Contemporanul » Polemice » Răsplătirea „hicleniilor”

Răsplătirea „hicleniilor”

Traian Băsescu n-⁠a putut decât să-⁠şi răsplătească susţinătorii, să inventeze imaginea unui „preşedinte jucător” sau să admită că sarcina condamnării comunismului clasic i se cuvine lui Vladimir Tismăneanu, nicicum lui Paul Goma, iar pentru asta l-⁠a mai învrednicit, se zice, la propunerea lui Patapievici, şi cu Ordinul Naţional „Pentru Merit”, în grad de Mare Cavaler.
Fireşte, cazul răsplătirii „hiclenilor” nu este singular.

La haosul din Securitate, produs de fuga lui Pacepa, s-⁠a mai adăugat şi rivalitatea dintre Elena şi generalul Ilie Ceauşescu, pe tema armatei. Ilie Ceauşescu era în fruntea Centrului de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, iar Elenei i se indusese credinţa că armata devenise „antisocialistă” şi „pro-⁠americană”. Elena Ceauşescu intenţiona să distrugă CSCITM, mergând până la ideea demolării palatului Cercului Militar Naţional (pe atunci Casa Centrală a Armatei), o bijuterie arhitectonică, ridicată între 1911-⁠1923. Foştii kominternişti au încurajat aversiunile Elenei Ceauşescu faţă de armată, cu gândul că vor obţine controlul asupra spionajului militar în favoarea Moscovei.

Tentativa de destituire a lui Ilie Ceauşescu a fost zădărnicită, totuşi, de Nicolae Ceauşescu, acesta neaprobând demiterea, verdict dat însă abia peste şase luni, începând el însuşi să se lase convins de Elena şi „apostoli” că americanii ne sunt duşmani. Din păcate, schimbările din Securitate au fost supravegheate şi produse, în mare parte, sub ochiul orgolios al Cabinetului II, care a impus oameni ca Tudor Postelnicu şi Nicolae Pleşiţă, ultimul lansând opinia că „defectarea” lui Pacepa n-⁠a fost chiar atât de catastrofală1, încât reforma în servicii a fost superficială, nedusă la capăt, pe fondul unor rivalităţi nestinse, ca aceea dintre armată şi Elena Ceauşescu. „Convergenţa dintre fuga lui Pacepa – spune Watts – şi apariţia unei noi conduceri a DIE/ DGIE/ CIE susţinute de Elena Ceauşescu s-⁠a dovedit chiar mai dăunătoare pentru Direcţia de Informaţii Militare, DIM, comparativ cu permanentul conflict DIE-⁠DIM.” Prin antiamericanismul Elenei, „schizofrenia” din sânul conducerii partidului a devenit reală. Bicefalismul puterii este cel care a grăbit autodistrugerea României, între Scylla şi Charybda, între Moscova şi Washington.

* * *

Paradoxul subliniat de Watts este acesta: anchetele au arătat că Pacepa era omul Moscovei, dar el a fugit în America. Semn că hicleanul a fost folosit de KGB pentru pedepsirea României, mai precis a politicii sfidătoare a lui Nicolae Ceauşescu în cadrul Tratatului de la Varşovia. Povestea lui Pacepa era pe deplin conformă cu măsurile Moscovei de a-⁠l izola pe Ceauşescu şi ţara lui de partenerii americani. Kremlinul repeta cu succes cazul Anatoli Goliţân, produs cu intenţii similare privitor la România, cel care va cimenta, pentru Bucureşti, imaginea unui „cal troian” al Moscovei. În vreme ce Pacepa, odată ajuns în America, se străduia să reînvie legenda „calului troian” moscovit, Brejnev se plângea lui Todor Jivkov că politica României e în flagrantă antiteză cu „cea a restului ţărilor din Pactul de la Varşovia”, subminând securitatea lumii comuniste: „În mod ironic, dacă exista cu adevărat un «mit» privitor la independenţa României, acesta rezida în faptul că «independenţa» era un termen prea palid pentru a descrie politici atât de vizibil şi de constant ostile obiectivelor esenţiale ale sovieticilor.”

Ceauşescu a înţeles imediat că fuga generalu­lui era opera KGB-⁠ului. Mai mult, surse din KGB l-⁠au avertizat, în mod cinic, că Pacepa se pregătea pentru trădare! La o săptămână după plecarea „defectorului”, liderul de la Bucureşti denunţa imperialismul Moscovei care se folosea de „spionaj şi subversiune” prin recrutarea de „elemente renegate şi decăzute”, exemplul prim fiind, desigur, Pacepa. Ceauşescu folosea cuvântul imperialism nu ca referinţă la America, ci vizând Kremlinul care deţinea abuziv teritorii româneşti, dar şi pretenţiile Budapestei cu privire la Transilvania. Administraţia Carter a tratat cu indiferenţă minciunile defectorului: „Principalele afirmaţii ale lui Pacepa nu au fost considerate credibile nici de autorităţile germane, nici de administraţia Carter, care le-⁠au tratat cu indiferenţa binemeritată. Pacepa a avut câştig de cauză într-⁠unele dintre cercurile atrase de teoriile cu iz de conspiraţie ale lui Goliţân.” Distorsiunea se va produce abia odată cu pierderea alegerilor de către Carter, în 1980, când mistificările lui Pacepa încep să prindă teren sub administraţiile Ronald Reagan şi George Bush (1980-⁠1992). Propaganda resentimentară a lui Pacepa va fi susţinută mai întâi de agentul special FBI Wayne A. Barnes, ziaristul Michael Ledeen, fost consilier al lui Alexander Haig, de la casa Albă, de jurnalistul Newsweek Arnaud de Bourchgrave, de analista Juliana Pilon (de la Heritage Fundation), iar, între români, de Vladimir Tismăneanu, Nestor Rateş, Dorin Tudoran, Sorin Roşca Stănescu şi Dan Pavel. Dezinformarea a fost posibilă şi prin prezenţa unor maghiari în structurile CIA, care, în fapt, erau „cârtiţe” moscovite, mai ales şeful operaţiunilor din Divizia Sovietică şi Est Europeană.

Prima grijă a lui Pacepa, ajuns la Washington, a fost dezinformarea totală în legătură cu politica externă a României, dezinformare ce era ţinta centrală a Moscovei. A pornit, întâi, să acrediteze ideea că preşedintele român „nutrea o ură profundă faţă de S.U.A. şi un dispreţ personal la adresa preşedintelui american, Jimmy Carter”, dar, în primul rând, că România era campioana spionajului tehnologic în favoarea Moscovei. Faptul va fi tema obsedantă a carierei ultime a defectorului, scoasă în văzul lumii îndeobşte prin Orizonturi roşii, atrăgând atenţia asupra ei chiar de pe copertă. Într-⁠adevăr, spionajul statelor din Tratatul de la Varşovia avea o misiune specială în furtul de tehnologie pentru centrul imperial. Dar Pacepa a pus în fruntea listei România, pe când, în realitate, fruntaşele erau, în ordine, Ungaria, Polonia, Germania de Est şi Cehoslovacia. Curios că Pacepa a scos de pe listă Ungaria, una dintre cele mai loialiste ţări din bloc, care, alături de Polonia (cum a estimat National Intelligence Estimates), a comis cele mai multe hoţii tehnologice: „Pe lângă insidioasa şi pe deplin incorecta includere a României în acest grup, el a exclus în mod inexplicabil Ungaria (o omisiune care apare în mod constant în scrierile lui Pacepa)”. Investigaţiile declanşate sub administraţiile Carter şi Reagan au infirmat acuzele defectorului. Ronald Reagan a subliniat că România era singurul partener din blocul sovietic căruia i se putea transfera tehnologie militară cu garanţia că aceasta nu va ajunge la Kremlin. Documentaţia lui Larry L. Watts este imbatabilă, în acest sens. Cercetările lui Viktor Suvorov duc spre aceleaşi concluzii. Singurul „caz” de furt tehnologic pe care l-⁠a comis România a fost în favoarea Franţei: sticla de parbriz folosită de Renault la automobilele Dacia!

Politica României în Orientul Mijlociu, unică în cadrul blocului, n-⁠a scăpat nici ea de mistificările lui Pacepa, care a scornit, între altele, aberaţia că Bucureştiul a trimis 500 de agenţi în ţările islamice spre a incita la antisemitism, fapt contrazis, mai târziu de oficialii israelieni, care au mulţumit României pentru capacitatea de mediere diplomatică. O veritabilă ofensivă a dus Pacepa în vederea discreditării unor personalităţi americane care îi primejduiau minciunile şi care, în ochii lui, păcătuiau prin „pro-⁠românism”. Astfel, fostul ambasador al Statelor Unite la Bucureşti între 1974-⁠1977, Harry Barnes jr., a fost acuzat de „naivitate” şi că ar fi transmis informaţii secrete către Securitatea lui Ceauşescu. Şi asta fiindcă el continua să recunoască şi să susţină politica de independenţă a României faţă de Moscova: „Altfel spus, «naivul» Barnes era vizat fiindcă era bine informat, bine anturat şi susţinea politicile româneşti care serveau interesele americane.” Astfel de delaţiuni au continuat şi după 1980, deşi acuzaţiile generalului „fuseseră infirmate în cadrul unor investigaţii separate efectuate de FBI şi de Departamentul de Stat în timpul administraţiei Carter, şi din nou în urma unei anchete conduse sub mandatul lui Reagan.” Eficienţa acuzaţiilor de acest fel şi a celor privitoare la furtul de tehnologii s-⁠a perpetuat fiindcă informaţiile contrazicătoare erau clasificate. Unei „demascări” similare fusese supusă şi una dintre cele mai marcante personalităţi ale diplomaţiei americane, Averell Harriman, fost ambasador la Moscova, implementator al Planului Marshall, apoi sprijinitor al diplomaţiei româneşti1 în negocierile de la Geneva din 1962, în privinţa Laosului etc. Modelul, acelaşi ca la Pacepa. Atunci, defectorul sovietic Anatoli Goliţân l-⁠a acuzat pe Harriman că fusese în anii ’60 agent sovietic, reuşind să-⁠l convingă de aşa ceva pe James Jesus Angelton, şeful contrainformaţiilor CIA. Şi asta fiindcă Harriman luase apărarea românilor, lăudând independenţa faţă de Moscova. Inatacabil, Harriman a mai fost supus unor tentative de recrutare KGB (la începutul anilor ’70), apoi în 1975, la iniţiativa personală a lui Iuri Andropov, mentorul lui Pacepa.

Sofistica dezinformării croită pe teoria andropviană a supravieţuirii comunismului în contextul în care sistemul capitalist s-⁠a dovedit mai viabil decât economia centralizată prin dictatură a proletariatului (apoi prin dictaturi de tip personal), a culminat cu perestroika gorbaciovistă care s-⁠a văzut nevoită să se „alchimizeze”, finalmente, în „anticomunism”, devenit mană cerească pentru globalismul financiar de tip cartel transnaţional, care domină azi tot mai mult în economia centralizată, „neosocialist-⁠neoconservatoare” din UE2. Generalul Rogojan a sesizat paradoxul: „Nu a existat moment în întreaga perioadă a Războiului Rece în care KGB să nu se afle la originea celor mai multe dintre mişcările de rezistenţă anticomunistă, inclusiv a celor apărute în Occident. Era mai simplu să le creeze şi să le controleze decât să apară la iniţiativa altora şi să încerce ulterior abordarea lor.” El dă exemplul fabricării unor „disidenţi” ca Vladimir Tismăneanu, care aveau să se erijeze în „neoconservatori”. Aşa se autoprezintă liderii din GDS-⁠ul postdecembrist, stipendiat de Fundaţiile Soros care au avut un rol crucial şi-⁠n reformele gorbacioviste. Una dintre primele traduceri ale Editurii Humanitas a fost cartea lui Georges Soros, Pentru o transformare a sistemului sovietic, punere în doctrină-⁠program a teoriei kaghebiste a lui Iuri Andropov.

După cum Tismăneanu i-⁠a adus supreme elogii lui Pacepa, nici acesta nu s-⁠a lăsat mai prejos. Numai că diletantismul în materie de ideologii i-⁠a jucat feste ca şi în mistificările din Orizonturi roşii. Pacepa susţine şi el teza că Vladimir 6 Volodia Tismaneanu - T. BasescuTismăneanu a evoluat către neoconservatorism, pe urmele britanicului Eric Hobsbawn (1917-⁠2012), care ar fi la originea neoconservatorismului american, după ce a trecut prin partizanat comunist, cum ar rezulta din cărţile The Age of Revolution:Europe 1789-⁠1848 (1962) şi The Age of Extremes: the short twentieth century, 1914-⁠1991 (1994). Ba chiar Tismăneanu însuşi ar fi întemeietorul variantei americane neoconservatoare. Vorbind de funie în casa spânzuratului, Pacepa regretă că Eric Hobsbawn a ţinut „să devină şi un marxist profesionist, şi, marxiştii sunt, prin definiţie, mincinoşi”3 şi, prin minciună, au ucis 115 milioane de oameni. Foarte adevărat, dar Pacepa nu face decât să vorbească despre propriul marxism şi al lui Tismăneanu însuşi, metamorfozat în „anticomunism”. Exemplul evoluţiei lui Eric Hobsbawn este pe deplin asemănător cu al „defectorilor” români în cauză. Într-⁠adevăr, Eric Hobsbawn a intrat în Partidul Comunist Britanic din 1936 (nestrăin fiind de recrutarea faimoşilor „apostoli de la Cambridge”) şi i-⁠a rămas fidel până la moartea survenită în 1993 (poate până atunci i-⁠a rămas fidel, fiindcă autorul a murit în 2012!), creând, culmea, „neoconservatorismul”, în tulburătoare consonanţă cu teoria stadială a lui Andropov! Pacepa spune că şi Tismăneanu a fost în tinereţe comunist, numai că s-⁠ar fi despărţit definitiv de el, devenind „cel mai bun expert în comunismul românesc şi unul dintre erudiţii de vârf pe subiectul Europei de Est”. Gura păcătosului adevăr grăieşte: Tismăneanu, fără îndoială, este un expert în comunismul cu faţă „neoconservatoare”, marea lui performanţă fiind că l-⁠a implementat şi în România postdecembristă sub aceeaşi faţă „anticomunistă”, cucerindu-⁠l definitiv pe un preşedinte precum Traian Băsescu, cel care se crede om politic de „dreapta”, luându-⁠şi ca ideologi de sprijin pe experţii din GDS. Dacă un Ion Iliescu se arătase vulnerabil, nereuşind să parcurgă decât trei trepte din testamentul lui Iuri Andropov, ca şi Mihail Gorbaciov, Traian Băsescu a urcat şi pe versantul al patrulea, impulsionat de ideologia GDS, desigur, „neoconservatoare”, deşi eticheta nu mai are nimic de a face cu conservatismul lui Titu Maiorescu, al lui Nicu Filipescu sau al lui Mihai Eminescu, cel din urmă fiind supus de „neoconservatorii” actuali unei prigoniri furibunde, numit fiind, prăpăstios, „cadavrul din debara”. Aşa se explică trecerea spectaculoasă a lui Traian Băsescu din sânul „criptocomunismului” iliescian în cel gedesist, salt similar cu al elevului kaghebist al lui Iuri Andropov, Vladimir Putin, din gorbaciovism direct în „democraţia liberală”, reînviind, în realitate, spiritul imperial ţaristo-⁠stalinist. Ceea ce recunoaşte şi Pacepa: „În 2000, unii dintre foştii mei colegi din KGB au preluat Kremlinul şi au transformat Rusia în prima dictatură a serviciilor secrete din istorie. În timpul Uniunii Sovietice, KGB era un stat în stat. Acum KGB este statul.” Să acceptăm: preşedintelui român nu i-⁠a reuşit ceea ce i-⁠a reuşit kaghebistului Putin. Traian Băsescu n-⁠a putut decât să-⁠şi răsplătească susţinătorii, să inventeze imaginea unui „preşedinte jucător” sau să admită că sarcina condamnării comunismului clasic i se cuvine lui Vladimir Tismăneanu, nicicum lui Paul Goma, iar pentru asta l-⁠a mai învrednicit, se zice, la propunerea lui Patapievici, şi cu Ordinul Naţional „Pentru Merit”, în grad de Mare Cavaler. Fireşte, cazul răsplătirii „hiclenilor” nu este singular, altul de notorietate fiind acordarea, lui László Tökés, a înaltului titlu Ordinul Naţional „Steaua României” pentru merite, inventate, în Revoluţia din Decem­brie 1989. Într-⁠adevăr, politicienii români consolidează irezistibil tradiţia adulării şi răsplătirii trădătorilor, de orice neam ar fi.

E momentul să disociem între felul cum statul român postdecembrist a gratulat hicleniile „disidenţilor” şi „defectorilor” de tip Tismăneanu-⁠Pacepa prin raportare la modul cum au fost trataţi rezistenţii adevăraţi ai regimului comunist, reperul emblematic fiind Paul Goma. Diferenţa sare în ochi de la modul cum s-⁠au opus aceştia politicii lui Nicolae Ceauşescu: primii au boicotat politica externă a lui Ceauşescu, adică tocmai acea atitudine care marca independenţa naţională împotriva spiritului kominternist al Moscovei; Goma a sancţionat, în schimb, politica internă, antinaţională a comunismului de care Ceauşescu n-⁠a putut să se debaraseze din pricini foarte încurcate, dar, proprio motu, din cauza dezastruosului cult al personalităţii care a atins cote unice în blocul sovietic, comparabile cu ale lui Stalin. Altfel spus, Ceauşescu şi-⁠a fost propriul său duşman, cu consecinţe incalculabile pentru ţară, fiindcă toate nefericirile trăite de populaţie au sfârşit prin a-⁠l transforma în ţap ispăşitor, printr-⁠o „revoluţie” sângeroasă, dominată de mentalitatea precreştină a răzbunătorilor de tip Silviu Brucan care slujeau tocmai spiritul kominternist al Moscovei ateiste. De aici alegerea zilei de Crăciun pentru executarea ţapilor ispăşitori, păcat contravenind flagrant cu duhul creştin al poporului român. Asemenea „viclenie” a istoriei nu i-⁠a scăpat nici lui Larry L. Watts, care, în interviul acordat lui Nicolae Balint, la întrebarea de ce Nicolae Ceauşescu a fost atât de „blocat”, fie dinspre Moscova, fie dinspre Occident, a răspuns că impasul a survenit după 1978, din cauza evidentei nerespectări a drepturilor omului, când situaţia ţării s-⁠a deteriorat, încât „mulţi simţeau nevoia să găsească un vinovat şi nişte cauze simple pentru un fenomen complex. Acesta este şi un fenomen comun în întreaga lume. După ce trec printr-⁠un dezastru naţional, multe societăţi încearcă să simplifice cauza, să învinovăţească un singur om, şi apoi să meargă mai departe.

Este calea cea mai uşoară, de obicei politică, dar care din punct de vedere istoric, e rareori corectă.”

Aproape în aceiaşi termeni se pronunţa Paul Goma. Se dovedeşte că hicleniile istoriei, oricât de bine ticluite, au un sfârşit pe măsură, indiferent cât de bine regizate ar fi ele.

În mod grăitor, Goma a aderat, în 1968, la politica lui Ceauşescu datorită naţionalismului său în politica externă, care a însufleţit întreaga naţiune în momentul invaziei în Cehoslovacia, dar şi pentru deschiderea culturală, care a înlesnit, după hibridarea proletcultistă, resurecţia adevărului în literatură şi artă. De aceea s-⁠a spus că anul primăverii de la 7a  Paul GomaPraga a fost clipa astrală a carierei politice ceauşiste, clipă pe care Moscova n-⁠o va ierta niciodată. Apoi, a urmat al doilea pariu istoric pe care rezistenţi ca Paul Goma se aşteptau să fie câştigat: Conferinţa de la Helsinki, din 1975, pentru organizarea căreia liderii comunişti din România au depus un efort remarcabil, căci hotărârile finale aveau darul să consolideze politica naţională. Ceea ce s-⁠a numit „coşul III” al Actului final se referea la respectarea drepturilor omului, aspect faţă de care Moscova şi loialiştii din Tratatul de la Varşovia au făcut opoziţie, sub pretext de amestec în treburile interne din partea Occidentului. Interesant că Nicolae Ceauşescu n-⁠a făcut opoziţie faţă de „coşul III”, dar, curând, în politica internă, prevederile nu vor fi respectate. Este pricina din care rezistenţa lui Goma se va transforma în disidenţă, urmată de expulzarea din ţară în 1978. Acum, „disidenţii” născuţi pe filiera Moscovei au părut că se întâlnesc cu rezistenţii naţionali. Diferenţa dintre ei se va vedea însă curând. Cei mai mulţi „disidenţi” anticomunişti vor fi creaţia Moscovei, pe când rezistenţii au fost cei îngrijoraţi de soarta naţiunii. Între primii, Pacepa, Tismăneanu ş.a., între ceilalţi, Paul Goma, Nicolae Breban, Virgil Tănase, Dumitru Ţepeneag ş.a. Nu e doar o coincidenţă că plecarea lui Tismăneanu în America s-⁠a produs în plină ascensiune a perestroikăi, în 1987, când legenda neagră înfăşura tot mai strâns politica lui Ceauşescu şi România. Defecţiunea lui Tismăneanu s-⁠a produs tot pe filieră moscovită. El avea două surori născute în URSS, una dintre ele, Rodica, fiind căsătorită cu un Toncilescu, inginer chimist, apropiat de Elena Ceauşeascu şi „inspirator” al studiilor savantei. Acordul plecării în America pentru Vladimir Tismăneanu a fost dat pe căi oculte („pe firul scurt”), cum demonstrează generalul Rogojan, cu ajutorul intervenţiei unei prietene a mamei lui Volodea, în urma căreia i s-⁠a confecţionat o fişă mincinoasă. Drept recunoştinţă pentru patria care-⁠l stipendiase pe Leon Tismeneţchi, istoria bolşevismului în România, în celebrul Raport Tismăneanu, nu începe cu Săptămâna Roşie care a debutat la 28 iunie 1940, ci întregul text demască naţional-⁠comunismul ajuns pe culme cu anii dictaturii lui Ceauşescu, culpabilizând mai tot ce ţinea de naţional, Biserica Ortodoxă Română, cultura naţională etc. Este punctul în care s-⁠au despărţit apele între Vladimir Tismăneanu şi Paul Goma: primul victorios în decembrie 1989, alături de generalul Pacepa şi de Silviu Brucan, al doilea – marginalizat şi demonizat cu etichetări tipic kominterniste. Scrierile lui Ion Mihai Pacepa şi ale lui Vladimir Tismăneanu diferă doar prin stil, unul nepriceput a mistifica, rudimentar în elocvenţă, celălalt mai rafinat, înarmat cu arsenalul cercetării ştiinţifice care i-⁠a permis a da impresia „adevărului istoric” slujindu-⁠se din frânturi de adevăruri la umbra cărora minciuna a devenit credibilă în ochii neavizaţilor. Dacă scrierile lui Pacepa, pline de gafe, pot fi uşor spulberate, ale lui Tismăneanu sunt mai greu de demontat din pricina faptului că a reuşit să devină, ca altădată Mihail Roller, istoricul oficial al regimului Traian Băsescu, după ce l-⁠a curtat pe Ion Iliescu, pe care l-⁠a gratulat cu o carte de convorbiri4. Numai că America i-⁠a propulsat pe cei doi în tabăra câştigătoare a anului 1989 şi tot America le arată impostura, prin istorici obiectivi precum Larry L. Watts sau prin voci lucide precum cea a universitarului român de peste ocean, istoricul Mircea Platon, un conservator autentic, care, alături de Gheorghe Fedorovici, Ovidiu Hurduzeu şi Paul Gottfried (conservator american, profesor la Elizabethtown College, Pennsyilvania) nu-⁠şi face iluzii cu privire la mistificările „neoconservatorilor” care, corect, trebuiau să se recunoască neocomunişti de tradiţie troţkistă. De ce Vladimir Tismăneanu, ca şi Pacepa, este în neputinţă de a scrie istorie obiectivă despre români, ne-⁠o spune Mircea Platon. Mai întâi, subliniază absurditatea autonumirii de neoconservator a ideologului troţkist: „A fi om de dreapta înseamnă a apăra un dat, o identitate.” Or, aşa cum observă un conservator autentic precum Paul Gottfried5, comentându-⁠i cartea Fantasies of Salvation / Fantasmele salvării6, Vladimir Tismăneanu consideră nu numai că românii nu au o identitate, dar că au şi pierdut dreptul de a avea identitate naţională din pricina „antisemitismului” lor tradiţional! Într-⁠un eseu, cu titlu, grăitor, O fantomă bântuie România: Vladimir Tismăneanu, publicat, mai întâi, în „Convorbiri literare”, apoi într-⁠un volum semnat împreună cu Gheorghe Fedorovici7, Mircea Platon explică astfel inaptitudinea de istoric român a lui Tismăneanu: „La urma urmelor, dl. Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl domniei-⁠sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român”. Şi: „D-⁠nul Tismăneanu foloseşte discursul şi apucăturile celor care au distrus România. Aşa a fost educat. (…) De zeci de ani suntem siliţi, dacă nu acceptăm corupţia sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmaşii celor care au distrus şi distrug România, care seacă albiile de ape, dau lecţii de moralitate şi ne învaţă cum să ne dezbărăm de strămoşi, de naţiune, de credinţă, de patrie, de cultura românească şi de alte racile ale trecutului.”

Aproape în aceiaşi termeni se pronunţa Paul Goma. Se dovedeşte că hicleniile istoriei, oricât de bine ticluite, au un sfârşit pe măsură, indiferent cât de bine regizate ar fi ele. Aceasta va fi şi soarta „defecţiunii eroice” a lui Ion Mihai Pacepa şi a „disidenţei anticomuniste” a lui Vladimir Tismăneanu.

1. A se vedea W. Averell Harriman, Recunoştinţă pentru români, în Scrisori către editor, „The Washington Post”, 12 septembrie 1972.
2. Pentru această situaţie aparent paradoxală, a se vedea Paul Anthony Taylor, Alexandra Niedzwiecki, Matthias Rath şi August Kowalczyk, Rădăcinile naziste ale „Bruxelles UE”, 2012, ediţie internet.
3. Vezi Vladimir Tismăneanu: „Ciuma totalitară: Ion Mihai Pacepa despre „Diavolul în istorie”, în „Contributor.ro”, 11 iulie 2013.
4. Marele şoc. Din finalul unui secol scurt, Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
5. Paul Gottfried, Neoconii de la Dunăre, trad. în română, de Mircea Platon, postat pe takimag.com, 4 mai 2009.
6. Vladimir Tismăneanu, Fantasmele salvării: naţionalism, democraţie şi mit în Europa postcomunistă”, Princeton UP, 1998, Polirom, 1999.
7. Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Editura Predania, Bucureşti, 2009.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest