Avem – Doamne, nu ne feri de aşa ceva – nevoie de librari informaţi, dar n-o să cerem oricui să fie enciclopedist, atâta vreme când breslele critice de la noi sunt sectar-impostoare sau chiar vocaţional-ticăloase.
Ne-am contaminat, unii, de corectitudinea politică, la care noi, deşi nu toţi, reducem globalismul sau mondialismul? De ce? Poate ca să învăţăm, repetând şi greşelile altora, după care ne
aliniem, marcând o paranteză istorică eşuată sistemic. Fatalitate sincronistă, spre panicata reacţie protocronistă. Resimţite ca un impas de netrecut, abisal.
Să fie la noi, în societatea României actuale, numai o bătaie de mână stângă? Şi cum ar putea fi descrisă?
O rupere a vechii stângi totalitare de o nouă stângă, cu miza unei politici aşa-zis corecte, într-o vie agonie antiliberală, fără asistenţa unei drepte – orribile dictu? – ciungite. Cenzură (uniformizare, inchiziţie, totalitarism) terminologică şi gestuală, comunicaţională (vulgaritate, discriminare de rasă, gen, religie), fără ameliorarea realităţii pe care o exprimă. O metaforită iluzorie, mediată de limba de lemn, gândirea unică, tiranică. Apărarea iniţială a devenit stupefiant atac final? Nimic nou: cea mai bună apărare e atacul; si vis pacem para bellum. Pe faţă. O altă „singură” cale: cine nu e cu noi e împotriva noastră. Înfricoşarea, culpabilizarea, iresponsabilizarea, colectivizarea, supravegherea fratelui cel mare, neo-sclavia, noile securisme: într-un mod îmblânzit, dar drastic cu realitatea neconvenţională.
Globalismul ofensiv, la greu, provoacă defensa, în fond autorecluziunea, naţionalist-regionalistă. Şi, cum nu putem trăi visul comprehensiunii şi compromisului în regim sinergic omenesc, etica are a rezista ideologiei care impune binele fie ca obligaţie, fie ca persecuţie, dincolo de răul ineludabil.
Încerc întâi să-mi limpezesc în această lumină obscurizată raportul dintre anti- şi pro-naţional, fără a ajunge aici la onto-retorica naţionalistă.
Folosesc termenul naţional aşa cum este el definit în lexicoanele actuale, prin proprietate şi apartenenţă. Naţional apare ca orice e propriu, orice aparţine unei naţiuni. Logica simplă enunţă ca atare că orice scriitor este, vrând-nevrând, naţional, indiferent de valoare, autoritate, popularitate. Ierarhizarea o face înscrierea sau calificarea (prin concursul câtorva factori autorizaţi, autocalificaţi, oricât de bizar ar părea numaidecât, din domeniu) în canonul literar, de ansamblu sau etapizat pe mai multe perioade. Spun scriitor canonic, reprezentativ, nu scriitor naţional. Atributul canonic este pur apreciativ, calificativul naţional este doar ori simplu integrativ. Dacă spun naţional (nu doar despre scriitor, dar şi despre muzician, plastician, savant, sportiv), discriminez sau, mai grav, deposedez de naţionalitate un cetăţean, indiferent de profesia ori meseria exercitată. Faptul nu implică deloc corectitudinea politică, ci sensul propriu, de apartenenţă directă, a termenilor ce nu maschează, din contra, iau vălul de pe realitate.
Să spun scriitor sau scriitori reprezentativi pentru conştiinţa naţională? Din nou aş discrimina. O dată, în general, printr-un elitarism (fals) cetăţenesc, ofensator, în susţinerea că nu orice cetăţean ar avea conştiinţă naţională. A doua oară, în particular, găsind că doar câţiva (ori, absolut aberant şi în fond de necrezut, că numai unul) dintre scriitori ar fi naţionali. Într-o literatură pe care o numim, la modul global, naţională. Ori, după limba în care e scrisă, română etc. Iar dacă naţiunea are mai multe limbi oficiale, o naţiune întreţine tot atâtea literaturi. Dar aici apare problema cu statul, pe care o amân puţin. Altfel, ca să continui, un cetăţean-scriitor poate avea o naţionalitate sau chiar mai multe şi să scrie în şi mai multe limbi, reprezentând (nu neapărat în sens valoric, canonic) tot atâtea literaturi.
Canonicul se supune întotdeauna criticii de specialitate, dar, până la urmă, şi comunităţii în domeniu, dacă dorim democraţie, dincolo de canon. Naţionalul se ataşează în egală măsură. În creaţia umană, nimeni nu este deasupra criticii, cum orice născut om nu se află deasupra legii. Încălcările, frecvente, de la stat la stat, de la om la om, nu strică, doar nesocotesc, principiul.
Ajung la implicarea cerută sau impusă statului. Cum ştim, mai mult decât recunoaştem, statele sunt uni- sau multi-naţionale. România este constituţional, încă, stat naţional şi recunoaşte, pe lângă literatura română, literaturile altor limbi (maghiară, germană etc.), ataşate sau nu adecvat literaturilor naţionale (maghiară, germană etc.), toate aflate în competiţie internaţională, universală. Statul (politic, social, cultural) se cade să reprezinte şi să fie el însuşi reprezentat de tot ce cuprinde. Un stat tare este întărit de cetăţenii săi performanţi care nu-i cer, dar îi impun în modul cel mai simplu şi firesc recunoaşterea. Faptul se poate petrece doar cu sprijinul tuturor cetăţenilor interesaţi cu adevărat de acest triplu parteneriat: ei, domeniile de creaţie, instituţiile de resort ale statului. E nevoie, prin urmare, de coeziune largă, lucidă, onestă şi mai ales adecvată.
Despre traduceri, implicit despre receptarea literaturii române, aproape exclusiv actuale, atâta cât e, cât a început să fie, în străinătatea pe care se presupune că ne-o dorim, ce să mai notez? Că accesarea e pluri-criterială: (geo)politică, mediatică, sociologică, abia la urmă artistică, estetică. Ori că e, măcar parţial, hazardată, mai adecvată la publicul consumator decât la realitatea literară naţională din care e extrasă. O literatură pe care, de altfel, noi înşine, „critic”, o obnubilăm şi falsificăm în bună (în fapt, rea) măsură. Vâlva din jurul cărţii, nu doar sau nu obligatoriu critică, îi face acesteia atractiv conţinutul. Dar iată că vâlva însăşi poate ajunge contradictorie.
Dirijismul statal-editorial (5% traduceri, restul originale de-ale noastre), fără contractul loial cu publicul şi piaţa de carte, ar perturba şi nemulţumi cel puţin în egală măsură ca acum. O soluţie, din păcate de vis, datorită unui blocaj larg şi major, ar fi creşterea economică, fără de care comparaison n’est pas raison, nu doar între România şi Franţa. Decizionalul politic răspunde, dar numai dacă are în faţa cui să o facă. Altfel merge, cum nu doar se spune, dar se şi face, şi aşa. Merge stagnant, în logica absurdul lui şi nimica mişcă. Statul slăbit nu are nici măcar putere abuzivă!
Statul descentralizat, în recul faţă de cel centralizat, a condus la pierderi necompensate de achiziţii în materie de instituţii culturale. S-a derobat financiar, punând spiritul naţional într-o criză proprie tranziţiei spre un sistem, zis capitalist-liberal, regăsit acum într-un alt stadiu, de atins doar prin arderea unor etape ignorate, totuşi de neocolit. Statul care se înstrăinează de naţiunea privită în identitatea sa creatoare poate fi „înţeles” prin tranziţia bazată pe ambiguitate, impostură, ezitare politică, economică, juridică. Cu toatele sprijinite, în diferite feluri, de cetăţeni.
Democratura în căutarea democraţiei, care încă ne marchează, se străvede în totul, iar critica literară nu se abate de la această cale ne- sau de-reglementată. Nu avem, însă, nici o omogenizare contraprofesională, chiar dacă profesionalismul nu ne dă afară din casă sau din ţară. Critica luptă, fie şi pentru cauze mici sau aparente. De aici o bucurie apăsată de tristeţe, o sufocare largă, la fel de larg şi de subiectivist motivată. Un blocaj generalizat şi orbit(or). Decanonizare, anticanonizare, recanonizare, resuscitări canonice, iată tot atâtea fronturi cu tot atâtea (d)efecte.
Războiul intra-cultural, prin oameni şi instituţii de control discreditabile, mascând vinovăţiile politico-morale vechi ori reînnoite, sau prin confuzia criteriilor de judecată, are drept miză o (re)probabilă victorie antumă, de gaşcă, familie şi galerie. Se face prea des din privilegiul vieţii „alesului” un fapt în defavoarea altora adesea mult mai merituoşi. Există la om şi o magnetică lăcomie de a fi şi totodată de a neantiza…
Reevaluarea compromisă de probatorii pur, dur, intens „retorice”, tinde că se echilibreze în excese deopotrivă de stânga ori de dreapta, atât de convenţionale şi echivoce la noi. Timpul, dacă va fi mai răbdător, va alege. Ultimul apel e ca şi cel dintâi: noi, azi, să discernem semnificativul fiecărei opere care îl conţine.
Ar fi nevoie (et pour cause!) de autonomie individuală pentru înaltă coeziune naţională şi, nu mai puţin, universală, dar asta este o exigenţă idealistă sau utopică, inexistentă la acest mod şi nivel chiar în ţările performante instituţional, civic, economic şi cultural.
Decomunizarea se produce pe multe căi, unele aparente sau chiar înfundate. Aici susţin că importă nu cine o face, dar cum se face, într-adevăr, dincolo de simulacre. Nici decomunizarea nu poate fi confiscată şi uni-personalizată. Nimeni nu se poate deresponsabiliza. Conştiinţa naţională implică profund şi conştiinţa ideologică.
Dictatură comunistă, postcomunism, (anti)comunism: de judecat cu gândul deopotrivă la trecut, prezent, viitor. Opţiunile politice sunt libere, dar nu obligatorii, cum spunea I. L. Caragiale despre opinii. Doar să nu fie amestecate cu creaţia de artă, cum li s-a întâmplat ori impus, inoportun, chiar unor importanţi creatori. Scrisul rămâne, până la ultima iotă. Timpul (critic, avizat) este stăpânul nostru, nu noi stăpânii timpului. Marea creaţie nu este numaidecât evidentă, vizibilă, de aceea există în profunzime.
După România lui Băsescu, dar şi a naţiunii noastre, ce-mi doresc întâi e să nu fie mai rău. Când am putut spune altceva mai liniştitor decât că: de bine, de rău, e bine? Nemulţumirea de azi, parcă deopotrivă generalizată şi ireală, ne stă la îndemână, politic şi nu numai, ca să ieşim din ea, dar nu o facem întrucât ne scapă. Să cred că nu ne convine? Suntem, a nu se uita, naţia care spune, în românismul ei „profund”, „rău cu rău, dar mai rău fără rău”.
Editorii n-au a face, în afară de a deplora acuzator, decât să se descurce în (i)reala entropie naţională, cu sporită inteligenţă, într-o piaţă slabă şi orientată spre extern. Şi o face fiecare în felul lui. Nu toţi ca patronul Humanitas-ului, care a furat startul, inclusiv patrimonial, originar şi editorial politic-totalitar, devenind negustor aprins, nu doar onest, dar şi bun vândut. De patronul Poliromului şi nu mulţi alţii vorbim altfel sau tăcem filosofic, parcă la îndemnul (ne)ştiut al lui L. Wittgenstein.
Avem – Doamne, nu ne feri de aşa ceva – nevoie de librari informaţi, dar n-o să cerem oricui să fie enciclopedist, atâta vreme când breslele critice de la noi sunt sectar-impostoare sau chiar vocaţional-ticăloase. În acest vicios parteneriat, nu-i de mirare că, din ipotetice raţiuni negustoreşti, librarii li se supun, unii poate chiar cu evlavie sau admiraţie „profesională”. Fireşte, ce se petrece în librăriile din metropole şi capitale (potenţial culturale, nu doar administrative) e de alt nivel decât ce aflăm în provincii ori (sub)provincii. Localismul bate şi degradează, vai, uneori naţionalismul. Pretenţiile nu pot masca intenţia părţii producătoare şi vânzătoare, şi atenţia părţii achizitoare.
Dacă un clasic în viaţă ar avea o aureolă spirituală emanată din sine, tot n-ar convinge decisiv receptarea avizată. De snobi şi barbari nu mai spun decât că se amestecă mutual, inclusiv cu cei avizaţi, întru omogenizare contraperformantă. Mass-media, îndeosebi cea care face vizibilitatea la distanţă, unde scriitorul nu încape decât într-o relaţie ce-i este impusă, nu susţine valoarea, însă succesul, pe care-l şi face. Rostul ei (ne!)fast înrobitor rămâne universal. Neajunsul pe care-l discern rămâne consimţirea prelungită la supunere şi dezertarea din categoria publicului de cultură reală, care nu este nici oficială, nici subculturală. Dar aceasta nu este în definitiv singura eroare de regretat şi îndreptat. Nota generală impusă? De corectitudine aflată în neregulă, una naţională.
