Polemice

Poeţi despre care nu se vorbeşte

Literatura română după o revoluţie

O adevărată surpriză o reprezintă sonetele, construite perfect, de o solemnitate care nu distruge emoţia. Iubitorii de poezie din România au o înaltă idee despre sonet, fiind educaţi la şcoala lui Mihai Eminescu şi Vasile Voiculescu.

Nu toţi poeţii aflaţi azi în centrul atenţiei sunt valoroşi. Nu toţi poeţii valoroşi de azi se află în centrul atenţiei.
Printre cei ignoraţi într-⁠un mod nejustificat, dintr-⁠un fel de nepăsare a societăţii româneşti faţă de propriile ei valori, se numără Anatol Covali, autorul unor volume de versuri lucrate cu artă ca Lăsaţi-⁠mă să cânt, 2010, Viscol, 2011, 365 de sonete, 2013.

O adevărată surpriză o reprezintă sonetele, construite perfect, de o solemnitate care nu distruge emoţia. Iubitorii de poezie din România au o înaltă idee despre sonet, fiind educaţi la şcoala lui Mihai Eminescu şi Vasile Voiculescu.

Aşteptările în legătură cu această formă fixă de poezie sunt mari şi cine o adoptă riscă să dezamăgească. Iată însă că anatol-covali-fotoAnatol Covali se ridică la înălţimea aşteptărilor, oferin­du-⁠ne monologuri lirice de câte 14 versuri în ritm iambic şi cu rime perfecte care reverberează multă vreme în conştiinţa cititorului. Autorul nu-⁠şi face un scop în sine din respectarea regulilor prozodice. Acestea, bine însuşite, sunt respectate fără efort, dându-⁠i poetului posibilitatea să se exprime liber. Sonetul pare să fie limba sa maternă:
„Mi-⁠e sufletul o rană sângerândă/ şi îl aud zbătându-⁠se în chin,/ dar n-⁠a ieşit dintr-⁠însul un suspin/ sau vreun blestem pentru a mea osândă.// Doar gândurile stoluri-⁠stoluri vin/ şi-⁠şi fac din nesupunere izbândă,/ când viaţa nu-⁠ncetează să mă vândă/ în groaznicul talcioc numit destin.// Îmi pun atunci pe umeri aripi mari/şi-⁠ncerc să urc spre-⁠a răzvrătirii boltă/ ca cel mai nesupus dintre icari.// Nu-⁠mi pasă că puţina mea recoltă/ este prădată-⁠n lipsă de tâlhari./ Mă-⁠nalţ în zbor şi zboru-⁠mi e-⁠o revoltă.” (Doar gândurile).

Cuvintele cad greu, ca de plumb, ca în versurile lui Al. Philippide. Anatol Covali rupe însă adeseori ritmul, dovedind inventivitate şi nesupunere faţă de propriile sale obişnuinţe. Sonetul se transformă, pe neaşteptate, într-⁠o horă de cuvinte care îl prinde în vârtejul ei pe cititor:
„Sufletul meu este un han/ în care vin drumeţii./ mănâncă, dorm, nu dau un ban/ dar îmi mânjesc pereţii.// Mulţi îşi alină tristu-⁠alean/ din nefirescul vieţii/ când le dau cupe cu elan −/ licoarea tinereţii.// În hanul meu, din zori în anatol-covali-foto-2zori,/ pe lângă glasuri sună/ ţambale, cobze şi viori.// E multă voie bună,/ dar şi se-⁠njură uneori/ când câte-⁠un plâns răsună.” (Han)

Necunoscutul poet Anatol Covali este faimosul tenor Anatoli Covali, care a debutat în 1977 pe scena Operei Române în rolul Manrico din opera Trubadurul de Verdi şi care de-⁠a lungul timpului a fost aplaudat şi ovaţionat pentru numeroase alte roluri importante, ca Radames din Aida, Don José din Carmen, Othello din Othello, Dragomir din Năpasta.

Scrie poezie încă de la 10 ani, dar a refuzat să-⁠şi înregimenteze scrisul în timpul regimului comunist şi a optat pentru cariera de cântăreţ de operă:
„Era perioada proletcultistă. Nu mă conformam cerinţelor ei. Am fost chemat de Geo Dumitrescu la o discuţie care a pus capăt scrisului meu. Nu puteam face ce mă sfătuia. Am hotărât să renunţ şi să mă consacru muzicii. Acesta a fost norocul meu. Am avut două talente şi am putut să aleg.

A fost o despărţire dureroasă, dar n-⁠am mai scris nimic până în 1990.”

Întoarcerea lui Anatol Covali la poezie este un eveniment care merită aplaudat ca şi apariţiile sale pe scena Operei.

*

N-⁠aş fi aflat că există pe lume Ignatie Grecu dacă într-⁠o bună zi, acum aproximativ doi ani, n-⁠aş fi citit o carte de versuri − Ignatie Grecu, Floare de har, Bucureşti, Ed. Semne, 2012 − care mi-⁠a atras atenţia prin puritatea emoţiei religioase. Mulţi oameni ai bisericii folosesc, în scris, o limbă de lemn a preamăririi lui Dumnezeu, prin care nu ignatie-grecu-fotocomunică nimic cititorilor. Ignatie Grecu eliberează cuvintele din formulele retorice consacrate, le redescoperă sensul originar şi se serveşte de ele pentru a exprima trăiri elevate:
„Greu/ şi cu mare zgomot/ cad/ din înălţime/ schelele acestui poem!// Le-⁠am folosit/ pentru a-⁠l scrie/ cât mai frumos/ aşa cum îţi place ţie.// Ştiind că nimic/ nu durează/ mai mult sub soare/ decât albastrul cer.”

Entuziasmat de descoperirea făcută, m-⁠am dus la Mânăstirea Cernica să-⁠l cunosc pe ieromona­hul-⁠poet (care trăieşte în recluziune şi nu iese niciodată în lume). M-⁠a întâmpinat cu bunătate şi smerenie. M-⁠a dus să vizitez camera în care a locuit acum peste o sută de ani Tudor Arghezi şi a evocat momentul şi mai îndepărtat în timp în care Eminescu însuşi, însoţit de un nepot al lui Ion Slavici, a venit cu o birjă să vadă mânăstirea. Apoi m-⁠a condus în chilia lui austeră, cu pereţii tapetaţi de cărţi. A luat de pe o mescioară o pâine rumenă, scoasă de puţină vreme din cuptorul mânăstirii, a tăiat o felie pentru mine şi una pentru el. Am mâncat amândoi, în linişte, simţind o comuniune sufletească binefăcătoare. Doi bărbaţi care se cunoşteau de puţină vreme, dar iubitori amândoi de poezie, mâncând împreună pâine… A fost cel mai emoţionant banchet la care am participat vreodată.

Dar şi mai mult m-⁠au emoţionat sutele de poeme scrise de părintele Ignatie Grecu (numele său de mirean era Iordan Grecu) de-⁠a lungul timpului. Le am acum pe toate pe masa mea de lucru.

Poezia sa este, în cea mai mare parte a ei, imnică şi extatică, ceea ce înseamnă şi monotonă. Dumnezeu este proslăvit, inevitabil, în cuvinte atent alese (cele mai multe de inspiraţie biblică) pentru ca nu cumva vreo formulare hazardată să aducă atingere autorităţii divine. Drept urmare, „personajul” dispare într-⁠un diluviu de frumuseţe morală:
„Pe fiecare ram/ aprinse făclii/ luminează/ pururi/ calea ce duce/ la rai.// iată, Domnul/ vine/ să ridice,/ să mângâie/ şi să vindece,/ pentru totdeauna,/ pe cel căzut/ între tâlhari.// O, milă, cer fără de sfârşit!…”
Dacă ar cuprinde numai astfel de versuri volumul ar inspira respect, dar nu l-⁠ar pasiona pe cititor. Din fericire, autorul, sensibil şi evlavios, are un excepţional instinct artistic care îl face să înlocuiască din când în când proslăvirea cu o reprezentare − şi ea spiritualizată − a dramatismului vieţii:
„Casele s-⁠au făcut mici/ s-⁠au dărăpănat/ durerea/ le-⁠a frânt pe toate/ de mijloc./ O frunză dacă/ ar cădea/ peste ele,/ numai o frunză,/ nu o stea,/ casele/ ar intra/ în pământ/ cu totul.”

Sau: „Pentru câţiva maci înfloriţi/ pe-⁠o coastă înverzită de deal/ cucul mai cântă.// Pentru cei câţiva maci înfloriţi/ arzând mocnit/ sus pe deal/ din zori până târziu/ şi care atât de curând/ se vor stinge.”

Glorificarea lui Dumnezeu devine, în mod paradoxal, mai convingătoare atunci când se face indirect, prin sesizarea a ceea ce este înălţător sau înduioşător în viaţa de fiecare zi:
„Asinul zâmbeşte/ clipind molcom liniştit din ochi/ căci copitele sale mici, negre,/ se adâncesc în zăpadă/ fără să o murdărească!”

Dau pagină după pagină şi mă ameţeşte mireasma mistică a acestui vin de împărtăşanie abstract care este poezia lui Ignatie Grecu:
„Pe mirosul de tei în floare/ Aşază cucul versul blând/ Cu dragoste şi cu foc cântând,/ Ca o pecete pe-⁠o scrisoare.// Precum poetul oarecând/ Rănit de dor şi de-⁠ntristare,/ Pe mirosul de tei în floare/ Aşază cucul versul blând.// Deşi e clipa trecătoare/ Şi toate se sfârşesc curând,/ Rămâne însă-⁠n veci cântând/ O pasăre nemuritoare/ Pe mirosul de tei în floare!… (Pe mirosul de tei).

Ar fi păcat ca asemenea esenţe lirice rare să rămână necunoscute.

Total 3 Votes
0

Alex Ştefănescu

Alex Ștefănescu născut la 6 noiembrie 1947 la Lugoj (unde părinții săi, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat temporar). Școala primară și liceul – la Suceava, între 1954-1965. Licențiat al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București, în 1970. Între 1971-1989 lucrează succesiv în redacțiile publicațiilor: Tomis, SLAST, România liberă, Magazin. Din 1990 – redactor la România literară. Între 1995–2010 – redactor-șef al acestei reviste. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1977. La sfârșitul lui 1994 înființează o editură particulară, Mașina de scris, condusă de soția sa, Domnița Ștefănescu. Membru al Consiliului de Administrație al TVR în perioada 1998-2002.

Autor a peste 5.000 de articole de critică literară, publicate în presă. Autor al piesei de teatru Melania și ceilalți jucată la Teatrul „Fantasio” din Constanța în 1992 (cu titlul Love story în lift) în regia lui Constantin Dinischiotu și la Teatrul de Stat din Arad în 1994, în regia lui Sabin Popescu. Autor al scenariului pentru serialul de teatru TV în 12 episoade Căsătorie imposibilă (în regia lui Silviu Jicman, difuzat în 2000). Realizează pentru Realitatea TV, săptămânal, timp de doi ani, 2004-2005, emisiunea Un metru cub de cultură (Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004). Realizează pentru TVR Cultural, saptamânal, în perioada 2007–2009, emisiunea Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu (Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008). Realizează pentru TVR Cultural, săptămânal, începând din 2009, emisiunea Tichia de mărgăritar. Apoi, din 2011, tot pentru TVR Cultural, emisiunea Iluminatul public.

Opera: Preludiu, Ed. Cartea Românească, 1977 (critică literară); Jurnal de critic, Ed. Cartea Românească, 1980; Tudor Arghezi interpretat de…, Ed. Eminescu, 1981 (antologie); Între da și nu, Ed. Cartea Românească, 1982 (critică literară); Dialog în bibliotecă, Ed. Eminescu, 1984 (teorie literară); Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Ed.Minerva, 1986; Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), Ed. Eminescu, 1987; Gheața din calorifere și gheața din whisky (jurnal politic, 1990-1995), Institutul European Iași, 1996 (Premiul Uniunii Scriitorilor); Întâmplări, Institutul European Iași, 2000 (proză); Ceva care seamănă cu literatura, Chișinău, Ed. Știința, 2003 (critică literară; Premiul Asociației Scriitorilor din București); Melania și ceilalți, comedie romantică în șapte părți, București, Ed. Publicațiilor pentru străinătate, 2004; Jurnal secret, ilustrații de Ion Barbu, București, Ed. Corint, 2005; Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), concepția grafică: Mihaela Șchiopu, fotografii de Ion Cucu, București, Ed. Mașina de scris, 2005. Premiul Uniunii Scriitorilor; Premiul Academiei Române; Jurnal secret. Noi dezvăluiri, ilustrații de Florin Ștefănescu (Linu), București, Ed. Corint, 2007; Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste, București, Ed. Humanitas, 2009; Jurnal secret. Dezvăluiri complete. 2003–2009 (ediție de autor, ne varietur). Desene de Florin Ștefănescu. București, Ed. Corint, 2009 (ediția a II-a – 2010); Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări. Viniete de Florin Ștefănescu. București, Ed. Curtea Veche, 2010 (ediția a II-a – 2011); Cum se fabrică o emoție, București, Ed. Ideea Europeană, 2010 (teorie literară); Cum este să fii femeie?, dialog cu Lia Faur, București, Ed. Mașina de scris, 2012.

Lucrări: Preludiu, Editura Cartea Românească, 1977 (critică literară); Jurnal de critic, Editura Cartea Românească, 1980; Tudor Arghezi interpretat de…, Editura Eminescu, 1981 (antologie); Între da și nu, Editura Cartea Românească, 1982 (critică literară); Dialog în bibliotecă, Editura Eminescu, 1984 (teorie literară); Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Editura Minerva, 1986; Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), Editura Eminescu, 1987; Gheața din calorifere și gheața din whisky (jurnal politic, 1990-1995), Institutul European Iași, 1996 – Premiul Uniunii Scriitorilor; Întâmplări, Institutul European Iași, 2000 (proză); Ceva care seamănă cu literatura, Editura Știința, Chișinău, 2003 (critică literară)- Premiul Asociației Scriitorilor din București; Melania și ceilalți, comedie romantică în șapte părți, Editura Publicațiilor pentru străinătate, București, 2004; Jurnal secret, Editura Corint, București, 2005; Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), concepția grafică: Mihaela Șchiopu, fotografii de Ion Cucu, Editura Mașina de scris, București, 2005 – Premiul Uniunii Scriitorilor; Jurnal secret, noi dezvăluiri (ilustrații de LINU, Ed. Corint, București, 2007); „Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări”, 2010, Editura Curtea Veche; „Cum se fabrică o emoție”, București, Ed. Ideea Europeană, 2011 (teorie literară); „Cum e să fii femeie”, dialog cu Lia Faur, București, Ed. Mașina de scris, 2012

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button