Contemporanul » Polemice » Răzvan Teodorescu: Un concept identitar necesar: românitatea

Răzvan Teodorescu: Un concept identitar necesar: românitatea

■ Academia Română (1866-2016)
În preajma centenarului Marii Uniri (1918-2018)
Dezbaterile Academiei Române ■ Identitatea Naţională

Cu şaizeci de ani în urmă (1955), într-⁠o ţară de mare tradiţie intelectuală şi politică (1), ce nu-⁠şi uita locul ocupat cândva pe eşichierul mondial, un istoric celebru al artelor şi al arhitecturii, germano-⁠britanicul Nikolaus Pevsner scria o carte de răsunet intitulată The Englishness of English Art (Anglicitatea artei razvan-teodorescu-fotoengleze). Fără sfială şi fără temerea unor critici acerbe din partea agresiv-⁠măruntei erudiţii, reputatul autor – un străin venit în spaţiul Albionului – a pus în lumină tot ce a putut fi permanenţă stilistică, propensiune formală, spirit al epocii în fiecare mare moment al artei insulare, de la goticul perpendicular la Hogarth, de la Reynolds la grădinile romantice. Cartea şi teza sa au convins. Ar fi excesiv oare să vorbim într-⁠o zi, în termeni cumpătaţi, epuraţi de complexe inutile, întemeiaţi la tot pasul pe datele observaţiei istorice, etnografice, stilistice, de românitatea artei, mai larg, a culturii româneşti?

Dacă avem în minte tot ce s-⁠a putut făuri conceptual în această cultură românească în prima jumătate a secolului trecut, de fiecare dată la nivelul unei superioare eseistici, întru conturarea şi demonstrarea unui spirit, a unui specific, a unui suflet naţional, de către scriitori şi filosofi, psihologi şi artişti, esteticieni şi istorici, arheologi şi critici, de la Ibrăileanu şi Lovinescu la Blaga, de la Drăghicescu la Ralea sau Şirato, de la Pârvan şi Călinescu la Mircea Vulcănescu, de la Camil Petrescu şi Mircea Eliade la Dan Botta şi la Noica, răspunsul nu ar fi foarte greu, nici lipsit de aura autenticei, pasionatei reflecţii pe marginea faptului de cultură, de artă românească. Deschid o scurtă paranteză. Cercetarea dicţionarelor ne poate arăta că termenul de românitate, indicând caracterul românesc, specificul românesc, descendenţa românească a unui fapt de civilizaţie este mai puţin folosit (2), atunci când nu este socotit drept învechit şi rar (3). Fără să doresc a polemiza cu prietenii lingvişti, voi spune că, după opinia mea, termenul de românitate, cu un sufix împrumutat de la substantivele de origine romanică, conţine o organicitate flexibilă pe care nu o are cu mult mai folositul românism – socotit ca desemnând sentimentul naţional al românilor (4) –, cu o nuanţă militantă care îi poate scădea credibilitatea la folosire (când, de pildă, am vorbi despre – aleg la întâmplare – cruciada românismului).

Reîntorcându-⁠mă la cartea lui Pevsner voi mai aminti interesanta sa observaţie: „The history of styles as well as the cultural geography of nations can only be succesful… if it is conducted in terms of polarities”(5). În acest sens tocmai, cu ani în urmă notam împrejurarea că în cultura noastră cel puţin o polaritate există şi ea constă în împletirea spontaneităţii fruste a timpurilor arhaice cu armonia, echilibrul şi liniştea clasicităţii (6); cea dintâi uneşte blocurile de piatră ale cetăţilor dacice din munţii Orăştiei cu bârnele puternice ale caselor şi bisericilor de lemn din Maramureş sau Gorj, brâncuşiana Cuminţenie a pământului cu ciopliturile lui Vida Gheza şi Apostu, cea de a doua merge de la echilibrul Voroneţului şi al Pătrăuţilor la reculegerea ctitoriilor cneziale din Haţeg, de la armonia picturilor exterioare de la Arbore, Moldoviţa şi Suceviţa la eleganţa pânzelor lui Pallady.

Dacă locul civilizaţiei noastre se află într-⁠o Europă de Sud-⁠Est ce aparţine Răsăritului continentului (7), aşadar, uneia din cele două Europe complementare care, sper, spulberă iluzia unei Europe unice cu iz de cazarmă (8), el se găseşte şi într-⁠un spaţiu euromediteranean – şi el complementar celui euroatlantic de care se deosebeşte sensibil din punct de vedere economic, social, psihologic şi cultural – care îl leagă în chip fericit de chiar rădăcinile istorice ale continentului.

O trăsătură incontestabilă a românităţii este deschiderea către toate orizonturile geografice şi culturale. Am vorbit cândva despre România ca despre o Europă în miniatură, singurul loc unde – după dispariţia Iugoslaviei – poţi întâlni, alături de toate formele de relief, toate confesiunile şi toate religiile aceluiaşi continent, toate stilurile artistice şi arhitectonice, de la lăcaşuri greco-romane la clădiri „art nouveau” şi cubiste; ba chiar poţi găsi această diversitate până la nivelul fundamental al limbii despre care, într-⁠un text mereu citat, ne spune câte ceva încă Grigore Ureche: „Aşijderea şi limba noastră din multe limbi ieste adunată şi ne ieste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur, măcar că de la Rîm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-⁠s amestecate”(9), fostul elev al iezuiţilor din Polonia amintind vocabulele latineşti, „frânceşti”, greceşti şi leşeşti, turceşti şi sârbeşti.

Această diversitate genuină va fi fiind, probabil, şi explicaţia unei particularităţi ce se cere mereu menţionată: apartenenţa, puţin frecventă pe alte meridiane, a unor personalităţi de origine română la mai multe culturi, din Renaştere până în avangardă, de la Nicolaus Olahus şi Petru Movilă, la Nicolae Milescu şi Dimitrie Cantemir, de la Tristan Tzara la Marcel Iancu şi Eugen Ionesco. Scriam în introducerea la cel de-⁠al treilea volum al tratatului academic de Istoria românilor (10) că două sunt elementele definitorii ale „romanicilor Orientului”: latinitatea şi statalitatea. Rând pe rând, de-⁠a lungul anilor, am cercetat expresiile culturale ale singurei ortodoxii latine şi ale singurei latinităţi ortodoxe din lume, lipsa de ostentaţie a primelor noastre monumente medievale creştine de la Curtea de Argeş şi Rădăuţi – fără dimensiunile uriaşe sau bogăţia materialelor puse în operă pentru foştii nomazi şi foştii păgâni abia creştinaţi, la Pliska şi Preslav, la Kiev şi Novgorod, la Székesfehérvár şi Studenica –, aşijderea claritatea formelor arhitecturale şi armonia cromaticii din arta populară şi cultă, nuanţele individualismului românesc de sorginte latină – cu ataşamentul total ametafizic pentru realităţi. După cum în legătură cu statalitatea românească păstrată în timpurile Turcocraţiei, m-⁠am aplecat asupra „mentalităţii tranzacţionale” în cuprinsul căreia intră geniul negocierii, arta disimulării, prudenţa politicii – mergând de la sfaturile lui Ştefan cel Mare către urmaş până la zăbava întru alianţe a Brâncoveanului –, paternalismul recurent, în formula liderului mesianic chiar, fatalismul de sorginte bizantină, ingeniozitatea unor soluţii – iarăşi politice – la răscruce de imperii dintre care cea mai notabilă rămâne dubla alegere a lui Cuza în ianuarie 1859. Individualismul de descendenţă latină, ca parte a românităţii căreia „nu-⁠i place tovărăşia” (11) îşi va fi avut originea în adâncurile evului mediu aşa cum o arată un episod din veacul întemeierilor de ţară (12): în jurul lui 1370, în timpul domniei muntene a lui Vladislav I – pe când sârbul Nicodim întemeia primele mânăstiri ştiute la noi, Vodiţa şi Tismana – aflăm că unii călugări români ajunşi la lavra athonită Cutlumuz se întorc pe meleagurile lor refuzând traiul comunitar, cenobitic sau chinovial, preferând viaţa idioritmică, izolată, solitară, retraşi în codrii şi margini de poiene, o viaţă singuratică şi reflexivă, într-⁠un trai robust, ţărănesc.

Investigaţiile de etnopsihologie, analizând deopotrivă fondul biologic, mediul geografic şi trecutul istoric al unui popor – realizate la noi de, de mult timp uitatul, Dumitru Drăghicescu în 1907, până la Constantin Rădulescu-⁠Motru exact trei decenii mai târziu, legat de tradiţia maioresciană şi având descendenţi pe Nae Ionescu şi pe Mircea Eliade – au privit şi către ortodoxia noastră latină, parte a românităţii, despre care scriam cu ani în urmă încercând să o fixez în centrul lumii româneşti (13). Era o lume a cumpănirii şi a toleranţei, carteziană avant la lettre, şuguind cu sfinţii şi râzând bonom de isprăvile lui Satan în cărţile şi în zugrăvelile populare cu atâtea Judecăţi de Apoi, într-⁠o laxitate a disciplinei credincioşilor în lăcaşul bisericesc condamnată aspru de către orientalul caucazian Antim Ivireanul („vorbim şi râdem şi facem cu ochiul… mai rău decât pe la cârciume” (14)); o lume fără niciun fel de aderenţă la entuziasmele mistice şi la sfâşierile eretice ale învecinatelor medii slave, pendulând între sacru şi profan, între, pe de o parte, majestatea reculeasă a lăcaşului împodobit cu fresce sau exiguitatea spaţiului închis al locuinţei ţărăneşti descinzând din megaronul preistoric şi, pe de altă parte, penumbra pridvorului de biserică sau de prispă a unei case deschise către natura pe care o insinuează în viaţa de zi cu zi a românului. Şi cu acelaşi prilej continuam reflecţia mea (15): aflată în spaţiul unei tradiţii ortodoxe cezaro-⁠papiste, absolutiste nu odată, într-⁠unul al ruralităţii economico-sociale cu al său corolar care este mentalitatea nobiliară, civilizaţia românească a cunoscut frecvent, în epoca sa veche şi în pragul primei modernităţi (16), atitudini de autoritate monarhică ce compensau, nu o dată, slăbiciuni politice şi crize morale (cazul fanariot este notoriu); atitudini reluate cu mai mult sau mai puţin succes, cu mai multă sau mai puţină dexteritate culturală, în ceea ce a fost – ba chiar este şi va mai fi încă – un cult al liderului (prefer această sintagmă celei tocite şi false de „cult al personalităţii”, uneori fiind vorba – spre a pomeni o găselniţă a lui Şerban Cioculescu, cred – de câte o „personulitate”).

Asemenea atitudini monarhice – traduse în conştiinţe dinastice, în proclamarea lor prin arhitecturi funerare şi iconografii pictate, prin cronici de familie şi inscripţii dedicatorii – ne conduc cercetarea spre cel de al doilea element definitoriu al românităţii, anume statalitatea fără de care realitatea „domniei” ar fi fost inoperantă. Aici va trebui să ţinem seama de rezultatele celor mai recente studii de turcologie de la noi; acestea au arătat limpede că după momentul de rezistenţă românească în faţa ofensivei otomane, între sfârşitul secolului XIV-⁠lea şi prima jumătate a secolului al XVI-⁠lea, a venit cea de a doua etapă a locului românilor în sistemul Turcocraţiei: este vorba de dominaţia indirectă, în fond de autonomie după a doua jumătate a veacului al XVI-⁠lea (17), determinată de raţiuni economice ştiute, în condiţiile europene în care tribut către Poartă plăteau şi imperiul german şi Dubrovnik-⁠ul, de pildă (18).

Aceleaşi cercetări de arhivă indică, în zona generalizantă a etnopsihologiei, faptul grăitor al solidarităţii magnaţilor unguri din Ardeal înaintea cererilor Porţii şi, dimpotrivă, dezbinarea boierimii moldo-⁠valahe (19) (chiar şi în faţa primejdiei cu transformarea în paşalâc voită la 1595 de Sinan paşa) (20). În aceste noi condiţii de după 1550, de negociere cu succes a unor autonomii politice şi spirituale, am denumit atitudinea românească în faţa presiunii Islamului – ca o nouă particularizare în cuprinsul primei noastre modernităţi – drept o „mentalitate tranzacţională” .

Adaptam astfel, de fapt, unei secvenţe istorice precise formatoare de fiinţă naţională, caracterizarea pe care, acum optzeci de ani Mihai Ralea o folosea într-⁠o cunoscută investigare a fenomenului românesc (21), atunci când vorbea despre „spiritul tranzacţional” în materie de politică şi morală (22). Vechi creştini şi sedentari (23) înconjuraţi de mase uriaşe de păgâni migratori, latini în abia amintitul ocean slav şi asiatic, aflaţi în calea imperiilor creştine şi ataşaţi unui cult soteriologic al conducătorului arătător de drum, românii se particularizează prin „mentalitatea tranzacţională”. Aceasta descinde, în trecutul românesc, din particularitatea esenţială că, în ansamblul Europei orientale – cu excepţia imperială a Rusiei – numai aici s-⁠a păstrat, neîntrerupt, un stat organizat cu cârmuitori şi dinastii proprii, cu principi independenţi la început, autonomi mai apoi. Aceasta, în vreme ce, rând pe rând, Bulgaria în secolul al XIV-⁠lea, Serbia, Grecia, Albania în secolul al XV-⁠lea, Ungaria şi Cehia în secolul al XVI-⁠lea, Polonia în secolul al XVIII-⁠lea, cădeau în felurite stăpâniri, turcească sau habsburgică, rusească sau prusacă. Pentru conservarea acestui stat, pentru ocuparea scaunelor princiare de la Bucureşti, Iaşi şi Alba Iulia pertractările permanente au fost, aşadar, necesare – cu tot ce implicau ele moral şi material –, în acest fel dăinuind ceea ce se numea în limbajul Sublimei Porţi, „ticăloasa raia” (păstrarea statului a făcut ca şi emigraţia politică să nu fie un fenomen curent în cazul nostru – spre deosebire de atâtea cazuri est-⁠ şi chiar central-⁠europene –, de unde şi slăbiciunea excesivă şi endemică a organizărilor târzii ale unei atare „emigraţii” după cel de-⁠al doilea război mondial).

Aici alianţele deconcertante, trădările oportune, asasinatele politice, corupţia nestăvilită – cuvântul „mită”, de exemplu, apare încă într-⁠un text de epocă brâncovenească, aşa-numita „cronică anonimă” (24) – fac casă bună cu flatarea, cu fraza hiperlaudativă pentru liderul local, autentic homo magus mesianic, de la Carol al II-⁠lea la Codreanu, de la Antonescu la Gheorghiu-⁠Dej şi la Ceauşescu sau la vremelnicul stăpânitor străin, de la padişahul stambuliot la ţarul rus şi la „chesarul” de la Viena, până la Hitler şi la Stalin.

Latinitate, statalitate, românitate, iată trei elemente ce desemnează o insularitate etnică, ling­vistică şi politică, reprezentând, de fapt, miezul concluziilor noastre de istorie, istorie a credinţelor şi a artelor naţionale.

Limpede este că această românitate se află acum în orizontul a ceea ce sociologii numesc cultura de supravieţuire – însoţită de fatalism, pesimism, paternalism, de încercări nesfârşite de adaptare – şi ne putem întreba dacă la un orizont mai îndepărtat se va fi aflând şi pentru noi o cultură de dezvoltare (25). Istoria de până acum a românităţii ne lasă să o sperăm.

Note:
1. Aceste reflecţii pot fi găsite în textul meu Sobra armonie în Drumuri către ieri, Bucureşti, 1972, p. 194
2. Îl găsim în Noul dicţionar universal al limbii române, Bucureşti-⁠Chişinău, 2006, p. 1236 cu trimitere la un text al lui Ibrăileanu
3. Dicţionarul limbii române, XIII, Bucureşti, 2010, p. 537 cu trimitere la un text al lui Hasdeu
4. ibidem. Românismul socotit de Constantin Rădulescu-⁠Motru a fi „un nou naţionalism”, exprimând o conştiinţă comunitară (Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte, Bucureşti, 1910, p. 99, idem, Catehismul unei noi spiritualităţi, ed. II, Bucureşti, 1939; idem, Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin, Bucureşti, 1942) a constituit obiectul unei polemici cu Nichifor Crainic (Ortodoxie şi etnocraţie, Bucureşti, 1937, p. 112 şi urm.) care îi reproşa filosofului eliminarea din „românism” a ortodoxismului, identificat de Crainic drept cel dintâi într-⁠un stat etnocratic (ibidem, p. 130 şi urm., p. 275 şi urm.)
5. The Englishness of English Art, Londra, 1955, p. 18
6. R. Theodorescu, Arhaitate şi clasicitate, în Drumuri…, p. 185-⁠ 189
7. idem, Roumains et Balkaniques dans la civilisation sud-est européenne, Bucureşti, 1999
8. Idem, Cele două Europe, Bucureşti, 2013, p. 10
9. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. II, ed. P.P.Panaitescu, 1958, p. 67
10. Bucureşti, 2001, p. IX
11. C. Rădulescu-⁠Motru, Psihologia poporului român, Bucureşti, 1937, p. 11
12. Documenta Romaniae Historica, I, Bucureşti, 1966, p. 503-⁠505; cf. Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medieval româneşti (secolele X-⁠ XIV), Bucureşti,, 1974, p. 226-⁠ 227
13. Repere de mentalitate românească, în Picătura de istorie, Bucureşti, 1999, p. 162 de unde extrag pasajul următor
14. Didahii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p. 25
15. R. Theodorescu, Repere…, p. 163-⁠ 164
16. idem, Despre prima modernitate a românilor, Bucureşti, 2001
17. M. Maxim, O istorie a relaţiilor româno-otomane cu documente din arhivele turceşti, I, Brăila, 2012, p. 30-⁠31
18. ibidem, p. 49
19. ibidem, p. 62, 81, 82
20. idem, Noi documente turceşti privind ţările române şi Înalta Poartă (1526-⁠ 1602), Brăila, 2008, p. 251. Tot aici (p. 230), învăţatul coleg nota, pentru secolul al XVI-⁠lea, „remarcabila stabilitate a cuantumului tributului Transilvaniei… datorită în primul rând solidarităţii rezistenţei „clasei politice” ardelene în faţa presiunilor Porţii, în contrast cu dezbinarea boierească moldo-munteană şi imperfecţiunea sistemului (electiv-ereditar) de desemnare a domnilor, care oferea Înaltei Porţi un teren favorabil împlinirii dezideratelor sale financiare, acceptând candidatul care oferea majorarea tributului”.
21. Fenomenul românesc, Bucureşti, 1933, p. 5-⁠7
22. R. Theodorescu, Despre prima modernitate…, p. 20
23. Pasajul care urmează este de găsit în Repere de mentalitate…, p. 164-⁠ 165
24. Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717, ed. C. Grecescu, Bucureşti, 1959, p. 72
25. Pentru aceasta Zece ani de adaptare. Starea naţiunii, Institutul Pro, Bucureşti 2001, p. 8

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest