întreb dacă nu cumva e o teorie asemănătoare cu a lui Ştefan Zeletin, pariantă şi aceasta pe etapele maturizării prin ideal, pentru a ajunge la maturitatea finală a Nirvanei. Omul e, în ambele părţi, propriul Dumnezeu. O spusese, în alt fel, şi Eminescu: „Eu e Dumnezeu”, numai că omul e Dumnezeu prin fărâma îndumnezeitoare venită de la Dumnezeu, deci, din exterior, spre a fi regăsită în inimă, în adâncimile omului. Cheia fiinţei rămâne, la poetul nostru, Iisus36. Psihanaliza, în schimb, rămâne la o schemă raţionalistă, deşi porneşte din inconştientul personal spre a ajunge la raţional, ca mântuire individuală. Catharii de la Păltiniş (N. Steinhardt), cu obsesia spiritului pur, care nu-⁠i altceva decât o mistică raţionalstă, se deosebesc, la rându-⁠le, de ontologia devenirii întru fiinţă (care nu e o formă de ateism învăluit), prin pragmatism sterilizant, fals moral, dezvăluit cu asupra de măsură în anii postdecembrişti. Spre meritul său, Vasile Dem. Zamfirescu nu a căzut într-⁠o asemenea capcană neontologică. Influenţa catharilor asupra celor incapabili a gândi pe cont propriu este nefastă. Nu întâmplător, Horia V. Pătraşcu, referindu-⁠se la „boierii minţii” portretizaţi de Sorin Adam Matei, observa, privitor la un epigon al păltinişenilor: „Paradigma culturală a şcolii de la Păltiniş se dovedeşte toxică în cazul lui Gabriel Brebenar ca şi, cel mai probabil, în cazul multor altor mii de tineri sau mai puţin tineri intelectuali.”37

Căci aceasta este tara Şcolii de la Păltiniş. Şi Gabriel Liiceanu, şi Andrei Pleşu ştiau prea bine că trebuie să se despartă de Noica, conform noimei maestrului. Pentru asta, ei trebuiau să se înalţe la o despărţire sporitoare. Neîndoielnic, asta au şi năzuit. Numai că, de la bun început, imediat din decembrie 1989, au avut nenorocul să cadă din empireul spiritului pur în ideologie, şi încă într-⁠o ideologie lucrativă, a „corectitudinii politice”, deşi membrii grupării de la 22 au recurs la ipocrizia unui neoconservatorism prefabricat, sancţionând public această struţocămilă a marxismului cultural îngurgitată de postmodernism. În Despre limită (1994), Gabriel Liiceanu încă mai arăta că descinde din Şcoala lui Noica. De fapt, se refugiase în ideologie din 1990, culminând cu faimosul Apel către lichele (1992), care l-⁠a propulsat definitiv în avangarda „despărţirii de Noica”. Dacă Vasile Dem. Zamfirescu şi-⁠a găsit drumul propriu în psihanaliză, coborând din general în particularitatea vieţii reale a indivizilor umani, căutând enigma fiinţei în nedreptatea ontică, deschizând astfel o altă cale omului către devenirea întru fiinţă, Liiceanu a purces şi el la o coborâre din glacialitatea spiritului în real, alegând să-⁠şi cultive harul de vorbitor şi talentul de scriitor şi de eseist, cu mult succes. Paradoxal, părăsind filosofia spiritului, Zamfirescu se despărţea sporitor de Noica, fiindcă, simultan, nu-⁠i trăda geniul de gânditor care se apleca asupra Fiinţei, rămânând, altfel spus, în felul său, pe solul fecund al filosofiei. În schimb, coborând din general în particular, Liiceanu s-⁠a oprit, uluitor, la stadiul oglinzii, pe treapta narcisiacă a individului uman, totul raportându-⁠se la propriul eu reconstruit din precepte morale, marea sa contribuţie constituind-⁠o conceptul de lichea. Totul în perspectiva purismului cathar, descoperit, bunăoară, în exemplaritatea de preşedinte democrat a lui Traian Băsescu, cel care avea să-⁠i răsplătească pe păltinişeni, prin Patapievici, propulsându-⁠l pe soclul Institutului Cultural Român, creat parcă anume să premieze performanţa nobeliară a lui Mircea Cărtărescu.

Purismul cathar a fost, la vremea lui, forma eretică a „corectitudinii politice”/religioase a Evului Mediu, corelatul neoficial al instituţiei numite Inchiziţie, care îi va zdrobi. După 1989, în România, el a îmbrăcat haina estetică, princiară, a corectitudinii morale, propulsată în Ţară de Monica Lovinescu, sub numirea ingenioasă de est-⁠etică. Modelul moral păltinişean, observă Horia V. Pătraşcu, s-⁠a dovedit repede a fi „o ficţiune utilă”38, fundată pe un mimetism livresc şi, deopotrivă, narcisiac, ce face din naratorul Liiceanu, după opinia autorului, un simulacru de „Ivan Denisovici român”. Iată cum contribuie tatăl la maturizarea fiului, în varianta est-⁠etică dâmboviţeană şi postmodernă, plecând de la propria experienţă de viaţă ca depăşire a limitelor impuse de Gulagul postsovietic: îi împărtăşeşte fiului, între altele, trecerea a trei limite. Prima, întâlnirea erotică de la 13 ani cu propriul trup (ceea ce psihanaliştii numesc stadiul secundar al narcisismului), este descrisă, apreciază dl Pătraşcu, în pagini „de un ridicol desăvârşit”39, confesorul comparându-⁠se cu David al lui Michelangelo (Scrisori către fiul meu, 2008). A doua limită trecută: se consideră un boier din interbelic rătăcit „într-⁠o lume care în mod evident nu-⁠mi aparţinea”. Dar cea mai caracteristică este a treia, din capitolul XIV, intitulat Marile plăceri mici. Un strop de hedonism, cu trimitere la proza lui Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Ca şi Cărtărescu, Liiceanu se consideră, în România, neapărat în Gulag, urmare a gândirii de mare emigrand, desi­gur. Se ştie, eroul lui Soljeniţîn trăia ca pe o mare plăcere/ fericire furtul unei coji de pâine, pe care o ascundea sub saltea, încălzirea picioarelor într-⁠o pufoaică, roaderea unei bucăţele uscate de salam etc. La fel se simte şi trăieşte emigrandul de elită în România dintotdeauna, ca nedreptăţit de istorie, scriindu-⁠i fiului printre lacrimi că supravieţuieşte ca Fram, ursul polar, cel educat şi civilizat, printre urşii sălbatici, fioroşi, cum sunt românii needucaţi şi cruzi. Tot el, în faţa Comunităţii Evreieşti din România, a conferenţiat despre insuportabilele suferinţe trăite printre români, în comunism, ca fost cercetător la Institutul de Filosofie, ca bursier în Germania, ca răsfăţat al Şcolii de la Păltiniş, ca autor de cărţi apărute la cele mai importante edituri, toate având echivalent în suferinţele lui Mihail Sebastian printre legionarii şi toţi antisemiţii din România40. Acesta este modelul paideic propus de Liiceanu noilor generaţii: „Limitele pe care le depăşeşte domnul Liiceanu în această carte a domniei sale nu sunt nici limite ale decenţei, nici ale bunului simţ, nici ale raţiunii, ci sunt acele limite nevăzute, până la urmă destul de elastice, a căror «ştiinţă» necesită un simţ aparte, simţul ridicolului. Depăşindu-⁠le, nu rişti altceva decât să te faci de râs./ Domnul Liiceanu a uitat o vorbă pe care negreşti că a auzit-⁠o de la Emil Cioran, gânditorul pe care-⁠l admiră: «Toţi marii scriitori au scris prea mult». Nu ştiu cât de mare scriitor este domnul Liiceanu, fapt este că dumnealui scrie prea mult în aşa fel încât a pierdut din ochi limita aceea dătătoare de fiinţă şi adevăr.”41
Şi asta din clipa când a descoperit că nu este filosof, ci scriitor.

Concluzie: de la emigranzi la imigranţi

În finalul cărţii, Horia V. Pătraşcu recunoaşte că epopeea Emigrandiana l-⁠a ispitit şi pe el ca pe majoritatea autohtonilor sătui de a mai fi români: „Ca fiecare român am fost şi eu bântuit de problema fundamentală a rămânerii şi am derivat şi eu substantivul român de la verbul a rămâne. Cu toate astea nu am plecat. (…). Aici vreau să încerc un răspuns la întrebarea: de ce, având toate motivele de a nu rămâne, totuşi, am rămas.”42

Recunosc că sunt şocat de ivirea acestui epilog subiectivizat de către un intelectual care mi s-⁠a părut neatins de „complexul emigrandului”. Mai mult, cu acel ca fiecare român de la începutul citatului, autorul generalizează, extinzând dorul de plecare la orice ins care se naşte pe teritoriul vechii Dacii. Să fie de aici blestemul că în spaţiul carpato-⁠danubiano-⁠pontic s-⁠a procreat bizara specie umană destinată să-⁠şi urască condiţia etnică, fiind gata oricând de plecare în câteşipatru zările lumii? Cu ani în urmă, scriind despre o carte a lui Nicolae Dabija închinată lui Orfeu (Pe urmele lui Orfeu, 1983), am fost ispitit să identific în naţia noastră un criptic „complex al lui Orfeu”, în sensul condiţiei emigrandului care ajunge, totuşi, imi­grant şi se realizează plecând pe alte meleaguri pe care le civilizează, aşa cum s-⁠a petrecut cu tracul genial Orfeu, schimbător de paradigmă spirituală în Grecia antică. Se şi crede până astăzi că românul este blestemat să se realizeze şi să fie recunoscut abia atunci când devine hrană pentru alţi arhei etnici. Sunt atâtea exemple, de la Dionysos şi Orfeu, de la cei vreo patruzeci de împăraţi romani de origine traco-⁠dacică, până la Matei Corvin, Constantin Brâncuşi, Henri Coandă, George Emil Palade, Emil Cioran, Mircea Eliade şi Vintilă Horia. În contrapondere, îl putem pune pe Nicolae Paulescu, frustrat de cea mai înaltă realizare a geniului său – descoperirea insulinei. Nichifor Crainic, în Memorii, se arata îngrozit de ura românilor împotriva geniilor autohtone: „A fi naţionalist în România, adică a-⁠ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism. O viaţă întreagă de luptă înseamnă o viaţă întreagă de sângerări. Nu s-⁠a închis bine o rană şi alta se cască mai adânc în făptura ta morală. A cui este această ţară şi care e destinul ei că românii, care se ridică până la conştiinţa superioară a unei misiuni româneşti sunt izolaţi ca nişte nelegiuiţi şi arătaţi cu degetul ca nişte năuci? În România trăieşte bine numai cine face tranzacţii cu străinismul. În România duce existenţă mucenicească numai cine, refuzând aceste tranzacţii, pulsează în ritmul sângelui acestui neam nenorocit. Un Bălcescu a trebuit să moară ofticos în exil. Un Kogălniceanu, un Alecsandri au trebuit să pribegească peste hotare. Un Eminescu a dus o viaţă de martir şi a murit părăsit şi nebun. Un N. Paulescu a fost boicotat toată viaţa, în primul rând de colegii săi de la medicină. Un N. Iorga a fost declarat nebun în anii săi de superb naţionalism. Un A. C. Cuza a trebuit să treacă printr-⁠o mie de injurii şi prin purgatoriul unei mari înscenări juridice, acuzat de plagiat de către un armean iudaizat, care nu cunoştea nici limba din care pretindea că profesorul ieşean ar fi plagiat. O formidabilă acţiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalităţi, din moment ce ea devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim de cei exterminaţi fiziceşte. Constatările acestea duc la una şi aceeaşi concluzie: că pătura noastră conducătoare e coruptă până în măduva oaselor. În suprastratul conducător s-⁠a încuibat un virus permanent, care roade energia morală a mai tuturor celor care se ridică sus. E adevărat că acest suprastrat a fost alcătuit multă vreme din scursura Levantului. Seminţia a ceea a dispărut, dar virusul a rămas. Optimiştii au sperat că forţele ridicate din sănătatea ţărănească vor schimba faţa lucrurilor cu vigoarea lor morală, proaspătă. Dar s-⁠au înşelat. Am urmărit ani de zile procesul de transformare a naţional-ţărăniştilor, bunăoară. Oameni ridicaţi din popor în cea mai mare parte, fii şi nepoţi de ţărani. Avalanşa lor în loc să schimbe faţa morală a statului a sfârşit printr-⁠o asimilare a oamenilor acestora în structura coruptă a statului. Din exponenţi ai ţărănimii, au devenit uzurpatori şi duşmani ai românismului. Pentru oameni de felul acestora, drumul puterii duce prin complicitatea cu străinismul parazitar. A conduce România în sensul curent presupune condiţia prealabilă de a trăda. Politicianul se simte puternic numai în actul de prigonire a românismului şi înţelept numai în lepădarea de specificul spiritual al strămoşilor lui. Români deromânizaţi, – iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noştri politici. (s.n.). Puşi în faţa naţionalismului, au imediat sentimentul intim al propriei lor turpitudini şi ca să se elibereze de această stare sufletească, îl prigonesc cu zvăpăială de apostaţi. Căci numai apostazia cunoaşte înverşunarea nimicitoare împotriva credinţei părăsite şi numai trădarea alimentează ura împotriva celor trădaţi. Prigonitorii naţionalismului sunt unelte ale străinismului împotriva propriului lor neam”43.

Nu ştiu dacă există diagnostic mai sumbru la maladia publică emigranzi/ imigranţi. Să tragem de aici concluzia dură că acest cancer naţional este în stadiul ireversibil de metastază, că fiecare român este împins/ condamnat să sufere de „emigrandină”? Nu cred, sub nici o formă, în asemenea mistificare menită a augmenta „legenda neagră” ţesută în jurul României, mai ales de la Engels încoace. Eminescu, plecat la studii la Viena şi la Berlin, nu s-⁠a gândit nici o clipă să se transforme în imigrant, iar, sosit în Ţară, n-⁠a avut niciodată nostalgia emigrandului. Norma existenţei noastre ca neam şi ca stat este, de aceea, eminesciană. Poetul ne-⁠a avertizat, încă din romanul Geniu pustiu, asupra născocirii, care creşte mereu ca un grandios, dar banal balon de săpun, numită cosmopolitism. „Cosmopoliţi” nu pot fi nici măcar imigranţii, siliţi, pentru a supravieţui, să-⁠şi schimbe identitatea etnică. Ne-⁠o arată şi Horia V. Pătraşcu, atunci când surprinde portretul tragi-⁠comic al imigrantului. Eminescu avertizase asupra imposibilităţii ontologice a cosmopolitismului, înţelegând conceptul doar ca recunoaştere a existenţei tuturor naţiunilor în omenire: „Cosmopolit sunt şi eu – mărturiseşte Toma Nour; aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină (aceasta e lumea-⁠lumen!, n.n.), care are însă atâtea colori. O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sunt decât nu-anţele prismatice ale Omenirei, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de esplicabilă cum putem explica din împrejurări asemenea diferenţa dintre individ şi individ. Făceţi ca toate aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neesistenţei, căci în întunericul nedreptăţii şi a[l] barbariei toate naţiunile îşi sunt egale în abrutizare, în îndobitocire, în fanatism, în vulgaritate; ci când Lumina abia se reflectă în ele, ea formează colori prismatice. Sufletul omului e ca un val – sufletul unei naţiuni ca un ocean.”44

Horia V. Pătraşcu e unul dintre cei vindecaţi atât de tentaţia emigrandă, cât şi cea imigrantă. Nu l-⁠au înduplecat să rămână nici sentimentalismele românismului pitoresc (cântecul greierului, fânul proaspăt cosit, mămăliguţa, micii, berea etc.), nici tarele care trezesc mânia justiţiarilor (corupţia, şpaga, mârlănia, grosolănia etc.), nici patriotismul contributiv la progresul ţării, nici solidaritatea cu conaţionalii: „Nefiind «făcut» pentru nici una din ele, nu am putut profita de oportunităţile oferite de acest mediu.”45 Motivaţia lui poate părea cinică: totuşi, nici cioraniană, nici eminesciană şi nici liiceană, ci, mai degrabă, una negativă, cum o socoteşte autorul, în răspăr cu visele majorităţii emigranzilor: „Iar ceea ce m-⁠a făcut să nu plec este imaginea imi­grantului, în speţă a emigrantului român.”46 S-⁠a edificat asupra acestei imagini, documentându-⁠se din forumurile, blogurile, ziarele, operele scriitorilor din diaspora. În pofida chiar şi a convingerilor cosmopolite ale unor imigranţi, odată ajunşi printre străini, prima surpriză a românilor este că sunt cuprinşi de o adevărată obsesie etnică, „un exacerbat sentiment de apartenenţă la ceea ce au părăsit. Nu România, ci străinătatea este mediul, ospiciul tuturor româno-⁠maniilor din lume. Aici, în România, oamenii se mai supără din când în când că sunt români, dar uită, revenind la condiţia mai generoasă şi mai generală de om. În străinătate, oriunde s-⁠ar afla, imigrantul român ştie şi când doarme că este român. Va să zică în România românul este mai întâi om şi abia după aceea, şi în funcţie de felul cum e privită naţia din care provine, mai mult sau mai puţin om.”47

Cu alte cuvinte, imigrantul român nu reuşeşte să fie cu adevărat imigrant, ratează până şi această condiţie pe care o crede salvatoare. Adevăratul imigrant este cel care nu-⁠şi părăseşte ţara pentru a câştiga bani, altfel spus, nu face parte din categoria căpşunarilor sau a medicilor nemulţumiţi de salariul din România. Este, cu alte cuvinte, cosmopolitul pur, căruia îi e indiferent unde trăieşte: „Pentru a-⁠ţi părăsi ţara e nevoie de o motivaţie a rupturii, a despărţirii fără rest, a desprinderii definitive. Cine vrea cu adevărat să plece nu se mai uită înapoi, îşi şterge memoria, devine un alt om. Imigrantul autentic este fie un născut din nou, fie un renegat.”48 În consecinţă, cei mai mulţi, dacă nu toţi, dintre imigranţii români sunt imigranţi rataţi. Imigrantul, mereu trebuie să rămână cu obsesia etnicităţii şi a locurilor natale, încât ajunge să urască şi mai mult România, neputându-⁠i ierta „că l-⁠a făcut să plece”. Imigrantul român este un infern de resentimente. Deşi el a părăsit ţara, e şi cel care „se simte părăsit de ţara lui”, urând-⁠o ca pe o mamă care şi-⁠a abandonat copiii: „Se simte dat afară, împins, aruncat, scuipat.”49 Aceasta este, în definitiv, teribila soartă a celor patru milioane de români fugiţi care încotro. Ei fac o confuzie îngrozitoare: asimilează clasa politică, aflată în cârdăşie cu interesele corporaţiilor transnaţionale, cu „asasinii economici” dinlăuntru şi din afară, şi, în consecinţă, confundă această nouă „pătură superpusă” cu maica Românie, declarând-⁠o maşteră, în loc să rămână în ţară spre a-⁠i sili politicienii să nu o nimicească în numele micilor interese de măgari/ măgăroi, urmaşi ai acelora fulgeraţi altădată de Dumitru Drăghicescu, pe urmele lui Eminescu. În definitiv, imigranţii se comportă ca nişte copii bicisnici, sunt, cu siguranţă, români nematurizaţi, naufragiaţi pe mările şi oceanele lumii, gata să cerşească a fi primiţi sclavi în statele maturizate politic, economic şi militar. Şi asta pentru un bănuţ de mizerie: „Nu se poate vorbi de o motivaţie mai jalnică, mai ticăloasă, mai subumană decât să-⁠ţi părăseşti ţara (şi de cele mai multe ori familia şi copiii) pentru bani. Nu văd nici o diferenţă între prostituţie şi acest act. Aceste fiinţe ale căror picioare se leagă direct la stomac nu merită să fie considerate altceva decât ceea ce sunt: nişte gasteropode. Nu cred o iotă din sloganurile lor preferate. Noi, căpşunarii, contribuim la bunăstarea României, la creşterea PIB-⁠ului, la renumele ţării în afară.”50

E, desigur, o duritate strivitoare, de ordinul nedreptăţii ontice a lui Vasile Dem. Zamfirescu, o „nedreptate” care însă are rostul, de altădată, al violenţei benefice (René Girard) eminesciene sau cioraniene, o violenţă menită să-⁠i trezească pe românii care se comportă infantilic, sentimentaloid, isteric, o violenţă care să îndemne la maturizare, spre a lua în mâinile lor viitorul României. Lui Mircea Cărtărescu, emigrandul, îngrozit de infernul Bucureştilor (Solenoid), Horia V. Pătraşcu îi răspunde, indirect, că din acest Cernobâl suprapopulat, locuit de „oameni mutanţi”, trăitori în blocuri-⁠buncăre, poluat şi într-⁠un „vacarm permanent”, se poate „evada” în România profundă; imigranţii, fiind, în majoritate covârşitoare, imigranţi rataţi, se pot întoarce „să-⁠şi recucerească ţara, să se retragă din nou, conform structurilor noastre sufleteşti, în interiorul ţării, să repopuleze oraşele mici şi satele – dar nu pentru a evita contactul cu «istoria», ci tocmai pentru a aduce istoria acolo, cu misiunea de a «sfinţi» locurile pe care le populează, mânaţi de credinţa fermă că «centrul este pretutindeni» şi că «şi aici sunt zei». Fiecare loc din România trebuie să devină un centru al României. Aceasta este singura mişcare ce mai poate salva România!”51

Iată cel mai credibil şi mai lesnicios proiect de ţară, idealul valah propus de Horia V. Pătraşcu, acest intelectual venit parcă de nicăieri, spre a-⁠i îndemna pe români să iasă dintr-⁠o copilărie traumatică, dintr-⁠o nedreptate ontică, dincolo de care este luptă şi maturizare, putere de a visa visul românesc (nu cel american sau cel bruxellez), în stare să-⁠i readune pe românii din Basarabia, din Bucovina, de pretutindeni, fără lupte ridicole descinse ca din Ţiganiada şi din alte sur-se livreşti.

Huşi, 1 februarie 2018

Note:
1. Apud Larry L. Watts, Fereşte-⁠mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză, de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, p. 31.
2. Horia V. Pătraşcu, Idealul valah, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2017, p. 5.
3. Ibidem, p. 37.
4. Ştefan Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Editura Minerva, Bucureşti, 2008, p. 19.
5. Horia V. Pătraşcu, op. cit., p. 35.
6. Ibidem, p. 38.
7. Ştefan Zeletin, Nirvana. Gânduri despre lume şi viaţă, Editura Moldavia, Bacău, 2003, p. 68.
8. Ibidem, p. 30.
9. Ibidem, pp. 21-⁠22.
10. Ibidem, p. 21.
11. Ibidem, pp. 31-⁠32.
12. Ibidem, p. 96.
13. Ibidem, p. 87.
14. Ibidem, p. 126.
15. Ibidem, p. 127.
16. Ibidem, p. 150.
17. Ibidem, p. 151.
18. Ibidem, p. 153.
19. Ibidem, p. 156.
20. Alexandra Laignel-⁠Lavastine, Constantin Noica: Naţionalism şi filozofie, sau Paradoxul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998. Autoarea, plagiatoare dovedită de către Marta Petreu, a mai scris şi Cioran, Eliade, Ionesco. Uitarea fascismului: Trei intelectuali români în criza secolului (2002, trad. românească, de Irina Mavrodin, 2004), Cartea Neagră a distrugerii evreilor din România (2002).
21. Horia V. Pătraşcu, op. cit., p. 192.
22. Ibidem, pp. 193-⁠194.
23. Ibidem, pp. 194-⁠195.
24. Ibidem, p. 195.
25. Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015.
26. Horia V. Pătraşcu, op. cit., p. 196.
27. 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-⁠l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-⁠un cadru aparent democratic.
28. Larry L. Watts, Fereşte-⁠mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, trad. din limba engleză, de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, 2011, p. 239.
29. Generalul Iulian N. Vlad: „cred că lui i s-⁠a încredinţat sarcina de regizor principal a tot ce s-⁠a întâmplat în decembrie”. Şi: „Viaţa lui e un fals de la un capăt la altul.” (Aurel I. Rogojan, Iulian N. Vlad – Confesiuni pentru istorie, cuvânt înainte, de Dinu C. Giurescu, studiu introductiv şi postfaţă, de Aurel I. Rogojan, Editura Proema, Baia Mare, 2017, pp. 161, 146).
30. George Soros, Pentru o transformare a sistemului sovietic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
31. Horia V. Pătraşcu, op. cit., p. 198.
32. Ibidem, p. 212.
33. Ibidem, p. 213.
34. Ibidem, p. 218.
35. Ibidem, p. 219.
36. „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-⁠tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-⁠au avut atâta influenţă, n-⁠au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altuia. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-⁠ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul cu venin, dar l-⁠a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-⁠au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-⁠său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.” (Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1).
37. Horia V. Pătraşcu, op. cit., p. 225.
38. Ibidem, p. 226.
39. Ibidem, p. 229.
40. Ibidem, p. 231.
41. Ibidem, p. 232.
42. Ibidem, p. 365.
43. Nichifor Crainic, Zile albe – zile negre, Casa Editorială „Gândirea”, Bucureşti, 1991, pp. 304-⁠306.
44. M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, studiu introductiv de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 180.
45. Horia V. Pătraşcu, op. cit., pp. 365-⁠366.
46. Ibidem, p. 366.
47. Ibidem.
48. Ibidem, p. 367.
49. Ibidem, p. 368.
50. Ibidem.
51. Ibidem, p. 369.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest