Contemporanul » Polemice » Magda Ursache: Zbateri şi dezbateri

Magda Ursache: Zbateri şi dezbateri

În ce mă priveşte, am traversat epoca unei cenzuri smintite ca să nu urăsc gândirea unică şi să nu pledez pentru pluralitatea opiniilor şi pentru cultivarea gândirii critic-⁠active. Numai că mă conving pe zi ce trece că dialogului civilizat i-⁠a cam apus steaua, când opinia contrară e primită cu sentinţe neargumentate

A compara argumentele şi a o face cu tonul liniştit al bunei cuviinţe reciproce constituie esenţa oricărei discuţii serioase”.
M. Eminescu, în „Timpul”, 1881

Îmi propusesem de ceva vreme să formulez un decalog al polemicii, excedată de modul cum ceea ce ar trebui să fie dezbatere se transformă în ceartă atunci când legile polemicii nu funcţionează. Or, „cearta nu înseamnă dezbatere publică” şi aici îi dau dreptate etnologului Vintilă Mihăilescu. Spus de la bun început,poza-china-contemporanul-13 o discuţie serioasă presupune argumente pro şi contra, nemaipunând la socoteală acel procontra al hâtrului Ion Creangă.

Despre „lumea literelor” scrie G. Călinescu, în „Adevărul literar şi artistic”, din 6 dec. 1931, că „este un parlament în care discuţiunea şi libera expresie a sentimentului critic sunt garanţii şi chiar raţiunea de a fi a scrisului”.

Întrebarea lui Adrian Alui Gheorghe, din cadrul unui interviu mai larg pentru revista „Conta”, mi-⁠a dat impulsul necesar:
„Mai avem spirit critic? Mai avem polemică?”

I-⁠am răspuns că am avut şi avem fibră polemică, dar spiritul critic a devenit spit critic, ceea ce a blocat dialogul. Ură am moştenit destulă, din timpul „multiubitului” şi „multiubitei”, ca s-⁠o exersăm în democratură, cum îi zice Pierre Hassener. În vremi neaşezate ca ale noastre, altero pars, argumentele altora nu se ascultă. Mircea Iorgulescu cerea „cordial dezacord”; eu aş cere argumente relevante. Arăţi cu degetul o evidenţă şi primeşti o palmă peste faţă. Ca-⁠n teatrul lui T. Mazilu, mai auzi: „Eu i-⁠am dat o palmă şi tot el zice că i-⁠am dat o palmă”.

Polemici cordiale? Ba declarat necordiale. Stilul dezinhibat ajunge la insultă, injurie, calomnie. Aura Christi promitea să tipărească o antologie de texte calomnioase, proiect excelent, pe care îl poate realiza lesne, că materie primă e destulă.

Fănuş Neagu s-⁠a ales, în presă, cu porecla Negul, V. Râpeanu cu Spermatozoidul, Lăncrănjan cu Lancry-⁠Neanderthal, iar penibilul l-⁠a atins Marius Ianuş cu „Muie la Muşeniţă”, sintagmă reprodusă de Muşina în Scrisorile unui fazan.

Scria tot inegalabilul Călinescu:
„Vino încoace să-⁠ţi frâng mijlocul cu un argument, să te dobor în ţărână cu o imagine, să te-⁠mpung cu un spirit, să te sângerez cu o analiză şi să te vâr până la coapse cu o definiţie. Asta e lupta dreaptă a scriitorului. Nu să fugi după mine cu frigarea şi să mă vâri în sperieţi cu pistolul”. Şi asta pentru că polemica e „chestiune de stil”, iar stilul, o ştim de câteva veacuri, e omul. În alte cuvinte, cum e omul, aşa-⁠i şi polemistul.

Nu spun că marii noştri polemişti n-⁠au fost duri, dar au fost şi oneşti. Lui Ralea merita să i se spună Imoralea de către Pandrea şi că „a fost totdeauna lichea”. N-⁠a avut dreptate? Nu Mihai Ralea l-⁠a compromis pe Vintilă Horia pentru „trecut fascist”, când romanul Dieu est né’en exil urma să primească premiul Goncourt, în 1960?

Tot Pandrea scria, în Memoriile mandarinului valah, că Groza e „o prostituată pe bulevardul politic” şi că Beniuc suferă de „incontinenţă metrică şi mitrală”.

Ar fi multe de re-⁠memorat despre onestitatea polemistului. Mircea Eliade şi Camil Petrescu au devenit prieteni după şi-⁠n ciuda atacurilor incredibil de agresive ale autorului Tezelor şi antitezelor. Eliade era, în ochii lui Camil, „un Caţavencu mistic”. Alte acuze? „Ignoranţă”, „nu ştie să scrie şi mai ales să citească”, „apucături de semidoct”, „fraze bâlbâite”, „incoerenţă de caracter”. Numai că trebuie să ai oarece caracter ca să poţi trece peste aşa ceva. Şi Mircea Eliade l-⁠a avut. Tot el a regretat ce-⁠a scris versus Iorga. Eugen Ionescu a scris pamfletul din 1934, Nu, versus restul literaturii române şi n-⁠a regretat. Floare rară regretul ăsta. Grigore Vieru a făcut-⁠o în vers (v. inedita publicată de „Renaşterea culturală” nr. 60, 2009, din Buzău): „Cu pocăinţă nesfârşită/ Mă rog iubitului Iisus/ să-⁠mi ierte vorba rătăcită/ Ce despre tine, frate,-⁠am spus”.

Şi câţi scriitori nu intră în adversitate ireconciliabilă, devin duşmani pe toţi vecii, după o confruntare de opinii; asentimentul devine brusc resentiment. După deconciliere, reconcilierea (Breban-⁠Goma, Piţu-⁠Antonesei, de pildă) e cu atât mai stimabilă.

Maiorescu i-⁠a arătat lui Gherea drumul spre şcoală, dar a făcut-⁠o maliţios-⁠subtil: junimistul spunea că sarmalele restauratorului din gara Ploieşti erau mai presus de orice… critice. Calamburul lui N. Iorga: Eftimiu – Eftiniu nu încalcă o civilitate obligatorie. Dar I. Ludo, după care Iorga ar fi „un vulcan care scuipă borş” se descalifică: nu denotă nici eleganţă, nici moderaţie. Vorba lui Caragiale: n-⁠ar fi fost rău să ia o curăţenie înainte să atace dezlănţuit. Nici măcar lui Arghezi nu-⁠i stă bine să fie dezlănţuit (un exemplu? „Mya Lake e mojic, vulgar, neglijent”; „miroase, să mă ierţi, a pişat”), darămite lui Octav Şuluţiu, care l-⁠a făcut pe Bacovia „decrepit în ultimul hal”. Tot în pagini de Jurnal, Mihail Sebastian a scris despre Cioran: „Om – cu o dublă doză de cinism şi laşitate, amuzant reunite”. Se referea, în 21 ianuarie ’41, la faptul că Emil Cioran primise ordin de concentrare şi că aranjase să fie numit ataşat cultural la Paris. Pe front nu s-⁠a dus; problema s-⁠a rezolvat „diplomatic”.

Detest excesele verbale, mătalimbajul cu sau fără cratimă. Cuvântul jeg ar trebui scos din dicţionarul polemistului. A-⁠l folosi înseamnă că nu eşti stăpân pe scriitură. Polemica de calitate exclude bârfa (Ion Vinea fusese poreclit Trei testicule pentru că iubea trei femei, una dintre ele fiind Sidonia Drăguşanu; prefer celălalt surnomme, care-⁠i vine mănuşă: Englezul). Să poceşti numele adversarului, deformându-⁠l caricatural, nu-⁠i deloc de bună cuviinţă, chiar făcut cu talent. Mihai Beniuc era Niţeluş pentru Petru Dumitriu, deoarece se căsătorise cu secretara USR, tovarăşa Niţelea.

În ce mă priveşte, am traversat epoca unei cenzuri smintite ca să nu urăsc gândirea unică şi să nu pledez pentru pluralitatea opiniilor şi pentru cultivarea gândirii critic-⁠active. Numai că mă conving pe zi ce trece că dialogului civilizat i-⁠a cam apus steaua, când opinia contrară e primită cu sentinţe neargumentate; când confruntarea între principii estetice devine confruntare între persoane. Îţi spui tranşant opinia, aşteaptă-⁠te la ce-⁠i mai rău: un tsunami de violenţe verbale. Că te şi întrebi cu ce a scris aşa-⁠zisul partener de discuţie: cu pixul sau cu pliscul. N-⁠are argumente, se ia de genitori Modul cel mai nestimabil e să deturnezi discuţia: n-⁠ai dreptate pentru că maică-⁠ta vinde lapte în piaţă. Cutare e fiu natural, cutărică e băiat de spălătoreasă; adversarul e demascat ca inginer, caloriferist, şofer de tir, fost prezentator de modă; se fac referinţe la neveste şi iubite, la ţinută (câtă zeflemea n-⁠a curs peste papionul lui Raţiu), la defecte fizice, la infirmităţi… Şi-⁠mi amintesc de dialogul dintre Carol II şi Iorga: „Nu ştiu cine m-⁠a atacat, a spus istoricul, dar dacă aflu îi scot şi celălalt ochi”. Nu-⁠i prea nobilă replica asta, dar conţine o doză de moderaţie faţă de cea a lui Proust, care l-⁠a făcut pe Saint-⁠Beuve „vită bătrână”.

După pattern-⁠ul „măi, animalule!”, Goma a fost numit „hienă”. Aura Christi a avut noroc când, pe un post TV, într-⁠o dezbatere publică, a fost făcută „pisicuţă”. Pisicuţa Aura? Măcar trebuia să se adauge deloc blândă, o Bagheera a polemicii, de o inclemenţă recunoscută, dar conform acelei spuse civilizate: „We agree to desagree”.

În polemică nu se vorbeşte ca pe stradă sau ca pe un canal TV, unde mi-⁠a fost dat să aud: „Pe mine nu mă sugerează (sic) oricine. Te fac idiot, că-⁠mi permit”. Asta ca asta, dar ce scriu anonimii blogofagi spurcaţi la gură e de nereprodus.

În decalogul polemicii, o poruncă ar trebui să fie să nu urăşti. Însă polemologul de tip nou e umoral, te-⁠ar sugruma, te-⁠ar sfâşia, te-⁠ar otrăvi, te-⁠ar reduce la neant. Diavolul contestării îl face să scoată spume şi bale. Vrea să distrugă, dacă nu fizic (cu pumnul şi palma, cu bastonul, cu bâta, cu tigaia din dotare), atunci psihic. În războiul LIS, de la „Viaţa Românească”, Liviu Ioan Stoiciu s-⁠a ales cu etichetări ca „săptămânac”, „ipochimen”, „cu tupeu clinic”. Nu-⁠i mai numesc pe cei care l-⁠au probozit, dar îi ştiu. Injuriile se îndesesc în curtea electronică; pe diabloguri numai dialoguri nu-⁠s. Mai ales când faci ceva bun, se forumizează mojiceşte. Apar cele mai nedovedite afirmaţii. După ce a realizat proiectul de a aşeza în faţa Bibliotecii „G.T. Kirileanu” bustul lui Eminescu, Adrian Alui Gheorghe s-⁠a trezit injuriat de un postac iritat: că bustul ar semăna mai mult cu el decât cu Eminescu şi că asta a şi vrut Alui: să-⁠şi ridice statuie încă din viaţă. Şi-⁠i doar un exemplu din şirul de falsuri, blasfemieri, polemicării, cum le zicea Luca Piţu.

Deşi îi apreciez mereu intervenţiile miezoase, în acest punct al textului nu-⁠l urmez pe Bogdan Creţu care, în „Ziarul de Iaşi” din 23 iunie 2015, susţinea că „Polemica e un domeniu nesupus nici unei legislaţii. Nu morala o ghidează, în orice caz. Orice deontologie este formală, decorativă în fond”. Nu, nu cred asta. Ce-⁠i drept, pamfletul este un text de frontieră, între jurnalistică şi literatură, dar cred că polemica de calitate nu trebuie să încalce norma eticii.

Există, cu siguranţă, o etică a polemicii şi nu mă refer la dispute penibile, violente (în asemenea cazuri, prefer să pierd partida, prin abandon), ci la cele din care poate rezulta un adevăr. Când se aduc argumente de toate soiurile, nu şi cele „în chestie”, e rău. X confundă brutalitatea cu fermitatea, Y cârcoteşte crezând că e om franc; Z spurcă imaginându-⁠se onest. Şi mai rău este când se inventează opinii, când ţi se trunchiază citatul ca să dea ce vrea acuzatorul de rea credinţă ce vrea el să dea. Din decalog nu trebuie să lipsească porunca: citatul să fie exact.

În încheiere, ce mai e de spus decât: Reveniţi la argument, dragi parteneri de discuţie!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest