Contemporanul » Polemice » „Poeţii sunt – jidovi”

„Poeţii sunt – jidovi”

Mai mult în joacă, mi-⁠am imaginat nu o dată un iad al poeţilor, unde pedepsele sunt întocmite în funcţie de fidelitatea faţă de vocaţie ori lipsa ei; imaginându-⁠şi un iad ştiut prea bine, nu exclud că cineva din mine glumea, se juca doar pe jumătate. Altcineva mare şi puternic a decis pentru mine să am noroc, da, un imens noroc.

„Se pare că oamenii aceştia nu au pe ei carne, ci bronz.”
F.M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă

E în afara oricărei îndoieli faptul că poezia română îşi trage rădăcinile dintr-⁠o mare tradiţie, capul de serie al poeţilor canonici fiind, indiscutabil, poetul prin a cărui operă s-⁠a pus temelia limbii şi a literaturii române moderne, Mihail Eminescu – copilul nefericit şi norocos al pătimaşului secolul al XIX-⁠lea, artistul de geniu trecut în repetate rânduri prin furcile caudine ale contestaţiilor – inclusiv după Revoluţia din 1989 – şi ieşit, previzibil, de fiecare dată învingător. Calomnia e un semn al succesului. Contestaţia nu-⁠i decât o invitaţie la lectură, ascunsă după masca negativităţii. Sudalma nu are cum atinge vulturii care zboară la înălţimi. Găunoşenia sufletească şi mentală în ce fel să se măsoare cu anvergura aripilor unui condor? Ori de câte ori mă gândesc la tornadele de calomnii şi abjecţii a căror ţintă a fost poetul naţional al românilor – una dintre culmile maligne, un monument de… era să spun imbecilitate şi stupizenie, în egală măsură, fiind atinsă prin sintagma patapieviciană: Eminescu, „cadavrul din debaraua” literaturii române –, ori de câte ori îmi aduc aminte, aşadar, de calomniile de care a avut parte Eminescu după 1989, mă gândesc la textul lui Tudor Arghezi, Admiratorii, scris cu prilejul aniversării a 25 de ani de la moartea poetului şi publicat în Seara. „Ce s-⁠ar putea spune despre Eminescu?” se întreba concluziv autorul volumului Flori de mucigai şi răspundea de îndată fără echivocuri, în stilul său tăios, vulcanic: „Că este poetul cel mai mare al limbii româneşti? S-⁠au spus acestea toate şi altele multe. Este un singur papagal din câţi îşi cDSC_0377urăţă ciocul pe vergeaua coliviei culturale, care să nu fi reeditat aceleaşi exclamaţii, scoase de mii de ori pentru Eminescu, şi alţii câţiva? Numeroase au fost moliile şi numeroşi gândacii care au căutat în Eminescu o pricină de celebritate şi s-⁠au pudrat pe aripi şi labe cu polen din aurul lui… Omagiile contimporanilor nu ne mişcă afară din cale, astăzi când a nu respecta pe Eminescu este o dovadă de imbecilitate”. Ce s-⁠ar întâmpla dacă Eminescu ar fi viu, ar fi printre noi? Arghezi dă un răspuns de o răvăşitoare actualitate: „Dacă ar trăi din nou Eminescu şi din nou s-⁠ar apuca să cânte, şi din nou ar frământa limba, ca să o reînvie într-⁠o urzeală de zale cu luminişuri de oţel necunoscute, aceeaş ar fi lumea din jurul lui ca pe timpuri, şi aceeaş antipatia. El ar fi numaidecât contestat de un Bianu, criticat de un Dragomirescu, concurat de un Eftimiu, insultat de un Banu, bârfit de un Lăcusteanu, izmenit în proză şi versuri de nişte ucenici furibunzi, care îl vor recunoaşte cel mult ca un egal. Şi astăzi când alături de gunoiul nostru literar, acest nefericit şi glorios Eminescu, al cărui trup sufletesc îmbălsămează toată arta între Aldebaran şi Terra, ar azvârli cristale definitive în vântul ce nu le poate duce, ar fi pentru noi de prisos, noi nu l-⁠am putea cinsti şi cunoaşte”. Aşa cum nu suntem în stare să cinstim şi să cunoaştem valorile naţionale prin care se definesc identitatea, rolul şi locul nostru pe pământ. Ceea ce spune multe lucruri nu despre aceste valori, ci în primul rând despre noi. Despre ceea ce suntem la această oră. Despre ceea ce urmează să devenim.

În vecinătatea poetului naţional al românilor îşi află locul Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Barbu, urmaţi – în perioada postbelică – de Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Ion Caraion, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Ştefan Aug. Doinaş şi alţi câţiva poeţi a căror operă ar onora oricare dintre literaturile majore ale lumii. De cum am enumerat aceste nume de bronz incrustate pe frontispiciul templului poeziei române a secolului al XX-⁠lea, mi-⁠am dat seama că fiecare iubitor de poezie ar putea face acelaşi lucru, listele întocmite de lectorii invitaţi să participe la stabilirea unui clasament – sau, să zicem, a unui Top 10 poeţi români – fiind, de bună seamă, diferite. Cert e faptul că dintr-⁠un asemenea top poeţii enumeraţi de mine nu au cum lipsi, pentru că fiecare dintre ei a creat o şcoală de poezie de un real prestigiu, vogă şi notorietate. Cel din urmă argument mi se pare decisiv în stabilirea locului şi rolului unui poet în istoria literaturii unei naţiuni. Loc şi rol determinate, de bună seamă, de trei instanţe neîndurătoare: lectorul, critica de specialitate şi timpul. E de la sine înţeles faptul că – dincolo de cititor, o, „Hypocrite lecteur, – mon semblable, – mon frère!”, şi dincolo de citadela critică – Timpul rămâne a fi judecătorul cel mai necruţător şi mai lipsit de părtinire, căci, în definitiv, această instanţă capricioasă, mereu imprevizibilă, imbatabilă mereu, stabileşte dacă o operă rezistă, deci, dacă are valoare. Anna Ahmatova – de la naşterea căreia ruşii sărbătoresc 125 de ani – afirma pe bună dreptate că „literatura este o luptă a caracterelor puternice”. Această mare doamnă a literaturii ruse ştia, evident, ce spune.

E limpede că şcoala de poezie formată în timp de Eminescu, Bacovia, Blaga, Arghezi sau Barbu, Nichita Stănescu sau Marin Sorescu nu are cum să fie tăgăduită de un spirit critic avizat şi nepervertit. Fiecare dintre poeţii menţionaţi a avut un destin de singuratic, fiecare a fost, la un moment dat, dacă nu gonit din cetate, mai devreme sau mai târziu, în mod cert, izolat ori îmbrâncit în moarte. Ceea ce nu este nicidecum de mirare. Julio Iglesias are dreptate: „Dacă zbori mai sus”, oamenii „trag ţintindu-⁠ţi viaţa”. Începând cu paradisul omenirii – antichitatea – poetul perverteşte şi corupe tinerii, făcându-⁠i să vadă, să guste şi să cunoască ceea ce nu se cuvine, ceea ce tulbură şi clatină bunul simţ, ceea ce deranjează, crispează sau pulverizează tiparele, cutuma, tradiţia. Este motivul pentru care a fost exilat Ovidiu – poetul favorit al Împăratului Augustus – pe ţărmul Mării Negre, în oraşul Tomis. Admiratul scriitor al Romei – DSC_0375cunoscut, precum Horaţiu şi Virgiliu, ca unul dintre clasicii literaturii latine – face referire, în Tristia, la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-⁠ar fi fost permis să vadă”. Şi, firesc, a plătit, pentru că a descris ceea ce a văzut, călcând tabu-⁠urile şi prejudecăţile existente la curtea împăratului Augustus. Totul se plăteşte; câteodată, cu sânge, alte dăţi însă, cu viaţa. Conştient de riscul de a fi pedepsit prin expulzare, Ovidiu a scris, totuşi, scandalos şi inacceptabil, ceea ce nu se cuvenea. E de cântărit în ce măsură spaima, instinctul de conservare, laşitatea – la urma urmelor fireşti, ca apa, ca iarba sau pegaşii – cedează, cenuşă se fac în faţa unui mare talent şi a curajului. Sau să fie vorba de caracter? Da, admiratul, hulitul ori bombănitul caracter, fără de care – după cum arată istoria literaturilor lumii – nu se poate. Cum să nu-⁠mi aduc aminte de exclamaţia excedat admirativă a trufaşului şi pierdutului Rodka Raskolnikov referitoare la oamenii mari: „Se pare că oamenii aceştia nu au pe ei carne, ci bronz”?!

Iminenţa concesiei într-⁠un regim totalitar sau într-⁠o democraţie construită în stil sud-⁠american pulverizează rigiditatea, servind opera, mai exact, făcând-⁠o posibilă. E suficient, în această ordine de idei, să căutăm în lutul divin al schimbării la faţă a părintelui familiei Karamazovilor după detenţia şi domiciliul obligatoriu de circa paisprezece ani – Ţarul Nikolai I, cu ohranca şi cenzura lui atroce cu tot, i-⁠au ras la sânge paisprezece ani din viaţă; libertatea de a gândi şi de a te exprima se plăteşte, uneori, cu puşcăria –, pentru a vedea ce anume a prevalat în topografia destinală dostoievskiană: convingerile politice sau opera. E suficient să ne referim la modul în care şi-⁠au plătit geniul şi curajul de a se fereca într-⁠un destin major unii poeţi români. Numai un miracol l-⁠a salvat pe Lucian Blaga de închisoare. Ca şi autorul bildungsromanului Luntrea lui Caron, George Bacovia a fost azvârlit în marginalitate. La capătul unor privaţiuni şi umilinţe de neimaginat pentru un spirit care n-⁠a gustat din fântâna otrăvită a stalinismului dejist, probabil cu sufletul măcelărit de teroarea fricii – făcuse şi el închisoare pentru convingerile sale –, obosit să vândă cireşe la poarta casei sale de pe strada Mărţişor, Tudor Arghezi a cedat, încheind pactul cu diavolul, pentru a se autoizola mai târziu. Condamnat la moarte de două ori, Ion Caraion a făcut puşcărie răstimp de şaptesprezece ani; la ieşirea din închisoare va lucra ca un damnat, câte 12-⁠14 ore zilnic, în ocnele creaţiei, vădit pornit pe anii de care l-⁠a extorcat regimul fiarei. Ştefan Aug. Doinaş a fost întemniţat de cerberii regimului bolşevic pentru că a refuzat să semneze un denunţ. Ceea ce nu l-⁠a împiedicat pe un tinerel nelipsit de talent, cu autoritate de lapte, să-⁠l judece şi să-⁠l condamne în libertate.

Se pare că nici un poet care a lăsat în urma sa o operă majoră n-⁠a scăpat, în postcomunism, de procurorii literari şi de revizionismele vitriolante – una dintre cele mai mârşave şarlatanii înregistrate în istoria literaturii române, excrocherie culminată cu o dosariadă de extracţie neostalinistă, drapată în faldurile „politicii corecte” sau în cele ale postmodernismului, revizuit şi… era să spun sucit în stilul mişeliilor postcomuniste după principiul: la nevoie şi racul… e peşte, albul – negru, iar negrul e un alb covârşitor. În timpul mineriadei mediatice postdecembriste s-⁠au înregistrat nu puţine victime neîntâmplător alese din falanga de elită a creatorilor români: Nichita Stănescu, Ion Caraion, Ştefan Aug. Doinaş, Cezar Ivănescu ş.a. Ce să comentezi pe marginea împiedicatei noastre democraţii – atât de tinere, Doamne, şi-⁠atât de lipsită de experienţă şi tradiţie – ce să comentezi pe marginea libertăţii de exprimare în România europeană a începutului de mileniu, dacă cei care au refuzat să asiste la şarlatania diversionistă a revizionismelor – transformată într-⁠o reglare de conturi între oportuniştii-⁠campioni ai mediocrităţii ariviste şi creatorii de vârf – incomozi şi deranjanţi prin opera lor, au fost izolaţi, calomniaţi sau discreditaţi prin varii mijloace neortodoxe? De vreme ce tulburau instaurarea noii ierarhii, a „noii table de valori acceptate”, artiştii-⁠proprietari ai unei opere greu de contestat şi incomozii care au refuzat complicitatea, vânzarea de frate şi tăcerea, se impunea să fie maculaţi, discreditaţi, marginalizaţi, iar amintirea lor ştearsă de pe faţa pământului.

Cât de măruntă poate fi, uneori-⁠adeseori, imaginaţia diavolului! Şi, e adevărat, eficientă. Eficientă, firesc, pe termen scurt. Căci avem de-⁠a face cu un diavol mărunt, penibil, jenant de mărunt şi repetitiv până la manie; o manie, ce-⁠i drept, de mâna a şaptea. Dar mai ales cu un diavol iremediabil mediocru avem de-⁠a face. Sărmanul diavol. Nu-⁠mi dă mâna să-⁠i ortografiez numele cu majusculă, pentru că pur şi simplu nu merită. Inventivitatea sa nu atinge orizontul broaştei. De când există lumea, poeţii văd dincolo de aparenţe, văd lucrurile incomode, vulcănesc atunci când nu citesc în cartea universului şi a lumii aşa cum copilul deşertului, Iosif, citea în pietre şi stele. Ca şi când n-⁠ar fi de aici ei, poeţii. Ca şi când dramele ar face parte din textura destinului lor şi-⁠ar fi aerul respirat de ei, cum brazda desprinsă de pământ mai respiră un timp aerul acestuia. Un aer blestemat clipă de clipă. În absenţa lui, teamă mi-⁠e că blestemele ar slobozi rădăcini mai bogate şi mai puternice. Fericirea nu-⁠i decât o prejudecată. Vocaţia – o vină fără vină, poate. O vocaţie puternică se transformă în timp în calamitate. Înscrisă printre servituţi, vocaţia nu admite să fie trădată. De la Homer citire: zeii îşi iau repede darurile înapoi. Dar nu cred să ierte prea uşor şi din vârful buzelor faptul că au fost traşi pe sfoară sau că au fost trădaţi. Mai mult în joacă, mi-⁠am imaginat nu o dată un iad al poeţilor, unde pedepsele sunt întocmite în funcţie de fidelitatea faţă de vocaţie ori lipsa ei; imaginându-⁠şi un iad ştiut prea bine, nu exclud că cineva din mine glumea, se juca doar pe jumătate. Altcineva mare şi puternic a decis pentru mine să am noroc, da, un imens noroc: acel cineva m-⁠a iubit şi, ori de câte ori riscam să mă înstrăinez de vocaţie, mi-⁠a dat raiul-⁠iadul bolii, pentru a mă readuce în subterana unde să stau, să aştept şi să pândesc, revenind la mine însămi din alt unghi, încetinindu-⁠mi existenţa şi întorcându-⁠mă cu faţa spre lucrurile importante. Am scris nu o dată că sunt fructul bolilor mele, sunt produsul grozăviilor ce mi s-⁠au întâmplat pe graniţa numită târziu – când am început să pricep o brumă din ce sunt – viaţamoartea.

Bântuiţi de nenorociri şi neatinşi în esenţă – ca evreii lumii acesteia, da, ca evreii –, poeţii par a trece printre noi ca nişte copii sublimi, melodioşi, ciopliţi din coasta biblicului Iov, cel prea încercat şi iubit de Dumnezeul Vechiului Testament. În tragicul Poem al Sfârşitului scris în Cehia, nevrotica Marina Ţvetaieva îi identifica pe poeţi cu rătăcitorii aleşi: „Ghetto-⁠ul alegerii! Zid şi şanţ./ Nu aştepta în – durare!/ În această cea mai creştinească dintre lumi/ Poeţii sunt – jidovi”. Aidoma evreilor care se închină Dumnezeului lor neiertător şi neverosimil de viu, poeţii sunt un popor de singuratici, care, uimitor, rezistă şi… ne bântuie. Fantome vii, expresive, care se impun firesc, simplu, ca aerul, ca respiraţia tăiată de un vers, acestea întârzie departe de ierarhii sau diversiuni revizioniste, departe de bine, departe de rău. Departe de ţărmul inundat de mulţimi gură-⁠cască la corabia ce înaintează spre largul mării fără o ţintă precisă, intuită, urmată şi urmărită – de la un punct încolo – de toţi, fără excepţii. Că acea corabie dusă pe spatele melodios al unui stol de delfini – o corabie plină ochi cu poeţi – e deja din cale afară de departe, abia de i se poate întrezări silueta tremurândă la orizont, aproape că nu mai contează decât din punctul de vedere al delfinilor, din unghiul de vedere al albatroşilor sau al rechinilor-⁠înger, care le-⁠au făcut de mult dreptate lor, poeţilor.

Deşi – aruncând o privire scurtă, distrată şi iute prin geam – vedem că e în plină desfăşurare epoca confortului şi a consumului, e în toi diversiunea revizionismelor, poetaştri de mâna a şaptea, reprezentanţii nomenklaturii primenite îşi sulemenesc dosarele afişându-⁠şi viaţa de trei lei în vitrinele librăriilor, iar literatura română este administrată şi propagată în ţară şi în lume adesea departe de axa valorilor reale, prin emisarii bine remuneraţi dictatura oportuniştilor zilei spunându-⁠şi, în acest sens, cuvântul şi manipulând în continuare opinia publică – uimiţi şi bucuroşi, cu senzaţia ireparabilului surâzător – constatăm că poeţii rezistă.

Întrebarea este prin ce miracol?

Poate nu suntem decât casa altcuiva…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest